«Născut din tată evreu» sau «străin de neam și de țară»

 

Regimul Antonescu s-a folosit nu numai de moștenirile culturale și reflexele mentale românești, ci și de legislația celui de-al Treilea Reich. Chestiunea rasială a fost dezbătută și asumată de mai mulți intelectuali români încă în secolul al XIX-lea. Între cele mai cunoscute teorii privind specificitatea poporului, respectiv identitatea lui și a națiunii în temeiul purității sângelui sunt cele formulate de Vasile Conta și Aurel C. Popovici (Victor Neumann, „Conotațiile rasiale ale conceptului de neam” în Idem, „Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene”, ediția a IV-a, Mega, Cluj, 2022, pp. 137-147). Acest gen de autodefinire identitară avea să fie aprofundat și completat în timpul regimului Antonescu având la îndemână și exemplul Germaniei național-socialiste, sistematic preocupată de definirea Volk-ului pe criteriul biologist. Legislația celui de-al Treilea Reich a definit conceptul național german prin asocierea cu rasa. Noțiunea de rasă a fost codificată la 15 septembrie 1935 prin „Legea pentru protecția sângelui german și a onoarei germane”. „Puritatea sângelui” reprezenta în accepțiunea legiuitorului continuarea existenței poporului german. Urmarea? Interzicerea căsătoriilor și a relațiilor sexuale între evrei și cetățeni cu sânge german sau înrudit. Deoarece criteriile de excludere pe bază de „sânge” și „rasă” nu puteau fi determinate ca atare, decretul de aplicare a recurs la un criteriu care nu avea nicio legătură cu acestea: un evreu mishling (provenind dintr-o familie mixtă, iudeo-creștină) este o persoană care descinde din unul sau doi bunici care sunt complet evrei prin rasă. „Un bunic este considerat pe deplin evreu fără alte formalități dacă a aparținut comunității religioase evreiești” (Reinhart Koselleck, „«Volk» und «Rasse»“ în articolul „Volk-Nation. Lexikalischer Rückblick” în Otto Brunner, Werner Conze, Reinhart Koselleck, „Geschichtliche Grundbegriffe“, volumul 7, Klett-Cotta, Stuttgart, 1978, pp. 380-430; cf. p. 413).
Din definiția dreptului de cetățean al Reich-ului evreii erau excluși, ceea ce arată că în spatele determinării sângelui se instituise controlul de facto al caracterului și comportamentului persoanei: este cetățean al Reich-ului (al celui de-al Treilea Reich) doar cetățeanul cu sânge german sau înrudit cu acesta care dovedește prin comportamentul său că este dispus și capabil să servească cu loialitate poporul german și Reich-ul. Oamenii sunt diferențiați și în funcție de așa-numitele criterii rasial-biologice, „Volksschaedlinge” (cei rezultați din amestecul cu evrei). Aceștia urmau să dispară în lagărele de concentrare. Calificarea unui membru al poporului pentru statutul de cetățean depinde de dovedirea originii sale de arian până la a treia generație (Reinhart Koselleck, op.cit., p 413-414).
