Consiliul
Județean Cluj
Creangă și „întâmplarea neîntâmplată”

Comentând Povestea unui om leneș, Valeriu Cristea considera că textul lui Creangă a luat iniţiativa, trădând intenţia autorului. Mai mult, criticul este de părere, pe bună dreptate, că autorul se înşală atunci când nu-şi dă seama „că a făcut mai mult decât a crezut că face”, fiindcă el nu rămâne „un simplu ilustrator epic al unei zicale”, câtă vreme oferă nişte situații anticipând tocmai finalul Procesului kafkian. Mai mult, insistă criticul, „leneşul lui Creangă e un personaj sartrian”, cuprins de „greaţă existenţială, care face din refuzul masticaţiei expresia dorinţei sale de sinucidere”.
Narațiunea Poveste, care ar ilustra, după cum bine se cunoaşte de altfel, din punctul de vedere al autorului cel puţin, prostia omenească, convinge într-adevăr că Ion Creangă a făcut mai mult decât intenționa. Ambele texte trădează însă, la modul creator, universuri imaginare care ispitesc prin semnificaţiile lor cu totul aparte. De aceea, lectura povestirii Poveste devine sinonimă aventurii orientate spre descoperirea acelei intenţii a textului despre care vorbeşte Umberto Eco în binecunoscutele sale Plimbări prin pădurea narativă.
Uimit peste măsură de prostia soacrei şi a nevestei sale, gospodarul din Poveste pleacă în lume, hotărât să se întoarcă numai dacă va întâlni în drumul său situaţii de prostie mai mare decât prostia de acasă. Se întoarce bineînţeles, sfârşindu-şi, probabil, zilele alături de cele două femei a căror prostie l-a indignat până atunci peste măsură.
Mai mult decât prostia omenească însă, textul are în atenţie personajul numit iniţial „un om”, un ins aşezat, conformist, obedient faţă de convenţii, cu atât mai mult cu cât acesta este deja intrat in rândul lumii, „însurat”, mai mult, după cum simte autorul nevoia să precizeze deloc întâmplător, trăind „la un loc cu soacra lui”. Omul este aşadar obişnuit cu prostia, câtă vreme aceasta caracterizează universul predominant feminin în care el trăieşte: „nevasta lui… era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era mai hâtră”.
Cea mai mare parte a textului nu este rezervată însă acestei ipostaze a personajului, a „omului” plasat în contextul utilităţii (dacă pleacă undeva, el pleacă de acasă numai „după trebi”), cât, mai ales, celeilalte feţe a acestuia, „drumeţului”, călătorului, care se desprinde de universul confortabil, casnic, limitat, mânat fără îndoială de o intensă dorinţă de a afla dacă lumea de dincolo de universul casei are aceleaşi legi.
Nicolae Steinhardt face distincție între drumeție și călătorie. Pentru autorul Jurnalului fericirii drumeția „nu-i o ieșire din Cadrul Originar. Drumeția este doar informativă și pitorească, e distractivă. Drumeția ne este prilej de multă, foarte felurită și agreabilă învățătură. Dar nu e șoc”. În schimb, călătoria „e un act grav, e un examen de maturitate. E o luare la cunoștință directă a teoriei relativității generalizate. Ea ne învață că se poate altfel decât știm noi, că felul în care problemele sunt soluționate la noi acasă nu este singurul cu putință. Asta ne scoate din îngustime. Ceea ce nu înseamnă că învățăm, călătorind, să disprețuim ceea ce știm și ceea ce am văzut acasă. Dimpotrivă, într-un anumit fel ne întărește în dragostea noastră. Dar ne deschide mințile, ne dezvăluie imensitatea numărului posibil de soluții și în felul ne aerisește, ne scoate din puținătate și margini”. Nicolae Steinhardt consideră că o călătorie „presupune un soi de traumatism, de șocuri, de revelații, chiar de indignări, de supărări (…) rostul ei fiind să ne trezească din stagnare și obișnuielnicie, din inerție și program. Călătoria, adică, spus scurt e o aventură”. Prin drumeție „nu suntem rupți de pe tărâmuri familiare”, în timp ce „călătoria e discontinuitate, e contact cu noul, cu neașteptatul, cu abruptul, cu neeuclidianul
Ce determină la gospodar acest gest? S-a produs într-adevăr un eveniment care tulbură previzibilul (fie acesta şi al „prostiei”) de acasă?
