„Tot aşa credința, dacă n-are fapte, este moartă.“
/Iacov 2, 17/

 

 

Fostul Episcop al Cracoviei, Józef Karol Wojtyła, născut la 20 mai 1920, dotat de Pronia cerească cu o minte sclipitoare, cu o pregătire filosofică și teologică solidă, cu o capacitate intelectuală și de analiză rare, cu un caracter vertical, încercat de toate greutățile și vicisitudinile vieții, pe măsură ce le-a cunoscut, a devenit și mai încrezător în Dumnezeu, s-a pus cu dăruire în slujba omului și a Bisericii Universale.
Colegul de bancă al elevului de la Liceul din Wadowice, Jerzy Kugler, emigrant în America din tinerețe, evreu de orgine, îşi amintea, după alegerea în scaunul petrin a cardinalului K. Wojtyła: tânărul Karol era primul în toate: la învățătură, la biserică, pe scenă, în a-și ajuta colegii, în manifestarea sa de zi cu zi. Angajat la Ford, sigur ar fi devenit președinte.
Tot la fel de bine, se știe că, încă din copilărie, Karol Wojtyła și-a pierdut mama, tinerețea i-a fost și ea extrem de grea, identică cu cea a tuturor compatrioților din generația sa, prinsă în cleștii nimicitori de pârjolul celui de al Doilea Război Mondial, exact în perioada cea mai propice de manifestare a lor. Tânărul Wojtyła, student la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, a fost obligat de hitleriștii cotropitori în septembrie 1939 să renunțe la studii, să se angajeze ca artificier într-o carieră de piatră, apoi la un combinat chimic, aceasta pentru a-și câștiga existența. Altfel ar fi ajuns într-un lagăr de concentrare. Va studia clandestin teologia, muncind ca preparator universitar. Ajunge preot, episcop, conferențiar universitar, cardinal. Studiile postuniversitare efectuate la Roma, în perioada 1946-1948, au jucat un rol hotărâtor în formarea sa intelectuală și teologică, în cunoașterea și din afară a evenimentelor politice și spirituale din acele timpuri.
A parcurs pas cu pas toate treptele ierarhice, impunându-se prin muncă, tenacitate, dăruire față de apropiați și semenii săi de pretutindeni. A avut capacitatea necesară să urmărească și să cunoască evoluția Bisericii Universale de la sfârșitul anilor 50 ai secolului trecut, când la inițiativa Papei Ioan al XXIII-lea, în plin război rece Sfântului Scaun a dorit reînnoirea Bisericii Universale și adaptărea ei urgentă la cerințele contemporaneității, simțind fără îndoială dezghețul poststalinist. În condițiile date, Episcopul Romei a decis să caute calea de a-i uni pe creştini, de a iniția un dialog mai intens cu lumea, în sensul larg al cuvântului.
Așadar, la sfârşitul deceniului al VI-lea din secolul trecut Suveranul Pontif Ioan al XXIII-lea a decis Convocarea unei întruniri globale a Înalților ierarhi catolici, într-un Conciliu, denumit Vatican II. Cunoscut era că o reuniune similară n-a mai avut loc din 1869.