Cât despre legislația română, Ion Antonescu a stăruit în aceeași direcție a purificării comunității etnonaționale (Arhivele Naţionale. „Direcţia Judeţeană Timiş-Torontal”, Dosar nr. 10/1940, filele 5-6. Cf și filele 15 şi 24; Victor Neumann, „Evreii Banatului. O mărturie a multi- și interculturalității Europei Est-Centrale”, ediția a II-a, Brumar, Timișoara, 2016, p. 150-151). Cu ocazia expropierii proprietăţilor evreieşti din mediul urban la 21 martie 1941, el era convins că o asemenea măsură are ca scop restabilirea drepturilor istorice ale naţiunii române, „întoarcerea la tradiţia naţională și creştină în concepţia proprietăţii”. «Conducătorul» voia ca decretul să devină un act doveditor al integrării poporului român în spiritul naţionalist care străbătea Europa. Potrivit judecăţii sale, poporul român trebuia să aducă astfel nu o adaptare superficială, ci „omagiul sincer” al „regăsirii celui mai autentic trecut românesc”. În realitate, urmărea înlăturarea evreilor pe criterii de sânge și rasă din viaţa socială şi economică a ţării, transformarea lor într-o monedă de schimb în relaţiile cu Germania. Lucrurile se explică şi prin aceea că România fusese subordonată economic şi militar Reich-ului nazist din momentul aderării lui Antonescu la axa Berlin-Roma. Potrivit raportului lui Mihai Antonescu, Ion Antonescu preluase principiile din Decretul-lege numărul 2650 din 8 august 1940, motivându-și rasismul prin identificarea evreilor pe baza unirii ritului cu criteriul sângelui. În viziunea sa, unul dintre punctele centrale a fost eliminarea „străinilor”, cu deosebire a evreilor, din structurile societăţii și, apoi, din România. Scopul? Omogenizarea naţiunii. Calitatea de evreu fusese considerată marca unei inferiorităţi rasiale, o culpă în sine, legislația interzicând „căsătoria între românii de sânge şi evrei” (Decret-lege nr. 2651/ 8 august 1940).
În Decretul-lege nr. 3416 din 16 decembrie 1941 semnat de Ion Antonescu se cerea ca „toţi locuitorii ţării având sânge evreiesc, indiferent de cetăţenia lor, să fie obligaţi să se prezinte la sediul Centralei Evreilor din România din fiecare capitală de judeţ spre a primi și completa un formular tip, o «Foaie de recensământ» prin care erau luați în evidență” (Cf. „Raport final. Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România”, Editori Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Polirom, Iași, 2005). Recenzarea populaţiei evreieşti făcea parte din politica de românizare a proprietăţilor ei, acestea urmând să treacă în patrimoniul statului. Tehnocrații guvernului – unii proveneau dintre cunoscuții intelectuali români ai timpului – s-au ocupat de elaborarea „instrucţiunilor privitoare la exproprierea bunurilor rurale evreeşti”. Evreii și rudele lor fuseseră umilite prin decrete și dispoziții guvernamentale: deposedarea de avere; deportarea în Transnistria; prestații de munci în folos obștesc; detașamente de muncă obligatorii; interzicerea accesului în școlile de stat; excluderea din serviciul militar; interzicerea ziarelor conduse sau redactate de ziariști evrei; excluderea din administrația publică; excluderea celor 1540 avocați evrei din Baroul București; excluderea din comerțul cu produsele monopolurilor de stat (tutun, alcool, chibrituri) și din domeniul agricol; exproprierea pentru „nevoi de utilitate publică” a proprietăților evreiești (întreprinderi agricole, imobile și proprietăți particulare sau aparținând unor instituții evreiești); interdicția angajării de servitoare creștine sub 40 de ani, etc. etc. (Lya Benjamin, editor, „Legislația antievreiască în România 1938 – 1944. Documente”, București, Editura Hasefer, 1993; Idem, „Problema evreiască în Stenogramele Consiliului de Miniștri 1940 – 1944. Documente”, București, Editura Hasefer,1996).
În accepțiune religioasă, sintagma «născut din tată evreu» trimite la o opinie rezultând din dogma timpului și potrivit căreia există o incompatibilitate între confesiunile celor doi părinți, una susținând apartenența în funcție de originile mamei (cazul evreiesc), iar cealaltă în funcție de originile tatălui (cazul creștin ortodox). În momentele de criză (și nu numai), diferențele ori contradicțiile pe amintita temă au fost folosite în beneficiul ideologiei clasei dominante. Sistemele politice autoritare și totalitare, precum și legislațiile lor foloseau sintagma «născut din tată evreu» cu următoarele semnificații: 1. „străin de credință”, „străin de neam”, „străin de țară”; 2. individ nesigur, demn de pus sub supraveghere, care trebuie verificat, marginalizat sau transformat în marfă de vânzare; 3. persoană care, prin sânge, nu este parte a majorității; 4. «născut din tată evreu» înseamnă persoană de altă rasă, care poate fi exclusă sau exterminată sub pretextul că e incompatibilă cu o comunitate anume. Cert e că fascismul românesc – aidoma nazismului – s-a folosit de prejudecățile medievale punând în aplicare identificarea individuală în funcție de o fictivă etnocultură («fictive ethnicity»).
