3. Retorica legitimării bolșevismului și nazismului
Retorica motivării ideologice a războiului, specifică marilor conflagrații mondiale din secolul XX realizează, paradoxal, în plan structural, o reîntoarcere la motivarea de tip religios, teocratic, proprie începuturilor umanității. Structura de gândire ideologică este analoagă cu cea teocratică, mitologicreligioasă, în privința modalității de legitimare a acțiunilor politice şi implicit a războiului. Prima ideologie totalitaristă importantă a secolului XX, cronologic vorbind, a fost cea comunistă, în varianta istorică a bolşevismului. Aceasta a fost structurată în jurul ideii de legitimare a deținerii puterii politice, cu orice mijloace, de către clasa muncitoare. Ideologia comunistă pretindea că toate revoluțiile produse în întreaga istorie a umanității nu au făcut altceva decât să înlocuiască dominația unei clase sociale cu dominația altei clase, respectiv să schimbe o formă de exploatare a omului de către om cu o altă formă de exploatare. Dar, pentru prima oară în istorie, proletariatul este chemat, oarecum mesianic să desființeze proprietatea privată şi, prin aceasta, să desființeze complet orice formă de exploatare a omului de către om. Proletariatul ar avea acest statut istoric obiectiv pentru că, în cursul revoluției socialiste, el nu se emancipează numai pe sine, ci, emancipânduse pe sine, el emancipează totodată, în mod obiectiv şi chiar involuntar, întreaga societate. Deci, evoluția legică a Istoriei de la comuna primitivă la comunism se află pe post de Dumnezeu Tatăl, proletariatul pe post de Mesia şi ideologia comunistă pe post de Duh Sfânt. Regimul politic în cauză este necesarmente ateist, pentru că pur şi simplu nu mai era nevoie de un alt Dumnezeu, de o altă Sfântă Treime.
Prin urmare, la fel de obiectiv, ideologia proletariatului era considerată ca fiind singura depozitară sfântă și infailibilă a adevărului, adevărul însuşi era prezentat ca având caracter „partinic şi de clasă”, iar partidul mesianic al proletariatului pretindea că se află în posesiunea adevărului absolut. Adevărul cognitiv era sacrificat în favoarea celui ideologic. După cum arăta şi o autoare franceză contemporană, „de acuma înainte, partidul va fi prezentat ca purtător şi garant al adevărului. Legitimitatea sa de constrângere e totală, deoarece el reprezintă interesele chiar inconştiente ale poporului […]. Ideologia se încarnează în partid. La Lenin, valoarea de referință va fi ideologia separată de proletariat”1. Pentru ca mai târziu, la Stalin, ideologia să acționeze chiar şi împotriva proletariatului.
Se instituie astfel un despotism al ideologiei, iar despotismul transformat în teroare devine singurul mijloc de realizare prin constrângere a agregării sociale. În consecință, primatul ideologiei va conduce în mod necesar la dictatură. Inițial, în concepția lui Marx, era vorba de o dictatură a proletariatului, temporară şi fără a exclude elemente de ordin democratic, dar o dictatură necesară la nivel global, pentru a învinge împotrivirea capitaliştilor față de acțiunile de expropriere. În prezent, în ideologia americană contemporană, la fel, este necesară dictatura SUA tot la nivel global, numită „preeminență militară”, pentru a învinge eventuala împotrivire a restului lumii față de preluarea de către SUA a resurselor lor. La Lenin, dictatura proletariatului a fost transformată întro dictatură a partidului asupra poporului, în special asupra țărănimii. La Stalin, lucrurile sunt duse până la ultima consecință, dictatura proletariatului a devenit dictatura personalității dictatorului asupra partidului şi, prin partid, asupra întregului popor. Astfel, dictatorul comunist a ajuns, prin mecanisme oarecum naturale şi motivate ideologic, să dețină o putere uriaşă, o putere asupra vieții şi morții tuturor supuşilor, o putere comparabilă doar cu puterile despoților absoluți ai antichității, cu puterile tiranilor şi ale conducătorilor statelor teocratice din vechime.
