La 22 aprilie a.c. se împlinesc 300 de ani de la nașterea filosofului Immanuel Kant. Un bun prilej de a analiza dacă, astăzi, Kant poate fi socotit, cu o formulă consacrată, „contemporanul nostru”. Integrarea lui în cultura noastră continuă, dovadă și traducerea, în acest an, de către acad. Mircea Flonta, a scrierilor ultime, de bătrânețe, ale lui Kant, aproape ininteligibile.
Trebuie să ai încredere nobilă în propriile tale forțe, scria Kant la 22 de ani, în „Idei despre adevărata evaluare a forțelor vii…” Numai această „încredere” l-a putut conduce, până la urmă, la construirea unui sistem propriu de gândire, numai această „încredere” este „constanta” activității sale. Întrucât, cum s-a stabilit de mult, cele circa 60 de lucrări pe care le-a conceput (broşuri, eseuri, disertații, tratate) de-a lungul a 50 de ani se împart în scrieri „pre-criticiste” şi „criticiste”. Mai mult, la bătrânețe, Kant s-a dezis categoric de unele scrieri de tinerețe (cu caracter metafizic, nu ştiințific). Împotriva împărțirii clasice a acestei opere (pre-critice şi critice) a luat atitudine un filosof român, uitat în prezent, Marin Ştefănescu, acesta căutând să demonstreze continuitatea kantianismului (el a publicat în Franța, în 1915, fără ecoul scontat, lucrarea Le Theisme de Kant, Paris, Alcan).
Dar şi în perioada de pre-criticism pot fi distinse diferențe de abordare (de la încredere în posibilitățile de cunoaştere ale metafizicii până la contestarea acestei posibilități). Cert este că perioada criticistă nu poate fi înțeleasă fără drumul anterior al gândirii kantiene. Karl Jaspers, în cartea sa despre Marii filosofi, apărută în 1963, este de părere, în schimb, că însuşi Kant ,,a apreciat că diferența între scrierile sale pre-critice şi cele critice era atât de mare încât primele pierduseră toată valoarea în ochii săi. Această lucrare (Critica rațiunii pure) a redus la nimic valoarea scrierilor sale anterioare. Schițând planul unei reeditări a operelor sale complete, el voia ca să se înceapă cu textul intitulat Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile (1770)”/1. Cum nu putem lăsa deoparte 23 de lucrări kantiene, mai ales sub acuzația lipsei lor de valoare, să încercăm atunci să vedem care au fost paşii făcuți în direcția sistemului original de mai târziu.

 

Primit cu ironii
Kant nu a fost un filosof precoce. Nu a ajuns nici doctor în filosofie la 19 ani, precum Leibniz, nu şi-a visat metoda la 24 de ani, pe vreun câmp de război, precum Descartes, nici nu a putut concepe încă de la 30 de ani o lucrare care să înfrunte veacurile, precum, mai târziu, Schopenhauer. Longevitatea a fost de partea sa, longevitate pentru care a sacrificat, de altfel, tot ceea ce ține de micile bucurii ale vieții. Şi-a apărat, într-un fel, bruma de sănătate şi a căutat să nu-şi rişte viața nici măcar în vreo călătorie. Moartea fulgerătoare şi de tânăr a profesorului său cel mai îndrăgit, Martin Knutzen, cunoaşterea faptului că Descartes şi Spinoza au trăit puțin, l-au făcut pe filosoful din Königsberg să fie foarte precaut. În cunoştință de cauză, la 70 de ani, îşi putea permite să dea sfaturi de dietă în lucrări cu caracter filosofic.
Pe de altă parte, Kant a fost funciarmente un om timid. Îndrăzneala gândirii nu şi-a impus-o şi-n viața de toate zilele. Aşa se explică de ce ezită în fața puternicilor clipei, de ce are nevoie de protectori, de ce caută să se justifice atunci când e criticat, să-şi expliciteze gândul propriu, scriind Prolegomenele, de pildă. Avea de apărat o operă atunci, dar, în tinerețe, o simplă ,,înțepătură” a fost suficientă pentru a-l face să nu mai publice nimic timp de 8 ani. Astfel, la destăinuirile sale orgolioase din prima-i carte, Lessing îi dedică tânărului Kant o epigramă usturătoare (,,Kant se apucă de o treabă grea,/ pentru luminarea lumii:/ el măsoară forțele vii,/ numai pe ale sale proprii nu le măsoară”/2). Poate aşa se explică şi interesul acordat problemelor ştiințifice vreme îndelungată. Dar şi când scrie despre cutremure, despre vulcani şi bătaia vântului, Kant o face de pe poziția filosofului. Probabil, fusese solicitat să-şi expună părerea într-o chestiune sau alta, sau a făcut-o din rațiuni strict didactice. Important este că lucrurile exterioare nu îl lăsau indiferent (de la cutremurul din Lisabona până la revoluția din Franța).