Cele două femei încep să plângă la gândul că drobul de sare de pe horn, trântit de mâţă, ar putea să cadă omorând copilul din leagăn.
Surprinzător mi se pare faptul că gospodarul, care acceptase prostia ca pe o dimensiune firească a lumii lui, nu uită să le plaseze de data aceasta pe femei într-un superlativ al defectului: „Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut”.
Rostind acestea, omul nu face decât să se corecteze de fapt, uimit parcă de propria afirmaţie anterioară; să nu uităm că doar cu puţin înainte doar gospodarul le numise „nebune”, ceea este cu totul altceva. În această situaţie, nu prostia, oricât de mare ar fi fost ea, îl sperie într-adevăr pe om, ci cu totul altceva îl scoate din previzibilul ritm al existenţei sale.
Au dat oare dovadă într-adevăr de prostie femeile în momentul respectiv? De ce doar abia acum „prostia” este remarcată şi-l şochează pe individul comun?
Într-adevăr, bărbatul le numise pe cele două femei „nebune” (ne-bune), cuvântul putând fi acceptat ca desemnând pe cineva care, într-un fel sau altul, se abate de la normal, de la ceea ce este acceptat ca „bun”, ca garanţie a unui tipar. De altfel, în DEX putem citi că „nebun” inseamnă şi ceva care „nu are limite, margini, măsură”.
Or, pe bărbat tocmai nebunia ca abatere de la un mod de gândire, de la cuminţenie şi de la bunul simţ îl exasperează. De data aceasta el se confruntă vizibil cu o altă modalitate de a recepta lumea, cu un alt fel de a gândi, mai ales că, înainte de a începe să bocească, nevastă-sa „stătu puţin pe gânduri”. În egală măsură, şi amănuntul acesta trebuie reţinut, femeile se referă la „întâmplarea neîntâmplată”, trăind în felul acesta efectiv posibilul ca pe o realitate. Ele trăiesc, într-un fel, o întâmplare pe care a creat-o propria lor gândire. În faţa acestei situaţii, plecarea omului de acasă nu este atât un gest de revoltă, cât unul trădând dezorientarea. Aceasta să fie oare lumea pe care el o acceptase şi cu ale cărei legi se obişnuise?
Devenit „drumeţul”, gospodarul se angajează într-o experienţă hotărâtoare, ţintind spre ceea ce se află dincolo, afară.
Primul întâlnit, „încă un ţicnit”, se află într-o experienţă cu totul aparte, ca şi următorii de altfel. El încearcă să introducă soarele în bordei cu ajutorul unui oboroc. Gesturile i se istovesc aproape ritualic, în contextul luminii solare şi al umbrei din adâncul bordeiului: „un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordei; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea”. Omul încearcă să se convingă în fond dacă experienţa lui de până atunci este aplicabilă şi la „neîntâmplat”; în egală măsură el pare să nu fie convins că ipostazele lumii nu comunică între ele şi nu pot fi echivalate pe deplin.