Retorica beligeranței cunoaşte, în aceste condiții, o evoluție fără precedent. Starea de război a dictaturii proletariatului este o stare permanentă, atât pe plan intern, cât şi extern. Pe plan intern, dictatorul comunist se află în război continuu cu deviațiile din propriul partid monolit şi cu propria populație, prizonieră a modului de gândire tradițional, specific trecutului burghez. Se impunea, aşadar, făurirea unui „om nou” în general, indiferent de prețul plătit în vieți omeneşti individuale, sau prin sacrificarea unui mod normal de viață. Misiunea istorică a schimbării fundamentale a omului legitima sacrificiul a milioane de vieți omeneşti. Măreția scopului justifica brutalitatea şi caracterul criminal al mijloacelor. Iar pe plan extern, cel puțin la începuturile sale, dictatura bolşevică se afla în război declarat cu întreaga clasă capitalistă mondială, scopul de asemenea declarat fiind extinderea revoluției socialiste la scară mondială. Cea mai răspândită lozincă a vremii, mediatic vorbind, era aceea care îi îndemna pe proletarii din toate țările lumii să se unească în lupta împotriva capitaliştilor din toate țările lumii.
Adevărul ideologic este situat deasupra adevărului cognitiv, indiferent de domeniu, este considerat ca fiind adevăr absolut, exact ca şi adevărul religios. Numai că se produc o serie de substituții evident ilicite. Ideologia în sine înlocuieşte învățăturile religioase despre lume, după cum partidul înlocuieşte biserica, iar documentele de partid înlocuiesc Biblia. În locul zeilor din teocrațiile antice se insinuează personalitățile conducătoare ale partidului, care pretind şi primesc venerația populației. Se regizează chiar un veritabil cult al personalității. Religia instituționalizată, respectiv Biserica este combătută, după cum este de aşteptat, pentru că este o formă de putere simbolică rivală, care captează sufletele oamenilor. Or, totalitarismul are nevoie de tot, nu numai de trupul omului, ci şi de sufletul lui.
Regimurile politice comuniste sunt declarat ateiste, clerul este persecutat, marginalizat sau exterminat, manifestările cultului sunt drastic limitate, libertatea de conştiință religioasă este denaturată, activitatea bisericii este sever îngrădită sau, ca în Albania, religia ca atare este declarată ca fiind desființată prin lege. Nu mai există un Dumnezeu care va judeca la sfârșitul lumii faptele oamenilor, ci Istoria care se îndreaptă implacabil către comunismul mondial, se crede că această Istorie mesianică va judeca totul. În SUA această Istorie mesianică este numită, cu aceeași nerușinare, „partea bună a Istoriei”. Va fi o judecată imanentă şi pur obiectivă. La bolșevici, criteriul după care va judeca Istoria este concordanța sau neconcordanța faptelor oamenilor cu ideea de progres social (i.e. construirea unei societăți „fără clase”). La finalul acestei judecăți, care seamănă perfect cu Înfricoşătoarea Judecată de Apoi din creştinismul medieval, persoanele, clasele sociale şi popoarele vor fi împărțite în două tabere, după cum sau poziționat, de partea sau împotriva progresului social, după care vor fi recompensate sau condamnate de către Istorie, ca progresiste şi respectiv reacționare. Se scontează, în aceste condiții, pe dispariția lentă şi totală a religiei, întrun timp relativ scurt, după trecerea a unadouă generații educate în spiritul trecutului. La fel cum a procedat şi Moise în antichitate cu triburile ebraice proaspăt scoase din robia egipteană. Lea purtat prin pustie, potrivit tradiției timp de patru decenii, până când generația născută în scalvie a dispărut în mod natural, iar tinerii crescuți în pustie au fost formați întrun spirit cu totul nou, militarist. Numai că, experiența istorică nea arătat că deprinderile dobândite în sclavie pot fi şterse din memoria colectivă după o anumită perioadă de timp, dar religia ca atare, ca raportare a omului la sacru, nu poate să dispară niciodată, pentru că ideea de sacru nu este ceva determinat istoric ci este un element structural al conştiinței omeneşti, considerată la modul atemporal2.
