Așa cum remarcă Pierre Manent, Aron este în mod unanim considerat ca unul dintre cei mai eminenți reprezentanți ai gândirii liberale1, în ciuda faptului că el n-a făcut din liberalism tema explicită sau mai puțin explicită a operelor sale2.
Anul viitor se vor împlini o sută douăzeci de ani de la nașterea sa. Va fi o ocazie bună pentru a-l reaminti publicului interesat pe cel mai semnificativ gânditor liberal al secolului al XX-lea. În 1924 Aron intra în prestigioasa Ecole Normale Supérieure, unde îl cunoaște pe Jean-Paul Sartre. Va fi figura lui Sartre tot mai glorificată de unii, cea care-l va însoți toată viața. Prin intermediul biografiilor lor se poate să ne facem o idee despre cum ideologia a determinat, prin intermediul unei falsificări subtile, una din cele mai grave orbiri în care au căzut intelectualii de stânga în perioada războiului rece, care au văzut în Aron un reacționar (în realitate un liberal pur) și în Sartre un progresist (în realitate, până la sfârșitul vieții, era departe de idealurile democratice și tot mai apropiat de utopia comunistă).
Aron a devenit conștiința cea mai lucidă a vremii sale, de la susținerea pe care i-a acordat-o lui De Gaulle în timpul ocupației naziste, până la opoziția față de toate regimurile totalitare. El, de-a lungul întregii sale existențe, scrie Claudio Siniscalchi, a făcut greșeala de a avea totdeuna dreptate. A avut dreptate în polemica împotriva gândirii antidemocratice sartriene, împotriva marxiștilor imaginari, împotriva diverșilor reprezentanți ai stângii franceze, împotriva idioțiilor maoiștilor din Parisul vremii, cu Jean-Luc Godard și a italiencei Antonietta Macciocchi sau a unor prelați catolici ca studiosul de mariologie René Laurentin, împotriva anti-americaniștilor, împotriva susținătorilor economiei planificate a socialismului real.
Raymond Aron s-a impus în fața adversarilor săi deoarece nu s-a lăsat chemat în cauză de sirenele ideologiei, mai ales de cea marxistă. A fost, de asemenea, un bun sociolog, în măsură să aibă dubii chiar față de propriile sale convingeri, prin studiile sale de filosofie politică, cu acutele sale analize ale actualității. A fost, astfel, în măsură să demonteze multe din neadevărurile pe care intelectualii de stânga au încercat să le răspândească pentru a-și acoperi propriile falimente, așa cum a făcut-o în lucrarea „Opiul intelectualilor”, apărută la Editura Calmann-Lévy în 1955.
Aron își amintește astfel apariția cărții în Memoriile sale: „am redactat-o între 1952 și 1954, cu grijă, dar nu fără o muncă obositoare. M-a ajutat experiența mea jurnalistică, și lipsa unor traume personale; între 1951 și 1955 m-am refugiat într-o activitate neîncetată, multiplă, o adevărată fugă într-un fel de divertisment de studii continue, sperând că această asociere nu este în sine contradictorie. Am avut impresia, poate iluzia de a mă fi vindecat, salvat datorită cărții mele „Opiul intelectualilor”. Atacurile care au urmat după apariția lucrării m-au lăsat cu totul indiferent”3.
Polemicile menționate de Aron au fost dure, ne spune Claudio Siniscalchi4; împotriva cărții sale s-au manifestat mulți, nu numai comuniști sau intelectuali de stânga. Maurice Duverger în Le Monde din 27 august 1955, într-un perfect stil stalinist, a amestecat atacul politic cu diverse reproșuri personale. Stânga a fost unită în încercarea de a nega valoarea lucrării lui Aron. În același timp și ordinamentul catolic, prins într-un fel de progresism, destul de dubios, s-a manifestat în fața unei atitudini liberale destul de ștearsă. Dar ce conține această lucrare în măsură să pună în pericol numirea lui Raymond Aron la prestigioasa Sorbonă?