În cea de-a doua situaţie e vorba nu întâmplător de un rotar, concretizare a unui „homo faber”, oricând asimilabil artistului. Omul terminase un car, însă îl ansamblase în casă şi nu-l putea scoate afară. Să-l considerăm tocmai pe rotar lipsit de minte, prost, ar fi cât se poate de simplist. I-am face în fond jocul lui Creangă, autorul didactic. Rotarul, artist, creează, generează formele într-un univers închis, care-i devine spaţiu de manifestare. Suntem ispitiţi să credem că el ezită de fapt să „arunce” în lume, afară, forma în dimensiunile sale pure, nenăscutul, bănuind că lumea nu poate decât să o profaneze. Un refuz al naşterii nu este exclus de realitatea textului. Pe de altă parte, rotarului îi este inaccesibil tocmai procesul invers creaţiei, adică des-compunerea, pe care, în schimb, o cunoaşte, cum nu se poate mai bine, omul comun, acest „un om” venit din universul soacrei şi al nevestei sale. Fiindcă doar el poate fi acela care-l iniţiază pe rotar în ceea ce ţine de descompunerea existentului: „noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să-l înjghebeze la loc”. Cu menţiunea că în felul acesta drumeţul îl transformă definitiv pe rotar din artist în simplu meseriaş, care poate „compune” şi „des-compune” însă numai afară, adică în spaţiul vulnerabil al lipsei de sacralitate. Oricum, drumeţul îi anulează rotarului orice perspectivă spre o altă zare; mai mult, rotarul chiar îi mulţumeste. Pentru ce? Pentru că l-a eliberat de povara unei dimensiuni care în lumea comună poate trece drept defect, pentru că l-a redus la tipar cu alte cuvinte: „bine m-ai învăţat! Era să dărm bunătate de casă din pricina carului”. (Să reţinem că după învăţătura primită rotarul îşi reconsideră „creaţia”, ce ar fi putut deveni motiv pentru dărâmarea casei, considerată, după momentul „revelației”, o garanţie indiscutabilă a condiţiei sale de gospodar). Reacţia drumeţului se cuvine reţinută, fiindcă este semnificativă pentru incredibila sa suficienţă: „drumeţul nostru, mai numărând un prost, merse tot înainte”.
Mai numărând un „nebun” de fapt, drumeţul întâlneşte, după cum bine se ştie, un al treilea om, catalogat şi acesta, fără nicio reţinere, „dobitoc”: „un om c-un ţăpoi în mână voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod”.
Cele spuse anterior sunt valabile şi pentru el: aceeaşi încercare de a-şi dovedi lui însuşi că în lume este posibil şi altceva, minunea, dincolo de rutina mişcării impuse şi consacrate de experienţă. Fireşte, şi pe acesta drumeţul îl readuce la realitatea cu legile ei severe, învăţându-l, ca şi pe ceilalţi, că întoarcerea feţei către posibil nu este admisă.
În sfârşit, ultima situaţie: „Un om legase o vacă cu funia de gât şi suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie să urce vaca în şură”.
Să nu fi hrănit omul până atunci şi altfel vaca? Ba da, o hrănise normal! Şi el este mai degrabă surprins de drumeţ în momentul când căuta altceva, care să se abată de la ritmul previzibil şi limitator al lumii acesteia. Şi pe acesta, cum de altfel era de aşteptat, drumeţul îl „învaţă” ceva, îi reaminteşte, păstrând proporţiile, că este ridicol orice gând îndreptat dincolo de imediat.
În finalul povestirii, „drumeţul nostru” (cum îl numeşte, cu o detaşată îngăduinţă, autorul) „se miră”, însă această atitudine nu are nimic din binecunoscuta „mirare filozofică”. El dezaprobă în fond tot ceea ce nu-i este pe măsură, tot ceea ce este alt-ceva. „Omul nostru” (ar merita să zăbovim asupra acestui „nostru”) se întoarce aşadar acasă cu o nemărturisită satisfacţie: dincolo de universul casei sale s-a întins o lume a ne-bunilor (s-o reducem simbolic la patru oameni) pe care el a reaşezat-o pe temelii normale. Nu este exclus ca, în suficienţa sa, gospodarul din casa cu două femei proaste să fie chiar convins că a făcut acest drum pentru a corecta de fapt însăşi creaţia.
El se întoarce aşadar acasă, acolo unde este universul (lui) real, din care este exclus imprevizibilul. Nu înainte de a se linişti la gândul că femeile de acasă nu sunt într-adevăr ne-bune, ci pur şi simplu proaste: „Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn, dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!”
Îmi place să cred că, ajuns acasă, omul veghează, fiind gata să facă din nou un drum în afara gospodăriei dacă se vor mai ivi nebuni încercând să gândească altfel lumea. Cu atât mai mult cu cât am convingerea că el se va fi aflat printre cei câţiva săteni care l-au dus la spânzurătoare pe omul leneş din Povestea unui om leneş!