Rândurile acestea nu sunt evocarea de către mine a Adunării Naționale de la Blaj, din 3/15 mai 1848, de pe Câmpia Libertății. Fără de care, precum istoricii știu, însăși Unirea cea Mare ar fi fost greu de realizat; ci sunt, asupra aceluiași eveniment epocal al istoriei noastre meditația rostită de părintele Vasile Lucaciu în București, la 3(16) mai 1916 întru amintirea acelei zile gloriose din 1848. Ar fi dorit-o acea zi, spune Lucaciu, „de o putere magică, să ne transporte pe Câmpul Libertății din Blaj…”
În București din 1914, mobilizator prin el însuși pentru intrarea României în Războiul de întregire, „un mit iubit, un simbol, o icoană sfântă purtată în procesiune” spunea atunci Nicolae Iorga despre el. Gândind de bună seamă la tot ce știa despre el marele istoric. Președinte al Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor; un ardelean condamnat la moarte în contumacie, Vasile Lucaciu și-a ridicat glasul întru cinstirea zilei în care românii „s-au redeșteptat la o nouă viață națională… atinși de sărutarea divinei libertăți”.
Despre Revoluția de la 1848 am învățat multe istorii. Curgerea vremii le-a limpezit cât de cât. Altele rămân să-și rezolve diferendele în spiritul veacului de-acum. Sunt însă lipsite de orice temei, în ordinea apelurilor la memorie pe care le fac unii ori alții; strigăte de felul celor de-atunci, mai bine să rămână în arhivele timpului: „Noi, aici în Transilvania, dar mai ales la Cluj, ne aflăm pe vârful unui vulcan în preajma erupției”. Sub imperiul violenței răzbunătoare, și a fricii luate drept curaj întemeiat pe iluzorii drepturi istorice, asemenea alarme au produs destul rău. Ajunge. Fiindcă oamenii lucizi nu lipsesc, spiritul critic și dreapta judecată nu au dispărut cu totul. Nu au dispărut, doar că nici la noi nu le are întotdeauna cine trebuie.
Numai istoricul onest știe cât adevăr se află în spusa strămoșilor, de atâtea ori citată – Historia est magistra vitae. Lucaciu o aduce aminte și el: „Din studierea evenimentelor își fac popoarele școala istorică…”. Precum Simion Bărnuțiu în marele său Discurs din Catedrala Blajului din 14 mai 1848, Vasile Lucaciu, în 1916, reamintește bucureștenilor că „Românul ține minte de binefaceri și de nedreptate. Acest <<ține minte>> este o parte din secretul existenței noastre și gajul viitorului strălucit.”
E posibil ca memoria noastră istorică, la mai bine de un secol de-atunci, să vibreze la ascultarea predicii lui Vasile Lucaciu. „Încet, încetișor se prepară evenimentele”… din istoria zilei de 3 mai 1848 învățăm că în luptele mari pentru progres pe toate tărâmurile, reazimul, temeiul cel mai solid, speranța cea mai sigură este unitatea națională. „Unul pentru toți, și toți pentru unul – în asta se exprimă solidaritatea națională. În mod splendid s-a manifestat această solidaritate în ziua măreață a comemorării”. În mai 1916 și mai târziu spre vară, puțini ca el, afară de tribunii acelui moment românesc realizau urgența istoriei – Istoria ne cheamă la fapte.
În Bucureștiul care trebuie că fierbea la ieșirea din neutralitate, „popa din Șișești”, românul ardelean „în casa și în brațele fraților, pentru unirea Ardealului până la Tisa, cu patria mumă!” izbucnește: „Să trăiască România Mare!”, „La arme! La arme! La arme!“. A fost chemarea căreia Lucaciu i-a dat glas. „Fericit poporul care, prin conducătorii săi devotați găsește la vremea oportună direcția justă în care trebuie să meargă spre scopurile sale mărețe”. Erau Regele țării și Primul Ministru, era unitatea națională, „speranța cea mai sigură”. Și mai erau, deși nu le-a rostit numele atunci, luceferii Blajului, era Ioan Inochentie Micu, exilatul martir adus acasă spre a învia din pământul patriei. „La chemarea fruntașilor firești, la invitările răspândite de studențimea teologică și liceală de la școalele din Blaj- le spunea Lucaciu bucureștenilor- se adună reprezentanți din toate satele și orașele locuite de români… în număr de peste 40.000”. Fericită alianță între istorie, cultură și credință.
La mai bine de un secol de la comemorarea Revoluției din 1848 Blajul devine din nou unul dintre punctele cardinale ale memoriei noastre istorice. Iar conferința de atunci a părintelui Lucaciu, predica unui sacerdot despre o față a memoriei–memoria scrierilor, memoria documentelor. Conferința este o hermeneutică în spiritul căreia Biserica însăși lucrează pentru împlinirea misiunii sale. Misiune pe care Vasile Lucaciu, în mijlocul unor nesfârșite opoziții, singur și-a luat-o atunci când la 1890, pe marmura așezată la intrare, cu litere aurite a binecuvântat ctitoria sa de la Șișești, Biserica Sfintei Uniri a tuturor Românilor – A.M.D.G, Ad Majorem Dei Gloria. În 1912 el este „Umilissimo servo Basilio Lucaciu parroco rumeno di Sisesti Diocesi di Armenopoli”care, în chestiunea nefericitei Episcopii de Hajdudorog scrie: „Beatissimo Padre! La storia dei secoli passati c’insegna questa grande verità, che i popoli tutti, nelle loro più gravi lotte per la vita e per la fede, nella Catedra di San Pietro presso gli Augusti Vicarii di Gesù Cristo in terra, hanno sempre trovato difesa e sollievo come anche salvguardia dei loro diritti. Il popolo romeno, padre santo, è testimonio vivente di questa confortante verità.” Sunt pagini de argumente, vreo cincisprezece… Și astfel, pe Câmpia Blajului, în primăvara lui 2019, Papa Francisc se află într-o splendidă continuitate.
Dacă astăzi, oricât ar fi de relativă cunoașterea trecutului, nu privim la viitor cu ochii istoricului, nu avem a spera la prea multe. Să privim la viitorul nostru, la viitorul Europei, ale cărei rădăcini creștine bătrânul continent le va ocroti cândva mai bine decât o face astăzi.
Doar istoricul onest știe cât adevăr se află în cuvintele strămoșilor: Historia est magistra vitae.
Lucaciu însă nu reprezintă un simplu reper istoric. Înțelesurile vieții sale, ale credinței care i-a dat tăria încrederii în viitor sunt bogate și încă puțin cunoscute de cei mulți. Care, în spațiul memorial de la Șișești în primul rând, nu vor ști azi, precum au știut atunci să se lupte „cu armele adevărului, în interesul națiunii…” cum a făcut Lucaciu.