Lucrarea a suprimat minciunile despre comunism, despre stalinismul din Uniunea Sovietică. Înainte de toate pleca de la o banală și în același timp scandaloasă considerație: comunismul era o religie secularizată. Intuiția i-a venit lui Aron comentând un pasaj din Simone Weil. Gânditoarea și mistica franceză a înțeles cu o perfectă luciditate că marxismul trebuia văzut dincolo de validitatea sa ca mișcare politică, apărând ca o adevărată și proprie „religie seculară”. Tocmai de aici pleacă dura critică a lui Aron, împărțită în trei părți, având ca obiect totalitarismul comunist. Aron a văzut cum golul lăsat de lungul proces de secularizare al Occidentului a fost umplut de marxism, prin intermediul unei specii de opiu intelectual, preparat cu tot ceea ce aparținea dialecticii marxiste, de o seamă de intelectuali credincioși bisericii mamă din Moscova. Tot acest efort avea ca scop ultim afirmarea Omului Nou bolșevic, care să fie în sfârșit liber de ordinele impuse de societatea de consum capitalistă. Cum s-a sfârșit acest proces istoric, ne este binecunoscut, cu căderea Zidului de la Berlin. În 1955 a prevedea și a demonta minciunile unei caste intelectuale franceze reticente să-și deschidă ochii și să vadă realitatea în față, a fost cu adevărat o atitudine de curaj și de responsabilitate morală.
Aron n-a avut frică să spună adevărul. De aceea, în lupta sa împotriva falsificării adevărului, a înșelării așteptării oamenilor, el, și nu Sartre a fost conștiința vremii sale.
Lectura unei cărți de o asemenea amploare, ca Opiul intelectualilor, conclude Claudio Siniscalchi, a servit la însănătoșirea multor „intelectuali filotiranici”, ca să folosim o pertinentă definiție a istoricului american Mark Lila („The Reckless Mind”, New York Review Books, 2001) ca de exemplu Francois Furet, care a găsit chiar în reflecțiile lui Aron calea de parcurs pentru a abandona casa comunismului. Trei cărți au contribuit la clarificările de care avea nevoie stânga franceză despre reala natură a comunismului. „Călătoria în URSS” a lui André Gide, publicată în vremea războiului din Spania, „Opiul intelectualilor” a lui Raymond Aron și „Arhipelagul Gulag” a lui Alexandr Soljenițîn în 1973.
Observator lucid, rece și detașat, Raymond Aron a fost un ideal continuator al clasicismului politic al lui Montesquieu și Tocqueville, a teoriei elitelor a lui Gaetano Mosca și a lui Vilfredo Pareto, al sociologiei lui Max Weber, reușind să-și construiască discursul în cadrul democrației. Realismul său politic nu s-a adâncit în machiavelism, deoarece, în definitiv, Aron, a reușit să pună împreună cunoașterea filosofică a istoriei cu pasiunea pentru jurnalism; a fost cu adevărat un spectator, dar așa cum s-a definit el însuși, un „spectator implicat”. Aron a fost un mare liberal. Poate cel mai mare din secolul al XX-lea. Lucrarea sa Opiul intelectualilor rămâne una din cărțile cele mai importante din cultura europeană după cel de-al doilea război mondial.
Rămân actuale cuvintele sale din Introducerea sa la ediția italiană a Opiului intelectualilor: „dar, oriunde este nevoie să luptăm împotriva fanatismului, în favoarea prudenței; oriunde este nevoie să distrugem mitologiile sub veșmântul căruia se ascunde nihilismul, pentru a restaura credința autentică în valori și idei”.