 

Prefață la un destin
Am menționat deja încrederea în destinul propriu. În aceeaşi prefață la prima sa carte (Gedanken von der wahren Schätzung der lebendigen Kräfte und Beurtheilung der Beweise deren sich Herr von Leibniz und andere Mechaniker in dieser Streitsache bedient haben – ,,Idei despre adevărata evaluare a forțelor vii şi judecarea dovezilor de către domnul von Leibniz şi alți mecanicişti s-au servit în această controversă”), Kant îşi anunță, cu superbie, locul pe care îl va ocupa în filozofie, făcând „tabula rasa” tot ceea ce fusese înainte: ,,E desigur multă îndrăzneală în cuvintele: adevărul, pe care cei mai mari maeştri ai cugetării omeneşti s-au străduit în zadar să-l găsească, s-a dezvăluit pentru prima oară minții mele. Nu cutez să justific acest gând, dar nici n-aş putea renunța uşor la el”/3. El presimțea adevărul, dar încă nu găsise ,,cuvântul” care să-l exprime. Ştie că poate greşi, dar, mai important, arată el, nu este posibilă căutarea adevărului fără avântul pe care ți-l dă numai încrederea în puterea propriei judecăți. Nu trebuie ignorat că, în acea vreme, în mediile academice germane, prestigiul lui Leibniz era la apogeu, impus de profesorul von Wolff. Dar până şi Leibniz poate greşi, avertizează Kant. Şi, decât să perpetuăm în greşeală, mai bine îți asumi riscul de a o denunța, dacă ai argumente, şi de a fi criticat de alții. Mai scrie Kant în acea prefață: ,,Când se poate convinge cineva pe sine însuşi… că îi stă în putință să prindă pe un Leibniz cu greşeli, îşi dă toate silințele ca să-şi adeverească bănuiala. Şi chiar dacă se înşeală de o mie de ori, în întreprinderea sa, câştigul, pentru cunoaşterea adevărului, rămâne totuşi mai mare decât dacă ar fi urmat calea bătută de toți. Pe aceasta mă întemeiez. Mi-am croit drumul pe care vreau să merg. O să-mi iau avântul, şi nimic nu mă va împiedica să-l continuu”/4.
Ei bine, în această prefață stă tot ceea ce a gândit ulterior filosoful. N-a pornit pe cărări bătătorite, s-a înşelat şi el de mai multe ori, dar nu a renunțat să caute adevărul. Primul pas, oricum, fusese făcut. Spre sine.

 