Puțini au fost cei care au bănuit profunzimea şi amploarea schimbărilor pe care Conciliul amintit le va aduce în Biserica Universală, dar care, acum, din perspectiva timpului scurt la scara istoriei, pot fi comparate, în termeni laici, cu o revoluție.
Voi încerca să recapitulez filmul evenimentelor pe care laicii și noile generații l-au dat uitării. La început a fost enciclica Ad Petri Cathedram /iulie 1959/ care a stabilit caracterul viitoarei reuniuni, instituindu-se mai întâi o Comisie – cu scopul de a-i consulta pe toți episcopii şi superiorii ordinelor monastice, precum şi decanatele facultăților teologice din lume, cu privire la oportunitatea şi mai ales la conținutul Conciliului.
Pe baza răspunsurilor primite de la cei consultați, cuprinse în 15 volume, totalizând circa 9 000 de propuneri, grupate tematic în mai multe scheme pentru studii şi dezbateri în cadrul reuniunii, s-a convocat deschiderea Conciliului, la 11 octombrie 1962.
Papa Ioan al XXIII-lea, pe atunci în vârstă de 77 de ani, credea că lucrările se vor încheia după o sigură sesiune. Până la urmă a fost nevoie de patru sesiuni de lucru intens, care s-au desfășurat pe parcursul a patru ani, fără ca inițiatorul evenimentului să mai asiste la finalul Conciliului, stingându-se din viață în 1963. A fost încheiat de urmașul ales, Paul al VI-lea.
Conciliul Vatican II – evenimentul care l-a propulsat pe arena internațională și în plan spiritual pe Karol Wojtyła
Conciliul Vatican II /al XXI-lea Conciliu din istoria Bisericii Universale/ a avut un rol deosebit în viața episcopului Cracoviei, Karol Wojtyła. Pentru tânărul ierarh polonez, călit în bătălia pe care o dădea pentru libertăți democratice cât mai largi în țară, după înăbușirea mișcărilor muncitorești din iunie 1956 de la Poznan, cele care au precedat evenimentele din Ungaria, se impunea democratizarea vieții sociale și spirituale în țară, profitând de promisiunile făcute de Hrușciov liderului polonez, Władysław Gomułka, cât și celui spiritual, Stefan Wyszyński, eliberați de curând din detenție.
A fost momentul fericit pentru ieşirea înaltului prelat polonez în apele largi ale Bisericii Universale, cadru propice folosit pentru a se impune, încet-încet, în rândul episcopilor şi apoi al cardinalilor catolici de pretutindeni. Aceasta datorită contribuției sale la elaborarea documentelor Conciliului. Conciliul, în sine, a însemnat un mare efort de gândire şi o proiectare imaginativă, pragmatică a dogmelor creştine; s-a realizat o desprăfuire curajoasă şi necesară a ceea ce însemna vechi, depășit. Din această cauză a şi necesitat atâta timp pentru săvârşirea unei lucrări dintre cele mai trainice, a unui edificiu măreț, după cum s-a spus.