 

O viziune liberală deschisă și nedogmatică
În Introducere la filosofia istoriei. Eseu despre limitele obiectivității istorice (1938) Aron prezintă concepția sa despre libertate afirmând că ea este în istorie, iar istoria întrucât este vie în sufletul fiecărui om ca ființă rațională, alege să acționeze în istorie5.
Libertatea este pentru Aron, fructul deliberării și al unei conduite omenești, care singure o pot transforma în acțiune, și deci nu este un principiu din afara istoriei, care nu are un fundament transcendent, ci se distinge prin caracterul său istorico-contingent.
Intenția lui Aron este aceea de a arăta că istoria nu este pre-determinată, ci este influențabilă de alegerile libere și de acțiunile omenești: el dorește să remarce importanța libertății omului, care nu este numai un spectator pasiv al istoriei, ci un participant activ, care are în fața sa un viitor deschis pentru care trebuie să fie un constructor responsabil. Aceasta datorită raționalității sale, care-i impune să analizeze evenimentele în succesiunea lor, ținând cont de împrejurările în care acestea se desfășoară.
Fiind deci în mod esențial legată de situația istorică în care se formează, și nu un principiu ideal, libertatea n-are deci pentru Aron o unică formă de exprimare și o singură semnificație. Există, cu adevărat, o pluralitate de modalități de a înțelege libertatea; totodată scrie Aron, alături de singurele forme de libertate care variază în timp și spațiu conform diferitelor realități istorice, există libertatea ca principiu superior, cea a existențelor singulare și care să fie împărtășită de toată umanitatea6.
Libertatea este, în acest sens, ca Rațiunea, o valoare omenească ce caracterizează ființa umană, și care este deasupra oricărei schematizări care încearcă să o limiteze și dincolo de orice doctrină care să o circumscrie în mod instrumental și absolut7.
Acest refuz aronian al oricărei doctrine „totale” este îndreptat nu numai împotriva filosofiilor sistematice ale istoriei de tip marxian, ci și spre un anumit mod dogmatic de a înțelege libertatea din partea unor liberali radicali.
Așa cum spunea Dino Cofrancesco chiar distanța dintre gândirea politică aroniană și orice concepție deterministă și dogmatică constituie originalitatea și fecunditatea gândirii sale: el remarcă, de fapt, că „concepția non scolastică pe care Aron o are despre liberalism îi permite să elaboreze o concepție mai bogată și mai cuprinzătoare despre libertate, care să cuprindă nu numai libertatea negativă (a non contrarietății) și cea pozitivă (a participării), ci mai ales aceea care derivă din senzația de a avea un viitor în față, a șanselor de a îmbunătăți propriile condiții de existență, de a nu fi situat, datorită condiției sociale, în straturile de jos ale piramidei sociale, fără nicio posibilitate de a progresa”8.
Cofrancesco subliniază, de altfel, componenta realistă a liberalismului său și afirmă că „pentru el, liberal tip nou, cuvântul ultim asupra politicii, a fost pronunțat de marii realiști ai acestei atitudini, Machiavelli-Weber”9, în care el recunoaște aceeași preocupare constantă pentru politică, care l-a făcut dintotdeauna pe politologul francez să aibă o viziune largă asupra ceea ce se-ntâmplă în lume, așa cum este ea și nu cum ar fi trebuit să fie. El a fost cel care a mediat între Machiavelli și Marx, care l-a făcut să formuleze ideea unui model de primat al politicii.

 

Liberalismul realist
Particulara concepție elaborată de R. Aron, scrie S. Freschi10, conduce la o concepție liberală pe care am putea-o defini ca fiind un „liberalism realist”care concepe primatul politicii față de considerațiile cu caracter economic sau față de motivațiile de ordin moral.
O asemenea luare de poziție izvorăște din studiile aroniene despre machiavelism și care constituie la rândul lor un punct în comun cu gândirea lui Machiavelli: atât Aron, cât și autorul Principelui admit, de fapt, în aceeași măsură primatul politicii și separația sferei politicii de morală11.
De fapt, după Aron, gândirea politică, nu poate fi nici supusă, nici total independentă de realitate, deoarece reflecția politică este în esența ei impură, echivocă. Devine moralizatoare atunci când pretinde să fie științifică. Este influențată de realitate, atunci când pretinde să fie normativă12, și care exprimă în același timp condiționarea ei de libertatea umană.
Politica în optica aroniană este deci influențată de judecăți de valoare, dar este străină ordinii eticii13 întrucât se servește uneori de comportamente stricto senso ce se pot prezenta ca amorale față de tradiționalele precepte religioase și care să nu fie condamnate din această cauză a priori14.
El credea deci că politica nu era nici morală, nici imorală, nici religioasă, nici nereligioasă deoarece aparține unei ordini de idei diferite și străine conceptului de credință și care era bazată pe judecata politică a datoriei intelectuale a onestității, a coerenței și moderației. Așa cum specifică Stephen Launay15 ea avea o dimensiune morală ce pune accentul pe responsabilitatea personală.
O asemenea etică particulară a responsabilității se bazează în gândirea aroniană pe etica convingerii derivată dintr-o analiză realistică a situației istorico-politice, care generează o „morală a înțelepciunii”, care poate fi pusă în valoare prin intermediul rațiunii și bunului simț. În aceste condiții numai o analiză realistă a situației politice va indica strategia ce trebuie aplicată pentru realizarea obiectivelor în vederea ajungerii binelui colectivității.