Cucerirea Cerului
Al doilea pas făcut de Kant a fost spre cercetarea Universului. Cu ochii ațintiți spre Cer, precum odinioară Thales din Milet, cu bucuria pe care stelele i-o puteau hărăzi, Kant se întreabă, inevitabil, cum de sunt cu putință toate cele ce sunt. Ce se întâmplă cu Pământul în rotația sa dublă, în jurul axei proprii şi în jurul Soarelui? Teoriile cunoscute i se păreau nesatisfăcătoare, aşa că se gândeşte la un răspuns. În anul 1754 publică două eseuri: Ob die Erde in ihrer Umdrehung um die Achse, wodurch sie die Abwechsellung des Tages und der Nacht hervorbringt, einige Veranderung seit der Tages und der Nacht hervorbringt, eininge Veränderung seit der ersten Zeiten ihres Ursprungs erlitten habe? (,,Dacă Pământul a suferit oarecare schimbări prin rotația în jurul axei lui din primele timpuri ale originii lui, prin care produce alternarea dintre zi şi noapte”) şi Die Frage, ob die Erde veralte, physikalisch erwagen („Întrebarea, dacă Pământul îmbătrâneşte, cercetată din punct de vedere fizic”). Dar înțelege că nu poți spune nimic semnificativ despre Pământ dacă nu ştii cum a luat naştere întregul sistem solar. De aceea, anul următor publică o lucrare în care îl interpretează pe Newton, dar căruia îi aduce completări semnificative: Allgemeine Naturgeschichte and Theorie des Himmels. Versuch von der Verfassung und dem mechanischen Ursprunge des ganzen Weltgebaudes, nach Newtonschen Grundsätzen abgehandelt (,,Istoria universală a naturii şi teoria cerului. Încercare asupra constituției şi originii mecanice a universului după principiile lui Newton”). Este vorba de lucrarea în care Kant îşi expune teoria cosmogonică revoluționară. Probabil pentru a nu mai fi ironizat de vreun Lessing, Kant nu-şi semnează această lucrare (dedicată regelui prusac Friederich cel Mare). Titlul lucrării poate deruta. Kant îl urmează pe Newton, dar îl şi depăşeşte. Savantul englez explicase de ce, în sistemul solar, planetele se roteau, în orbite eliptice, în jurul Soarelui, dar nu mersese mai departe, socotind că este nevoie de intervenția lui Dumnezeu de a pune lumea în mişcare. Kant denunță renunțarea la spiritul ştiințific prin apelul la Divinitate, mai ales că aceasta nu ar fi creat o ordine imperfectă (totuşi, nici Kant nu renunță la rolul lui Dumnezeu). El are cunoştință şi de teoria ,,vârtejurilor” cosmice a lui Descartes, ce i se pare nesatisfăcătoare, dar şi de distincția lui Leibniz dintre forță şi întindere. Mai multe amănunte asupra teoriei cosmogonice kantiene pot fi găsite în altă parte/5, aici interesându-se doar mersul gândirii sale spre criticism. Cert este că, deşi rămasă necunoscută la timpul său (editorul a dat faliment, tirajul a fost confiscat), cosmogonia kantiană a fost validată de savantul francez Laplace după patru decenii (în Exposition du système du monde, 1796), teoria purtând numele amândorura.

 

Tentația metafizicii
Încă de la început, Kant a practicat criticismul fără s-o ştie, la modul intuitiv, cu rezultate remarcabile în spațiul ştiințific, cum am văzut, lipsindu-i deocamdată metoda adecvată. Un „al treilea pas” făcut de Kant a fost în direcția împăcării noului spirit ştiințific cu metafizica. Ştiința poate da seama de Cer, de ce n-ar face-o şi metafizica? S-a bazat pe Newton în explicarea naşterii Universului, dar, oare, nu s-ar putea afla lucruri noi atunci când faci apel la metafizică? Kant îl prețuia pe Leibniz, chiar dacă îl mai ,,prindea” cu câte o eroare. Deopotrivă, îl prețuia şi pe Newton. Cine avea însă dreptate? În parte, Leibniz. Tot în parte, şi Newton. Dar împreună? ,,Împăcați”? După Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilutidatio (,,Noua explicare a primelor principii ale cunoştinței metafizice”), prin care se abilitează privat-docent, Kant încearcă această ,,ipoteză de lucru” în 1756, publicând Metaphysicae cum geometria junctae usus in philosophia naturali, cuius specimen I continet monadologiam physicam (,,Despre unirea metafizicii şi geometriei în aplicarea lor la filosofia naturală, a cărei probă I conține monadologia fizică”). Kant se foloseşte de sistemul planurilor diferite pentru a concilia poziția lui Leibniz cu cea a lui Newton: ,,cele două concepții au amândouă dreptate, fiecare la alt nivel şi din alt punct de vedere”/6. Deosebirile vizau, de pildă, proprietățile spațiului şi timpului, chestiuni cu mare rezonanță la Kant, în timp ce metoda folosită de fizica lui Newton era inducția, în vreme ce metoda metafizicii leibniziene era deducția. Leibniz, spre deosebire de Newton, trecea de la una la alta, dintr-un plan într-altul şi, de aici, confuziile ce apar. Soluția ar fi o circumscriere precisă a domeniului pe care metafizica lui Leibniz îl analizează după ce se epuizează argumentele fizicii newtoniene. De aceea va şi preciza Kant, în prefața dizertației prin care va ajunge să predea studenților, că ,,metafizica este în pragul unor mari descoperiri, cu condiția de a nu depăşi granițele propriului teritoriu”/7.
Iată de ce primele lucrări filosofice kantiene (într-un fel, de istorie a filosofiei) sunt importante în economia devenirii spirituale întru criticismul ulterior, Kant supunând ,,tribunalului rațiunii” sale cele mai semnificative concepții din vremea sa, ajungând, totodată, la idei ce vor rodi mai târziu. Una dintre acestea va fi prezentă încă din prima sa lucrare metafizică, Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilutidatio (,,Noua explicare a primelor principii ale cunoştinței metafizice”), prin care Kant demonstrează că nu există un principiu „unic”, absolut şi universal al tuturor adevărurilor. Ca demonstrație, filosoful ,,va invoca faptul că întotdeauna gândirea noastră operează cu două tipuri de judecăți – afirmative şi negative –, ceea ce impune ca fiecare dintre ele să-şi aibă propriul principiu”/ 8. În plus, Kant distinge în această lucrare o „rațiune reală”, de care e legată cauzalitatea.
Una peste alta, concilierea realizată de Kant între fizica geometrizată a lui Newton şi metafizica leibniziană a monadelor pare forțată. Se va şi spune, de altfel, că: ,,a pune de acord fizica şi metafizica este la fel de dificil ca a înhăma laolaltă cai şi ogari”/9.