 

 

Cunoaştere, curaj şi hotărâre
Viața şi calea preotului şi cărturarului polonez, în ascensiunea sa spre tronul papal, poate fi înțeleasă numai în contextul acestei mari reuniuni. Amintim că, înainte de a pleca spre Roma, în predica rostită la 5 octombrie 1962, Episcopul Cracoviei s-a referit la legăturile Bisericii catolice poloneze cu cea universală, la raporturile directe dintre Cracovia şi Sfântul Scaun, la preocupările sale față de ceea ce se petrecea în acele momente, atât la mormântul Patronului spiritual al Poloniei, Sfântului Stanisław din vechea capitală a țării, cât şi la mormântul Sfântului Petru la Roma. Şi ce se petrecea?
În vechea capitală a Poloniei aveau loc, în primul rând, puternice dispute între autoritățile comuniste şi Episcopatul polonez pe toate planurile. O seamă de răspunsuri pe care societatea le aştepta de mai mult timp la demersurile de reglementare a raporturilor statului polonez cu Vaticanul întârziau inexplicabil de mult în viziunea Bisericii de pe Odra şi Vistula, aflată în pragul Mileniului creștinării. La Roma se pregătea ținerea celei mai importante reuniuni a catolicilor din lumea întreagă.
În condițiile date, catolicii polonezi s-au pregătit serios pentru acest Conciliu, iar numeroasa delegație, condusă de Primatul Stefan Wyszyński, va fi cordial salutată de conaționali pe tot traseul străbătut de trenul, care îi ducea pe cardinali şi episcopi de la Katowice la Roma. Dovadă că şi credincioşii polonezi îşi puneau mari speranțe în Conciliul ce se inaugura.
La Viena, cardinalul Franz König a întâmpinat delegația poloneză, prilej pentru Karol Wojtyła de a-l revedea pe acesta, legând mai târziu cu el o strânsă prietenie; cine ştie dacă nu chiar hotărâtoare în timpul Conclavului din octombrie 1978, când a fost ales Papă.
La Roma, fostul doctorand de la Angelicum, din perioada 1946-1948, Karol Wojtyła, va avea prilejul să-l reîntâlnească pe promotorul lucrării sale de doctorat, Garrigou-Lagrange, participant şi el, în calitate de consultant, al Conciliului.
Cu trei zile înaintea inaugurării înaltului Formum, Ioan al XXIII-lea va primi în audiență pe episcopii polonezi, ocazie pentru aceştia de a pune în evidență relațiile strânse dintre cultura italiană şi cea poloneză, dintre Vatican şi Polonia, în plan istoric şi mai ales spiritual. Dezvelirea unui monument al lui Francesco Nullo la Wrocław, oraş redobândit după secole de Polonia, a dat o mare satisfacție nu numai celor prezenți, dar şi statului polonez, dornic să impună ca fiind poloneze teritoriile din vest recâştigate după 1945. Va fi înălțat şi un alt monument la Varşovia, nu departe de Seimul polonez, cunoscută fiind participarea colaboratorului revoluționarului italian al lui Garibaldi la insurecția antirusească din 1863.
Cu participarea a 2 500 de Părinți ai Conciliului, lucrările s-au deschis printr-o slujbă oficiată de cardinalul Tisserant, decanul Colegiului Cardinalilor. Papa va primi omagiul cardinalilor şi a câte doi arhiepiscopi, doi episcopi şi doi superiori generali călugări, care au depus, cu prilejul respectiv, jurământ de credință.
Cuvântarea Papei Ioan al XXIII-lea a reprezentat un mesaj de frăție, concordie şi pace. Chemările Conciliului, desfășurate sub patronajul Sfântului Iosif, au avut ca mesaj evanghelic, printre altele: „Noi suntem frați“ (Mt 23, 8); „Cu toții să fim una“ (In 17, 11).
Din cauza bolii incurabile de care suferea, Papa Ioan al XXIII-lea a urmărit lucrările din apartamentele sale, pe canalul intern de televiziune din cadrul Vaticanului, având „valizele făcute pentru ultima călătorie“ — cum afirmase medicul său curant.

 

Prezență wojtyliană pe sensibilul, greu accesibilul teren al dogmelor
La prima sesiune plenară, episcopul Karol Wojtyła a luat de două ori cuvântul în cadrul schemei despre liturghie, precum şi în cea despre revelația divină. S-a remarcat caracterul puternic controversat al discuțiilor, mai ales atunci când se intra „pe terenul interzis“ până atunci, cel al dogmelor. Trebuia să dovedeşti curaj şi hotărâre, precum şi o bună cunoaştere a subiectelor discutate, dar şi a limbii latine, pentru a te putea face cât de cât ascultat, dar mai ales pentru a-ți impune destul de nuanțat punctul de vedere. De mare ajutor i-a fost și cunoașterea a numeroase limbi străine.
Lucrările au fost tulburate de cunoscutul „conflict cubanez“, care a adus omenirea în fața celei de a treia conflagrații mondiale. Apelul Sfântului Părinte către URSS şi SUA, precum şi demersurile diplomatice ale Vaticanului au fost de bun augur, dovedindu-se încă o dată rolul de placă turnantă pe care îl joacă diplomația Sfântului Scaun şi al Bisericii în lume. La 3 iunie 1963 s-a stins din viață chiar inițiatorul Conciliului.
Noul Papă, Paul al VI-lea, fostul arhiepiscop de Milano, va continua cu aceeaşi hotărâre, în anii care vor urma, lucrările începute, el având cinstea să îşi pună semnătura, ca slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, împreună cu Părinții Sfântului Conciliu, spre amintire perpetuă, pe toate documentele Conciliului. A fost un moment realmente istoric din perioada războiului rece. România, diplomația românească la Vatican, de fapt cea din Italia, a trecut peste acest eveniment cu o uşurință condamnabilă pentru o țară care se respectă, chiar dacă se declara atee. Sau poate cu atât mai mult.