 

Liberalismul tragic: conflictualitatea democrației
Cofigurarea realistă care stă la baza interpretării aroniene a realității politice îl conduce pe politologul francez la elaborarea unei teorii despre viziunea conflictuală a realității și a unei concepții cu caracter oligarhic al organizațiilor politico-economice umane: Aron configurează dimensiunea politicii ca pe o luptă continuă și pune accentul pe caracterul precar și instabil al regimurilor politice și al imperfecțiunii lor esențiale, care de multe ori favorizează corupția și degenerarea în sisteme populiste.
El descrie în particular democrația ca pe un sistem conflictual, deoarece este constituțional -pluralistă, adică bazată pe o multitudine de partide care sunt într-o competiție constantă în gestionarea treburilor statului; în ciuda tendinței sale de a contracara măsurile luate de putere, opoziția are nevoie de o capacitate comunicativă, care să se opună măsurilor nepopulare și renunțării la orice exercițiu autoritar, care de multe ori poate duce la violență.
În mod absolut clar, Aron precizează că democrația nu reușește să răspundă idealului grec antic al participării tuturor la viața politică, iar în cadrul unui guvern reprezentativ, pot fi întâlnite numeroase chestiuni contradictorii datorate imperfecțiunilor mecanismului electoral.
Totodată ea nu contrazice aspirația universală a gestionării chestiunilor publice, deoarece un asemenea regim prevede posibilitatea participării tuturor la discuțiile publice și asigură legitimitatea existenței opoziției politice, care în respectul legilor și al principiului majorității, este chemată să participe la elaborarea acelui compromis care să-i permită o rezolvare pacifică a naturii conflictuale a controlului politic.
Continua mediere între interese contradictorii face însă din democrație o formă de guvern profund instabilă, bazată pe o continuă contrapoziție și, adesea. pe alianțe ce nu rezistă în timp, motivate mai mult de împrejurările unor crize, decât de o acceptare conștientă a valorii compromisului la care s-a ajuns la un moment dat. De aici derivă, după cum spune Aron, caracterul imperfect al acestui sistem care riscă tot timpul să degenereze și care-l pune tot timpul în situația de a se afirma și consolida ca o putere politică și care riscă să se descompună din cauza tendințelor demagogice și a consolidării oligarhice a guvernanților16.
Rezultatul unei asemenea viziuni aroniene în mod esențial conflictuale a societății și a politicii, conclude S. Freschi17, în care binele și răul se contrapun fără încetare, se pare că este o concepție liberală pe care o putem numi „liberalism tragic”datorită dimensiunii contrastante și dramatice pe care Aron o intuiește ca fiind intrinsecă liberalismului ca atare.
Această viziune tragică îl face pe Aron să atragă atenția asupra riscului la care sunt supuse libertatea și democrația în societățile cu tendințe autoritare. Acceptarea existenței unor interese contradictorii, care dau probleme unor societăți libere, în contrast cu altele în care opoziția este în mod continuu acuzată de poziții nerealiste, încercându-se impunerea unei singure linii autoritare, care să nu răspundă în niciun fel criticilor opoziției.
Soluția propusă pentru a scăpa din această situație limită a democrației este pentru Aron aceea a unui guvern „mixt”, care să armonizeze libertățile personale și dreptatea socială și să favorizeze creșterea economică uitându-se și spre nevoile celor mulți, mai puțin favorizați de soartă18.
Nu trebuie să ne iluzionăm, subliniază Aron, că un asemenea regim mixt, care fără nicio rezervă garantează o mai mare stabilitate și durată funcționării democrației, poate să rezolve toate problemele, în limitele proprii unui regim politic, care rămâne un guvern al oamenilor pentru oameni. El este la rândul său supus acelorași fragilități proprii naturii omenești, unde calitatea liderilor și capacitatea de a interpreta rezultatul analizelor socio-economice au un rol fundamental în luarea deciziilor benefice pentru comunitate. Este ceea ce se încearcă și la noi, cu schimbările pozitive și limitele pe care le cunoaștem.