 

Intermezzo de lectură
Kant înțelege că nu poți aduna rațe cu gâşte pentru a rezulta… iepuri (mai târziu, Thomas Samuel Kuhn, în Structura revoluțiilor ştiințifice, va arăta că tocmai ,,ceea ce, înainte de revoluție, era, pentru omul de ştiință, o rață, devine un iepure”). Cunoaşterea trebuia să aibă o finalitate concretă, practică. De aceea, nu trebuie să ni-l imaginăm pe filosof retras în turnul său de fildeş, ferit de zgomotele lumii, cufundat în contemplație. De pildă, în timpul războiului de 7 ani, va ține cursuri până şi de teoria fortificațiilor şi de pirotehnie! Alte cercetări au avut rațiuni pur didactice: cum să explice mai bine, spre a fi înțelese de către studenții săi, noțiuni precum mişcarea şi repaosul, scriind în 1758 lucrarea Neuer Lehrbegriff der Bewegung und Ruhe und der damit verknüpften Folgerungen in den ersten Gründen der Naturwissenschaft (,,Un nou sistem despre mişcare şi repaus şi despre consecințele unite cu ele în fundamentele prime ale fizicii”).
Aflat în impas, se întâmplă ca, la începutul anilor ’60, Kant să ia cunoştință cu lucrările filosofice a doi gânditori scoțieni, Hutcheson şi Hume, şi cu scrierile francezului J.-J. Rousseau. Ținând cont de genealogia sa, pare inevitabil ca filosoful din Königsberg să nu ia în calcul ce spuneau scoțienii! Primul, Francis Hutcheson, în al său Sistem de filosofie morală, ,,vorbea de existența la toți oamenii a unui <simț moral>, care are nevoie, pe de o parte, de conducerea rațiunii, pe de altă parte, de criteriile experienței”/10. Al doilea, David Hume, prin Cercetarea asupra intelectului omenesc, oferă nu numai o soluție sceptică la problema cunoaşterii, dar impune un mod nou de a gândi cauzalitatea. Kant îl apreciază chiar şi atunci când îl… critică, în Critica rațiunii pure vorbind cu înțelegere despre ,,erorile unui om atât de pătrunzător şi atât de demn de stimă, erori care n-au luat naştere decât pe urmele adevărului”/11. În Prolegomene va mărturisi mai mult: ,,amintirea lui Hume a fost cea care m-a trezit mai întâi, cu mulți ani în urmă, din somnul dogmatic şi a dat cercetărilor mele în câmpul filosofiei speculative o cu totul altă direcție” (subl. ns.)/12. La ce trezire se referă, oare, ,,duşul scoțian”? La cea din ,,visurile metafizicii”? Dar Kant constatase de la bun început că filosofia era un război al tuturor contra tuturor. Ori la certitudinile pe care credea că le deține ştiința? Mai degrabă, pentru că Hume, în scepticismul său, acreditase teza imposibilității ştiinței, nu numai a metafizicii, de a obține adevăruri certe, imuabile.
În fine, cel de-al treilea, Jean-Jacques Rousseau, îl determină (termen mai potrivit decât cel de ,,influențează”) să aprofundeze şi problema libertății. Se pare că Immanuel Kant a fost ,,atât de entuziasmat de lucrările fundamentale ale lui J.J. Rousseau, Contractul social şi Émile, care tocmai apăruseră, încât citirea lui Émile îl făcu să renunțe pentru câteva zile la plimbările sale cotidiene foarte regulate”/13.
Lecturile acestea sunt decisive. Kant face, astfel, un nou pas spre sine însuşi, spre întemeierea propriei filosofii. Hume îl pune pe gânduri, dar, nu-i aşa, în buna tradiție a spiritului kantian, scepticismul său nu poate fi depăşit cumva?

