Am ezitat ceva timp pînă să mă hotărăsc cum să încep şi cum să intitulez acest articol aniversar, dedicat unui fenomen care durează de şapte decenii. Să-i zic şi eu „Generație pe verticală”, cum atât de expresiv l-a numit D. R. Popescu, spunând că „Semenicul nu este doar un cenaclu”? Poate ar trebui să vă rog a-mi îngădui, până voi reuşi să intru în subiect, o confesiune. Ea face parte şi din articolul „Mirajele unui marginal”, pe care l-am încredințat lui Gheorghe Jurma pentru volumul Amintiri de la cenaclul Semenicul. O carte atrăgătoare, de 292 de pagini, cu o copertă simbol. Pe fondul albastru al fântânii cinetice din centrul Reşiței, un tablou, Oraşul cu poeți, al pictorului reşițean Petru Comisarschi şi un desen al graficianului Ion Stendl, încadrate de două fotografii alb-negru, în una din ele putându-i distinge pe scriitorii „tribunişti” Dumitru Radu Popescu şi Ion Lungu, împreună cu cenacliştii locali de-atunci. Imagini dintr-una din numeroasele vizite făcute de redacții de reviste literare şi grupuri de importanți scriitori, care-au rămas de-a lungul anilor plăcut surprinşi de nivelul ridicat al dezbaterilor şi lecturilor din cenaclul Semenicul, într-un centru covârşitor industrial, fără vreo facultate de filologie.
Au onorat prin ani cenaclul Semenicul delegații ale Uniunii Scriitorilor, ale revistelor Tribuna, Luceafărul şi Orizont. La rândul lor, un grup de scriitori şi pictori reşițeni au fost invitați, în anul 1976, la redacția revistei Tribuna, la o dezbatere-lectură literară şi la o expoziție de pictură. Numeroase texte şi imagini din amintita carte vorbesc despre aceste întâlniri memorabile şi profitabile pentru tinerii (pe atunci!) aspiranți la favoarea muzelor. O aventură spirituală începută organizat încă din februarie sau martie (există opinii diferite), din anul 1949 (poetul Toma George Maiorescu zice chiar 1948), când tineri muncitori, elevi, ucenici, profesori şi viitori ziarişti la publicații de uzină s-au întâlnit la singurul liceu din oraşul de atunci, punând ezitant bazele viitorului cenaclu Maxim Gorki. Cel care avea să-şi dobândescă adevărata identitate şi oarecare celebritate mai târziu, începând cu anul 1969, sub numele de Semenicul.
Dar m-am luat cu vorba, cu date ce țin de-o istorie pe care unii o consideră de-a dreptul neimportantă şi nu vor să şi-o mai amintească. Nu, n-am uitat că promisesem să încep cu o confesiune. Iat-o! După plecarea din Cluj-Napoca şi îndepărtarea mea benevolă şi imprudentă de cenaclul Echinox, la care voi reveni peste ani ca un spăşit fiu risipitor, am ajuns ca tânăr gazetar în centrul industrial Reşița. Aici am fost primit cu brațele deschise la ziarul Flamura şi la cenaclul Semenicul. Unde, datorită lui Gheorghe Jurma, care mă ştia din revista Echinox, am fost programat peste rând să citesc, într-un decembrie 1972, la o importantă manifestare culturală, cu scriitori şi mult public de față. Citeam cu o elevă, care mai târziu avea să devină cunoscuta poetă Olga Neagu. A fost prezent şi criticul literar Mircea Martin, academicianul de astăzi, care ulterior avea să o prezinte pe ea în România literară şi să scrie cuvinte frumoase despre mine. Peste cinci decenii, fostul copil teribil al cenaclului acelor ani, poeta Olga Neagu se declară cu modestie „o bucățică din acest basm frumos numit cenaclul Semenicul”.