Retorica derivată din ideologie, la fel ca şi retorica religioasă, va fi aceea a unui mesaj dat ca adevăr absolut, care nu poate fi discutat sau analizat critic, ci trebuie doar propagat în mase, scop în care partidul pregăteşte adevărate armate de propagandişti. Orice critică adusă mesajului ideologic poate apărea ca o deviație burgheză de la linia partidului, care merită o reprimare legitimă. Orice idee, alta decât cea oficială politically correct, care emană spontan de la vreun individ sau grup social, este înăbuşită şi distrusă, iar autorii executați. Deci retorica ideologică, la fel ca şi cea teocratică, nu va căuta convingerea populației, ci timorarea, înspăimântarea ei. Adevărul absolut al ideologiei, întemeiat pe finalitatea mesianică a proletariatului sau a rasei superioare, a căutat săşi subordoneze totul, inclusiv ştiințele în ansamblul lor, în virtutea principiilor primatului şi infailibilității ideologiei. Unele ştiințe au fost remodelate, cum ar fi de exemplu lingvistica, domeniu în care însuşi Stalin a intervenit personal, altele (genetica, psihanaliza sau cibernetica) au fost decretate pur şi simplu ca fiind false ştiințe, ca fiind rămăşițe ale ideologiei burghze, şi ca atare interzise.
Sigur, în Europa secolului XX, comunismul nu a fost singura ideologie totalitară. Au mai existat fascismul și nazismul. Din perspectivă structuralistă, nu există diferențe majore, esențiale, privind principiile şi retorica. Structural, bolşevismul și nazismul sunt ideologii analoage. Structura logică a legitimării deținerii puterii şi a adevărului ideologic este aceeaşi.
În nazismul german, Hitler doar înlocuieşte proletariatul din ideologia comunistă cu poporul german, înlocuieşte clasa socială salvatoare a omenirii cu rasa superioară a arienilor, menită de asemenea să salveze omenirea. Rasa superioară şi necesitatea salvagardării ei, pentru binele întregii omeniri, este principiul din care derivă adevărul ideologic absolut şi retorica beligerantă în speță. Războiul al doilea mondial declanşat de către Germania nazistă era considerat ca fiind just de către nazişti, deoarece ar asigura supremația globală a unei rase superioare în raport cu cele inferioare. În plus, nazismul interbelic şi hegemonismul american contemporan mai au în comun și mitul politic al propiei excelențe, mitul superiorității rasiale, militare și economice a propriei națiuni față de alte națiuni.
În manifestul neoconservator american de la început de secol XXI este invocat, ca echivalent al proletariatului la bolşevici sau al rasei superioare la nazişti, motivul autosuficient pentru a legitima pretenția unui stat de a deține hegemonia în plan mondial, că în lumea de azi SUA sunt unica superputere globală, economic şi militar, iar în viitorul apropiat ar trebui să fie o putere militară şi mai mare. Un construct ideologic în care, după cum se vede, diferitele denominațiuni religioase relativizate sunt o chestiune strict privată, care satisfac astfel iluzia libertății de conştiință, dar ideea de Dumnezeu ca atare, ca valoare absolută este eliminată şi în locul ei este pusă forța brută, „preeminența” militară. Nu mai există nici un Dumnezeu şi nici o Istorie, care va judeca faptele oamenilor sau ale națiunilor, ci se crede că acestea vor rămâne pur şi simplu nejudecate de către nici o Justiție, umană sau divină, imanentă sau transcendentă. Exact la fel credea și Hitler care, atunci când i se atrăgea atenția că este vorba de crime de război, obișnuia să spună că „Germania va câștiga războiul și după aceea cine o săi mai judece pe învingători”?