 

Respingerea metafizicii
Deocamdată, în următoarele lucrări, din 1762 – Die falsche Spitzfindigkeit der vier syllogistischen Figuren erwiesen (,,Falsa subtilitate a celor patru figuri silogistice”) şi din 1763 – „Der einzig mögliche Beweisgrund zu einer Demonstration des Daseins Gottesw” (,,Unica fundamentare posibilă a unei demonstrații a existenței lui Dumnezeu”), Kant denunță posibilitățile metafizicii de a demonstra adevărul. Este chiar foarte categoric: ,,Metafizica este fără îndoială cea mai grea dintre toate îndeletnicirile intelectuale omeneşti; dar nici nu s-a scris, încă, nici una”/14. Vechea logică fusese şi ea pusă la zid, prin aceea că ,,judecata presupune o cunoaştere pe care se mărgineşte s-o elucideze; ea nu se exercită decât în interiorul lumii conceptelor”/15. Pentru prima oară, în lucrarea „Unica fundamentare posibilă…”, Kant se opune fățiş lui Wolff în definirea existenței în genere, şi a existenței lui Dumnezeu în particular. Deşi este sceptic în privința metafizicii, deşi punea un preț tot mai mare pe empirism, el are nevoie de raționalism pentru a putea demonstra existența lui Dumnezeu, cu toate că metafizica nu poate oferi certitudini de tăria celor din matematică sau din fizica newtoniană. El se vede nevoit să concluzioneze amar: ,,Este absolut necesar să te convingi de existența lui Dumnezeu; dar nu este la fel de necesar să o şi demonstrezi”/16. Dar nu numai existența lui Dumnezeu nu o poți explica strict rațional, ci şi alte lucruri, mult mai simple. În prefața la această lucrare, Kant mărturisea că se îndoieşte ,,că cineva a putut vreodată să-şi explice cu adevărat ce este spațiul”/17. Practic, cunoaşterea umană, precizează Kant în Falsa subtilitate a celor patru figuri silogistice, ,,este plină de astfel de judecăți indemonstrabile”/18.
La ce bun cunoaşterea logică, dacă nu poți demonstra ceva? Problemă gravă, la care Kant nu are încă un răspuns potrivit. În 1763, prin Versuch, den Begriff der negativen Grössen in die Weltweisheit einzuführen (,,Încercare de a introduce în filosofie conceptul de mărimi negative”), testează legitimitatea trecerii de la logic la real, punând în discuție valoarea principiului cauzalității, asupra căruia va insista în Critica rațiunii pure. Până atunci, în semestrul de iarnă 1765-1766 îşi va preveni auditorii că ,,îşi propunea nu să-i învețe filosofia, ci să-i deprindă să filosofeze. Căci o filosofie gata făcută nu exista. Filosofia era încă de făcut şi era indispensabil ca fiecare să ajungă a înțelege cum trebuia să lucreze la întemeierea ei”/19. Kant apelează acum, după trezirea datorată lui Hume, la o metodă de lucru nouă. O metodă nouă, una ce va fi ,,zetetică, adică investigatoare”, şi nu ,,dogmatică, adică autoritativă”/ 20.
Antidogmatismul său reiese pregnant din ampla lucrare din anul 1766 – Träume eines Geistersehers erläutert durch die Träume der Metaphysik (,,Visurile unui vizionar explicate prin visurile metafizicii”). În vreme ce el se preocupa să descopere metoda adecvată, analizând şi denunțând doctrine diverse, în jurul lui lumea cea bună vorbea de unul, suedez, Swedenborg pe nume, care nu numai că ar fi scris o operă monumentală, necitită, fireşte, de zvonaci, dar care ar fi avut şi darul telepatiei, putând stabili contacte până şi cu spiritele celor morți. Ne aflăm în plină mitologie nordică, dar faima lui Swedenborg întemeiase comunități religioase. Probabil, ca primă reacție, Kant a ridicat din umeri, necrezând în poveşti, dar întrebat ce părere are de către o distinsă domnişoară (Charlotte von Knobloch), ca şi de alți prieteni, se hotărăşte să studieze Tainele cereşti ale suedezului. Îşi comandă, pe bani grei, la Londra, cele 8 volume ale operei lui Swedenborg şi le citeşte prin ,,grila” gândirii sale obişnuite cu toate subtilitățile. A rezultat o operă captivantă, în care critica se împleteşte cu satira necruțătoare/21. Fiindcă tratează despre paranormal (ceva neserios pentru Kant, motiv pentru care nici nu-şi semnează cartea), demersul său e de mare actualitate. Dar să vedem ce loc ocupă această scriere în viitoarea arhitectonică a cugetului kantian.
Deşi critică metafizica (religioasă) a lui Swedenborg, una ce ,,se originează în idealismul lui Leibniz”/22, Kant era preocupat de multe dintre problemele reale abordate de vizionarul suedez, pentru că îl interesa tot ceea ce ține de condiția umană şi de posibilitățile acesteia de cunoaştere. Kant admite că omul are capacitatea de a comunica la distanță, de la suflet la suflet, închipuind o comunitate spirituală, asemenea unei ,,republici bine organizate”, dar nu acceptă exagerările fără fundament logic sau real. Există o limită în toate, mai ales când se face caz de ,,experiența trăită”, una fantastă în situația presupusă de Swedenborg. Oricum, metafizica nu putea fi posibilă nici pe calea vreunei ,,filosofii secrete, ce explică comuniunea cu lumea spiritelor”, cu toate că ,,ar fi frumos dacă o astfel de constituție sistematică a lumii spirituale, după cum ne-o reprezentăm noi, ar putea (subl. mele) fi conchisă sau presupusă verosimil”/23. Dar Kant nu merge mai departe în această direcție, una sterilă. Trebuia să spargă cercul vicios.