 

 

Note
1 P. Manent, Les liberaux, Gallimard, Paris, p. 790.
2 Ibid.
3 în Memorii, 50 de ani de reflecție politică, Mondadori, 1983, pag. 330.
4 Claudio Siniscalchi, Prefazione, L’Opio degli intellettuali, Euromeeting italiana, Milano 2005.
5 Vezi R. Aron, L’homme et l’histoire, în Introduction a la philosophie de l’histoire. Essai sur les limites de l’objectivite historique, Gallimard, Paris 1948, pp. 403-437.
6 Pentru aprofundarea legăturii dintre istorie și libertate a se vedea F. Draus, La dialectique de la libertè dans la pensèe de Raymond Aron, apărută în “Revue européenne des sciences sociales”, XXI,nr. 65, pp. 142-184.
7 Cfr. Simonetta Freschi, Liberalismo di Raymond Aron, Una concezione politica ed esistenziale, Esercizi Filosofici 4, 2009, pp. 38-54.
8 D. Cofrancesco, Raymond Aron: lettura dei classici e teoria dei regimi politici, Il Politico, LIX, nr. 4, 1994, p.591.
9 Ivi, p. 578.
10 S. Fresci, op. cit., 41.
11 Serge Audier în opera Raymond Aron. La democratie conflictuelle, Michalon, Paris 2004, susține importanța tezei aroniene a primatului politicii față de cea mai generală descoperire a a reflecției politicii franceze începută cu interesul general suscitat în anii ‘70 de publicarea Teoriei justiției a lui John Rawls. Și Audier crede că o asemenenea superioritate a politicii față de economie și în general față de mediul social, nu ar fi o concepție filosofică a priori, ci derivă dintr-o critică a filosofiei monistice și dogmatice a istoriei și dintr-o analiză economică și sociologică a socetății industriale moderne care se dezvolta sub ochii lui Aron, un „spectator angajat”.
12 R. Aron, Histoire et politique, text apărut în “Revue de metaphysique et morale”, 1949, p. 175.
13 Jacques Rollet în Raymond Aronet la thèorie politique, “Pouvoirs”, nr. 73, 1995, p. 159-175 afirmă că Aron a fost totdeauna fidel unor atitudini clare: nu trebuie sacrificată exigența morală care derivă din umanismul kantian în care s-a format și politica nu poate fi supusă unei etici pure derivată din simpla convingere.
14 Se poate aminti aici ateismul radical al lui Aron, care conștient de propriile sale origini ebraice, a avut un comportament care nu era deloc linear cu credința; el se declara ateu dar nu insensibil la întrebările puse de credință.
15 S. Launay, Un regard politique sur le comunisme. Remarques sur la pensée de Raymond Aron, “Communisme”,nr.62/63, 2000, p. 173-206.
16 A se vedea R. Aron, Imperfecțiunea regimurilor politice, Schemele istorice, în Teoria regimurilor politice, cit., pp. 281-295, 296-307.
17 S. Freschi, op, cit., p.46.
18 R. Aron, Ce este liberalismul?, în „Commentaire”, nr. 84, p. 164.