Comunicarea de aici poate fi numită ca fiind circulară din mai multe puncte de vedere. În primul rând, acest tip de comunicare ilustrează la modul general un sofism de tipul circularității. Se susține în premise că ideologia ar deține adevărul absolut, fapt care abia ar urma să fie demonstrat în concluzie. În ideologia nazistă, de exemplu, se susține că rasa ariană este superioară tuturor celorlalte rase şi că, prin urmare, ideologia ei este deținătoarea adevărului absolut. Altfel spus, rasa ariană deține adevărul absolut pentru că este o rasă superioară, şi este o rasă superioară pentru că deține adevărul absolut. Ideea superiorității rasei ariene este introdusă ca fiind adevărată în premise, fără ca adevărul acestei judecăți să fi fost demonstrat în concluzia unui silogism anterior. La fel stau lucrurile şi cu proletariatul în ideologia comunistă. Ideea că proletariatul nu se poate emancipa pe sine, fără a emancipa în acelaşi timp şi restul societății, era considerată ca fiind adevărată, chiar dacă starea de fapt demonstra contrariul, anume că proletariatul nu emancipează, ci îşi subordonează restul societății. În fine, în ideologia neoconservatoare, Statele Unite trebuie să dețină dominația globală pentru că au putere militară şi trebuie să aibă cât mai multă putere militară, pentru a deține cât mai mult timp dominația globală. Noi suntem cea mai puternică alianță militară din Istorie, deci noi avem întotdeauna dreptate. Ideologia crează „o lume paralelă cu cea reală, care îşi întreține propriile iluzii”3.
Retorica generată de ideologia bolşevică sau nazistă evoluează întrun plan care îşi pierde şi în alt sens legătura cu realitatea. Partidul unic, care pretinde că se află în posesia adevărului absolut, va trebui să dea şi impresia că poate controla totul, de asemenea la modul absolut. Întâmplările negative şi neprevăzute – catastrofe naturale, accidente, mişcări de protest sau pierderea unei bătălii pe front – trebuie să dispară din conştiința publică, trebuie ascunse cu grijă, deoarece ar contrazice imaginea unui partid atotputernic, a unei ideologii infailibile şi a unei societăți perfect planificate. Atunci realitatea trebuie să fie reconstruită, informațiile despre realitate trebuie să fie cenzurate şi interpretate după o grilă oficială. Presa este total ideologizată şi cenzurată, iar propaganda devine o mistificare permanentă. Agenda publică nu este impusă de către nevoile şi neprevăzutul vieții de zi cu zi, ci de către evenimentele oficiale din viața partidului, de angajamentele luate în cinstea acestor evenimente şi de către diverse teze lansate cu aceste ocazii. Nu ceea ce văd oamenii cu ochii lor din realitate este adevărat, ci numai versiunea oficială asupra realității este singura adevărată. Oamenilor le este interzis de altfel să vorbească despre realitate, decât doar în cadru organizat, iar „cadrul organizat” este chiar spațiul ritualic al şedințelor oficiale, în care realitatea este falsificată metodic şi total.
Retorica ideologică este prima din istorie care transfigurează propagandistic în mod complet realitatea. Sunt create formule şablon, ca scheme aperceptive ale realității, expresii standard care ajung să fie complet golite de conținut, din care rezultă finalmente ceea ce sa numit „limba de lemn”, prin consecință o limbă nu doar lipsită complet de expresivitate, ci şi de conținut semnificant, o limbă care dă oamenilor capacitatea bizară de a vorbi fără să spună nimic. Limbajul este intervertit, cuvintele sunt utilizate cu scopul de a sugera contrariul a ceea ce se întâmplă în realitate, documentul programatic care configurează intențiile agresive globale ale SUA este numit „Strategie de Apărare” etc.

 

 

Note
1 Chantal MillonDelsol, Ideile politice ale secolului XX, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 25.
2 Mircea Eliade, Istoria credințelor şi ideilor religioase, vol. I. ESE, Bucureşti, 1981, p. 9.
3 Chantal MillonDelsol, op. cit., p. 42.