 

Spațiul şi renaşterea speculației
Dacă metafizica se poate lipsi şi de visările fantaste, ce-i mai rămâne de făcut unui filosof hotărât să ajungă la adevăr în orice chip? Kant ,,curățise de coajă” toate sistemele, toate conceptele, nimic nerezistând analizei sale. Singurele certitudini veneau doar dinspre matematică, lucru stabilit de el de multă vreme. În 1763, în Versuch, den Begriff der negativen Grössen in die Weltweisheit einzuführen (,,Încercare de a introduce în filosofie conceptul de mărimi negative”), Kant îşi trasează o nouă ,,ipoteză de lucru”: utilizarea matematică poate fi aplicată în filosofie nu numai prin imitarea metodei sale, ci şi prin aplicarea reală a propozițiilor sale la obiectele filosofiei. Ipoteză asupra căreia va insista peste cinci ani, în lucrarea Von dem ersten Grunde des Unterschiedes der Gegenden im Raume (,,Despre primul fundament al diferenței dintre regiunile spațiului”). Un asemenea ,,obiect” comun era spațiul. Şi acesta era văzut fie ca un lucru vid absolut (Newton), fie ca un sistem de raporturi între substanțe (Leibniz). Personal, se îndoia că ar putea, cu adevărat, să explice ceea ce este spațiul, aşa cum am arătat mai sus. Dar, oare, nu are spațiul nici o realitate proprie, dincolo de orice substanță materială sau raport? N-are el însuşiri sensibile, nu are mărime şi nici formă, dar, atunci, de unde avem cunoştință de el? Kant răspunde la aceste întrebări chinuitoare printr-un experiment simplu, mai la… îndemână: şi-a privit mâinile care trudeau printre pagini. De exemplu, ,,deşi ambele mâini ale unuia şi aceluiaşi om aveau aceeaşi mărime şi aceeaşi formă, cu toate acestea mâna dreaptă nu putea intra în mănuşa de la mâna stângă, şi invers… Să considerăm mai de aproape mâna noastră dreaptă şi mâna noastră stângă. Ele sunt, ca obiecte materiale, identice. Ele sunt identice, mai întâi, din punctul de vedere al sentimentului nostru subiectiv, întrucât sunt amândouă ale noastre. Ele sunt identice, apoi, din punctul de vedere al caracterelor lor obiective, întrucât au aceeaşi mărime, aceeaşi formă, aceeaşi culoare etc. Cum le deosebim, atunci, una de alta? Le deosebim prin poziția diferită (s.m.) pe care o ocupă în spațiu, în raport cu corpul nostru, – una fiind situată la dreapta, alta la stânga lui. Ceea ce înseamnă că le raportăm la un spațiu ce există în afară de ele…”/24. Şi mai convingător se dovedeşte a fi privitul în oglindă. Imaginea din oglindă reproduce aidoma imaginea noastră. Par a fi identice, dar, atunci, cum de putem să le deosebim? Le deosebim pentru că, explică filosoful, imaginea noastră din oglindă şi propria noastră ființă ocupă locuri diferite în spațiu. Totul pare clar, dar, totuşi, îşi continuă Kant dialogul cu sine, ce este spațiul ca atare? Răspunzând şi la această întrebare, filosoful a ajuns, în sfârşit, la un pas de… Critica rațiunii pure. Percepem numai porțiuni limitate de spațiu, diverse regiuni din cadrul spațiului pe care-l gândim nelimitat. Dar pentru că această percepție era cu putință însemna că, deja, în mintea noastră exista intuiția spațiului. Cu alte cuvinte, spațiul nu mai viza un obiect exterior, ci o formă interioară a cunoaşterii umane. Mai rămânea ca filosoful să conceptualizeze spațiul ca atare.