 

 

Pentru un model colegial, şi nu de monarhie ecleziastică

Încă de la de-a doua sesiune, episcopul cracovian a intervenit cu observații, în cadrul discuțiilor privind constituția dogmatică despre Biserică, despre ecumenism, despre apostolatul laicilor, dar şi pe tema Bisericii în lumea contemporană, a libertății religioase, uneori de câte două ori, prezentând şi numeroase propuneri sau observații în scris. La fel se va întâmpla şi la sesiunea din 1964.
În cadrul sesiuni respective, Karol Wojtyła se va pronunța împotriva modelului „monarhic“ de conducere a autorității bisericeşti, subliniind că cel colegial ar fi indispensabil instituției respective, fapt ce dărâma o tradiție milenară. Tot în timpul celei de-a doua sesiuni, mai exact la 16 octombrie 1963, noul Suveran Pontif, Paul al VI-lea, i-a primit în audiență pe episcopii polonezi. De remarcat că aceştia au aprins în timpul desfăşurării Congregației Conciliului o lumânare groasă adusă de la Częstochowa, pentru a aminti celor prezenți că în curând Polonia va sărbători un mileniu de creştinism pe teritoriul ei. Delegații au folosit prilejul pentru a-I prezenta Papei dorința de a fi beatificați şi canonizați o seamă de figuri remarcante ale creştinismului polonez, printre care: Fratele Albert, Maximilian Maria Kolbe, Wincenty Kadłubek, Jan din Dukla, Simon din Lipnica, Władysław din Gielniów, regina Jadwiga, fondatoarea Universității Jagiellone din Cracovia; se cunoaște că în 1964 se sărbătoreau 600 de ani de la întemeierea renumitei instituții de învățământ superior în Polonia, una dintre primele şcoli superioare din Europa, cea care a dat omenirii atâția intelectuali de seamă, printre ei şi pe Kopernic.
Episcopii polonezi s-au bucurat, cu certitudine, atunci când au auzit asigurările Papei că Sfântul Scaun va construi la Roma un lăcaş pentru a comemora Mileniul creştinării Poloniei. Proiectul respectiv se va realiza ceva mai târziu, încât primului Papă polonez îi va fi dat să inaugureze biserica respectivă. La fel se va întâmpla şi cu beatificarea şi canonizarea unora dintre sfinții propuşi. Aceştia vor fi aduşi în lumina altarelor de Papa Wojtyła.
În creația poetică a viitorului Suveran Pontif va rămâne, ca o trainică mărturie a prezenței sale la acest important Conciliu, ciclul Biserica: Păstori şi izvoare, datat decembrie 1962, cu poeme consacrate Bazilicii Sfântului Petru, Hăului etc.

 

 

Pe zidul acesta nu apasă bolta
nu apasă nici oamenii vii
care trăiesc departe
în încăperile inimilor obosite.
N-apasă nici hăul,
care înconjoară pământul
— atâta timp cât omul se naşte
pentru a se hrăni ca prunc
la sânul mamei.

(Karol Wojtyła, Poeme, pp. 124–125)1

Tu eşti Fratele Meu Scump ce-n tine simt
pământul imens
în care râurile se pierd brusc…
………………………………………
Vai, ce bucurie să constați,
că gândurile noastre sunt puse
în aceeaşi balanță,
strălucind altfel în ochii mei şi-ai tăi,
dar conținând aceeaşi substanță.

 

 

(Karol Wojtyła, Poeme, p. 127)