Am spus toate acestea pentru a sublinia că în biografia mea, ca şi în cea a multor alți scriitori din Reşița, unii cu opere cunoscute în peisajul literar actual, acest nucleu de creatori, acest laborator, o adevărată şcoală literară, sau cum i-om mai zice, a fost şi a rămas un luminos reper, obligatoriu de amintit. De altfel, încă din anul 1983, criticul Laurențiu Ulici, care avea să fie după 1989 preşedinte al Uniunii Scriitorilor, declara pentru ziarul Flamura: „La Reşița, s-ar putea vorbi de o vârstă literară. Ceva mai mult decât un moment, ceva mai puțin decât o şcoală.” În revista Tribuna, care a sprijinit şi promovat mereu cenaclul reşițean, poetul Ion Cocora, plecat şi el din oraşul oțelului, avea cuvinte de laudă despre această „grupare literară”.
Oare scriitorii care ne-au lăudat s-au înşelat, sau doar ne-au complimentat­­? Din mulțimea cuvintelor de apreciere rostite de numeroase personalități ale literaturii române – care ar putea umple pagini numeroase – țin neapărat să mai consemnez aici câteva. Scriitorul timişorean Ion Arieşanu consideră că puține cenacluri au reuşit să dovedească „această extraordinară rezistență în timp” ca Semenicul din Reşița. Poetul Petre Stoica ne-a devenit apropiat şi ne cadorisea, într-o revistă şi într-o carte, cu „O lalea imperială pentru prieteni”. Poetul Nicolae Ioana, venind de la Consiliul Culturii, vedea în Semenicul „cel mai interesant cenaclu”. La rândul ei, poeta Elena Ştefoi vorbeşte de Reşița ca de un „important topos cultural”, în care cenaclul Semenicul devenea „o necesitate lăuntrică”.
În aceeaşi perioadă, criticul literar Artur Silvestri, într-un număr din Luceafărul din 1982, avea să ne boteze cu sintagma „oraşul cu poeți”, iar noi putem spune, după un vers al lui Vasile Alecsandri, că ne-am străduit să transformăm „porecla în renume”. Vedea „naşul” la Reşița „o întrunire nevăzută a filialei reşițene a Uniunii Scriitorilor”.
Conducător şi mentor de grupare literară, Gheorghe Jurma editează, începând cu anul 1972, în mai multe serii, cu destule greutăți şi întreruperi, dar şi cu sprijinul şi complicitatea unor oameni mai luminați din organele locale de partid, revista purtând numele cenaclului. În primul număr semnează Ana Blandiana şi Marin Sorescu, dar un articol al lui Adrian Păunescu a fost respins de cenzură. Revista permitea o mai promptă valorizare a creațiilor locale şi a dat un spor de credibilitate asupra seriozității cenaclului. Iată ce se și subliniază în revista Echinox, din aprilie-mai 1981: „O revistă, şi nu întâmplător spunem revistă şi nu caiet, Semenicul a apărut acolo unde a existat un cenaclu puternic. Şi Echinoxul a fost mai întâi un cenaclu (şi încă ce cenaclu!), ca apoi să devină o bună revistă de literatură”.
Alăturarea celor două cenacluri este evident o bilă albă pentru creatorii reşițeni. Însuşi criticul literar Petru Poantă, care a scris şi o carte despre Echinox, avea să remarce, în revista Contemporanul, din 8 aprilie 1988, că „se putea observa numaidecât profesionalismul, nu numai din textele citite, ci şi în protocolul sever al desfăşurării (şedinței de cenaclu – N.S.), în ținuta de perfectă intelectualitate”. De altfel, chiar şi volumul lui Gheorghe Jurma ne poate duce cu gândul la masivul op Echinox – 50, din anul 2018. Cele două apariții editoriale se apropie ca miză şi oportunitate, ca îndreptățire aniversară, dar nu şi prin consistență şi stilul în care au fost concepute şi sunt redactate.
Apropierea şi deosebirea se pot face, în acelaşi sens, şi de un volum ca Universitas. A fost odată un cenaclu (coordonator: Mircea Martin, 2008). E cu totul surprinzător modul în care autorul reşițean reuşeşte să apropie Semenicul de istorica şi celebra Junimea ieşeană. Într-o carte a sa, universitarul sibian Ion Dur îşi exprima cu năduf dezamăgirea față de atmosfera întâlnită la una din şedințele de cenaclu, la Reşița. Gheorghe Jurma îşi aminteşte perfect scena şi nu evită subiectul cumva jenant. Însă transcrie şi un citat din Amintiri de la Junimea, de G. Panu, din care reiese clar că şi acolo, pentru un străin, uneori putea să pară o adunătură de nebuni. Aşa că depinde de unde privim lucrurile şi cum judecăm atmosfera şi rezultatele în asemenea grupuri având ca scop creația literară.