 

O mare lumină
Pe o foaie volantă, una dintre cele pe care Kant îşi nota idei fulgurante, stă scris: ,,Am încercat serios de a dovedi anumite poziții la fel de bine ca şi contrariul lor, nu pentru a stabili o doctrină sceptică, ci pentru că eu bănuiam aici o iluzie a intelectului. Anul 69 mi-a adus o mare lumină”/25. În sfârşit, în lumina rațiunii, înțelege că spațiul este o formă a cunoaşterii. Meditațiile din acest an sunt scoase la lumină în 1770, imediat după (fapt semnificativ) ce este numit profesor ,,ordinarius”, prin disertația De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis (,,Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile”).
Este lucrarea considerată a fi temelia criticismului de către majoritatea istoricilor filosofiei. Alții, precum Hans Vaihinger şi Alois Riehl, opinează că, dimpotrivă, Kant s-ar întoarce pe poziții dogmatice. Pe de altă parte, W. Windelband şi R. Zimmermann vor căuta să sublinieze o nouă influență pe care gândirea kantiană a suferit-o, venită dinspre lucrările lui G.F. Leibniz (cel din Noi Eseuri asupra intelectului uman, 1765) şi a lui J.H. Lambert (Neues Organon, 1764). Cert este că Immanuel Kant a găsit calea cea sigură pe care trebuia să păşească pe viitor. Nu mai avea nevoie, pentru întemeierea criticismului, ,,decât” să demonstreze soluțiile pe care le sugerează la problemele spațiului şi timpului (ca forme a priori ale intuiției sensibile), a celor legate de distincția dintre intelect şi sensibilitate, cea a antinomiilor rațiunii, alături de cea a cauzalității. Şi, esențial, să-şi conceptualizeze mai bine propriile idei. O operațiune mentală ce-i ocupă următorii 11 ani, cei mai puțin rodnici dacă judecăm după numărul cărților publicate, în care gândeşte şi răs-gândeşte totul. Pentru că încă se mai face eroarea ,,de a se confunda sensul unor concepte din Disertație cu sensul conceptelor pe care le vom întâlni mai târziu în Critică. Astfel, se identifică în mod nepermis lumea inteligibilă (noumenul) din Disertația inaugurală cu <>, noțiune cu care Kant va opera în 1781, sau conceptul de <>, din aceeaşi lucrare, cu cel de <> din Critica rațiunii pure”/26.
În fine, şi la 1770, marota lui Kant rămâne aceea de a demonstra cum este posibilă metafizica, în timp ce în „Critica rațiunii pure” scopul filosofului este, simplificând la maximum, mult mai ,,modest”: cum sunt posibile judecățile sintetice a priori, şi, în acelaşi timp, matematica şi fizica pure. ,,Modest” – spun unii istorici ai filosofiei, uitând ceea ce Kant scria în Disertație: ,,maximul perfecțiunii se numeşte astăzi ideal”/27.
Idealul, pentru autorul acestor rânduri, este acela de a fi încercat să mă prind în ,,dansul” gândirii kantiene, pre-criticiste, până în acest punct.

 

 

Note
1 Karl Jaspers [1963] (2001). Marii filosofi, p. 378, traducere de Viorel Cernica, Editura Paideia, Bucureşti
2 P.P. Negulescu [1941] (1997). Istoria filosofiei contemporane. Criticismul kantian, volumul I, p. 94, Editura Moldova, Iaşi.
3 Immanuel Kant [1746] (1997). Idei despre adevărata evaluare a forțelor vii şi judecarea dovezilor de către domnul von Leibniz şi alți mecanicişti s-au servit în această controversă, citat după P.P. Negulescu – Criticismul kantian, vol. I, p. 93-94
4 Ibidem, p. 95
5 P.P. Negulescu (1977). Scrieri inedite, IV. Problema cosmologică, ediție îngrijită, cu studiu introductiv şi Note de Nicolae Gogoneață, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti
6 Ion Petrovici [1946] (1994). Douăsprezece prelegeri universitare despre Immanuel Kant, p. 55, ediție îngrijită şi prefațată de Nicolae Râmbu, Editura Agora, Iaşi
7 N.N. Bobică (1992). Apriorismul kantian, p. 31, Editura Academiei, Bucureşti
8 Ibidem, p. 33
9 Jean Beaufret [1998] (1999). Lecții de filozofie, volumul II, Idealismul german şi filosofia contemporană, p.12, ediție stabilită de Philippe Fouillaron, traducere de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timişoara
10 N. Bagdasar (1969). Viața şi personalitatea lui Kant, p. XLVI, studiu introductiv la Immanuel Kant – Critica rațiunii pure, Editura Ştiințifică, Bucureşti
11 Immanuel Kant [1781] (1969). Critica rațiunii pure, p. 577, traducere de N. Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura Ştiințifică, Bucureşti
12 Immanuel Kant [1783] (1987). Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățişa drept ştiință, p. 51, traducere de Mircea Flonta şi Thomas Kleininger, studiu introductiv şi note de Mircea Flonta, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti
13 N. Bagdasar (1969). Viața şi personalitatea lui Kant, p. XLVI, op. cit.
14 Immanuel Kant (1763). Unica fundamentare posibilă a unei demonstrații a existenței lui Dumnezeu, apud: P.P. Negulescu, [1941] (1997). Istoria filosofiei contemporane. Criticismul kantian, volumul I, p. 107, Editura Moldova, Iaşi
15 Jean Beaufret [1998] (1999). Lecții de filozofie, volumul II, Idealismul german şi filosofia contemporană, p.13, ed. cit.
16 Immanuel Kant (1763). Unica fundamentare posibilă a unei demonstrații a existenței lui Dumnezeu, apud: N.N. Bobică – Apriorismul kantian, p. 45, Editura Academiei, Bucureşti
17 Immanuel Kant (1763). Unica fundamentare posibilă a unei demonstrații a existenței lui Dumnezeu, apud: P.P. Negulescu, op. cit., p. 151
18 Immanuel Kant (1762). Falsa subtilitate a celor patru figuri silogistice, apud: N.N. Bobică, op. cit., p. 47
19 P.P. Negulescu [1941] (1997). Istoria filosofiei contemporane. Criticismul kantian, volumul I, p. 108, Editura Moldova, Iaşi
20 N. Bagdasar (1969). Viața şi personalitatea lui Kant, p. LIII, op. cit.
21 Ibidem, p. LIV
22 Immanuel Kant [1766] (2003). Visurile unui vizionar interpretate prin visurile metafizicii, p. 31, traducere, notă asupra ediției, studiu introductiv de Rodica Croitoru, Editura IRI, Bucureşti
23 Idem, p. 56, 60
24 P.P. Negulescu [1941] (1997). Istoria filosofiei contemporane. Criticismul kantian, volumul I, p. 145, ed. cit.
25 Immanuel Kant (1769). Reflecția nr. 5037, apud: N.N. Bobică, op. cit., p. 59
26 N.N. Bobică (1992). Apriorismul kantian, p. 61-62, Editura Academiei, Bucureşti
27 Immanuel Kant [1770] (1936). Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile, p. 89, traducere de Constantin Noica, Tipografia ,,Bucovina”, Bucureşti