Într-un aparent, dar în fond atent dirijat amalgam, cartea lui Gheorghe Jurma ne oferă o abundență de informații şi ilustrații: procese verbale umoristice (uneori mici bijuterii, semnate mai ales de Olga Neagu şi de Nicolae Irimia, dar şi de Constantin Mărăscu sau Marcel Tăciune), citate din presa vremii, fotografii de grup şi articole semnate de unii importanți scriitori, interviuri, declarații, confesiuni, amintiri şi chiar poezii. Totul scris cu prospețime şi talent, într-o mare diversitate de stiluri. Aşa cum îi stă bine unui cenaclu de creatori care nu se imită unii pe alții. La Reşița, chiar dacă numele primilor curtenitori ai muzelor nu mai spune azi nimic, ei nu sunt omişi din cartea celui care a condus ani buni cenaclul acesta, dar a şi cercetat cu acribie vechi surse de informare. Pe lângă multe altele, aflăm astfel că cenacliştii de aici au beneficiat de îndrumători cum au fost: Nicolae Păunescu şi Aurel Popa, profesori, George Nicolovici (medic, om de vastă cultură şi secretar al cenaclului) şi profesorul Petru Oallde (mai ales pentru unele antologii).
Aminteam la începutul acestor rânduri că D. R. Popescu a folosit emblema „o generație pe verticală”. Se referea, evident, la anii de după 1970, când experiența şi tot o mai mare apetență culturală, talentul şi seriozitatea desprinderii de vechile metehne au dus la o adevărată explozie lirică, materializată în cărți de valoare. Îi viza marele scriitor pe cenacliştii pe care i-a cunoscut şi i-au inspirat încredere. Din păcate, unii dintre aceştia ne-au părăsit prematur: Ion Chichere, Ana Selena, Ioan George Şeitan, Constantin Brânduşoiu, Florin Tiberiu Giulvezan, Sergiu Ştefănescu şi, acum trei ani, Gheorghe Zincescu, poetul care în ultima vreme scria nişte foarte promițătoare romane. Acum îşi continuă şi îşi întregesc opera, ducând mai departe (pentru cei care vor să-l recunoască!) renumele oraşului cu poeți: Octavian Doclin, Olga Neagu, Costel Stancu, Nicolae Irimia, Iacob Roman, Constantin Rupa, Constantin Mărăscu (devenit timişorean), Liubița Raichici, Ion Știubea, Dumitru Cristănuș (azi în Sibiu), Cristian Bistriceanu (un tânăr şi promițător poet).
Semnatarul acestor rânduri la o aniversare, care scrie acum cu convingerea că datorează mişcării literare Semenicul faptul cu nu s-a mai risipit pe alte mize în ultimii ani, ar mai dori să sublinieze în final că avem în Amintiri de la cenaclul Semenicul o carte atractivă, de atmosferă, bogată în personaje, întâmplări, idei. Un fel de labirint, în care te rătăceşti cu plăcere şi cu folos. Un roman postmodern, cu acțiunea principală în vestita Sală Albastră. Un roman cu un singur personaj principal, cenaclul Semenicul, dar cu o mulțime de personaje „secundare”, fiecare din ele dăruind personajului tutelar ceva din trăsăturile sale, din viața sa. Pentru că Gheorghe Jurma, care scrie în secret proză, ba chiar a şi debutat ca prozator, ne propune o carte vie, despre un fenomen complex şi plin de viață. Tocmai în zilele când se încearcă minimalizarea ideii de cenaclu în general, dar mai ales într-o Reşiță deja minimalizată foarte. Fără pretenția deşartă de a fi singular şi „canonic”, Oraşul cu Poeți trăieşte un semnificativ moment aniversar.