Legile rasiale intraseră în vigoare chiar mai devreme de instalarea regimului fascist propriu-zis. Le găsim formulate pentru întâia oară în timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea. De exemplu, prin decretul-lege 2650 din anul 1940, evreilor li se interzisese dobândirea de nume românești, iar în anumite circumstanțe, „tatălui evreu i se interziceau puterile părintești asupra copilului creștin”, încălcarea legii fiind pedepsită cu închisoare și cu amendă. Prin decretul-lege 2651 din anul 1940 erau „interzise căsătoriile dintre români de sânge și evrei, atât în țară, cât și în străinătate”. Dacă aveau loc astfel de căsătorii, ele erau anulate. „Declarația de dinaintea căsătoriei trebuia să arate dacă cei ce vor să se căsătorească sunt sau nu evrei. Ofițerul de stare civilă trebuie să cerceteze religia acestora înainte de căsătorie și să întrebe și martorii referitor la religia mirilor. Încălcarea legii se pedepsește cu închisoare și cu amendă”. Legislația era antisemită și rasistă, tema originii și apartenenței cultural-comunitare și religioase fiind utilă clasării oamenilor. Imaginația guvernanților, a Jandarmeriei și a Siguranței Naționale a fost urmată de o profundă segregare etno-rasială, mergând până acolo încât și pe cei ce aveau un singur bunic evreu – aidoma legislației naziste – îi considera ca fiind de același sânge, aparținând evreității. Politica de omogenizare etno-rasială manifesta dispreț față de orice fel de diversitate, urmărind identificarea și clasarea cetățenilor pe baza originii părinților și a rudeniilor lor, pe baza limbii materne, a religiei, a numelui, a fizionomiei, a culorii pielii etc.
În legile, regulamentele, dispoziţiile, deciziile, rapoartele regimului Antonescu se regăsesc toate ideile extremei drepte fundamentate în perioada interbelică. Există un transfer ideologic, permițând totuşi a distinge atât legătura între etapele definitorii, cât şi „noutatea” instituită în funcţie de momentul istoric. Dacă legile elaborate sub Carol al II-lea anulau prevederile Constituţiei democratice din 1923, atunci acelea ale regimului Antonescu indică o explicită politică antievreiască. Unul dintre primele şi principalele exemple a fost nerecunoaşterea naturalizării populaţiei evreieşti din România, în speţă a aceleia din Transilvania, Banat, Basarabia și Bucovina (Victor Neumann, Evreii Banatului. O mărturie a multi- și interculturalității Europei Est-Centrale, ediția a II-a, Brumar, Timișoara, 2016, p. 150).
Bertrand Russell a asociat ignoranței și intoleranței, tragediile provocate de gândirea dogmatică. Filozoful a observat că: „superstițiile privitoare la sânge au multe forme fără nicio legătură cu rasa… Ideea după care copilul e din sângele tatălui are o origine superstițioasă… Dacă sângele ar fi atât de important cum se presupune, matriarhatul ar fi singura cale potrivită de stabilire a ascendenței” (Bertrand Russel, Viitorul omenirii și alte eseuri deloc populare, Traducere de S.G. Drăgan, București, 2021, p. 128).
Într-un capitol din cartea „Neam, Popor sau Națiune?” am descris semnificația conceptului de „neam”, rolul lui de factotum în limbajele promovând discriminarea, xenofobia, rasismul și antisemitismul. În legislația română din timpul celui de-al doilea război mondial, doctrina biologistă devenise o referință de vârf. În mai multe discursuri, Ion Antonescu a recunoscut că s-a inspirat din gândirea intelectuală a generației sale: „Așa am crescut eu, cu ura împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor. Sentimentul acesta de ură împotriva dușmanilor patriei trebuie împins până la ultima extremă. Îmi iau eu această răspundere….”; …dacă nu profităm de situația care se prezintă azi pe plan național și european pentru a purifica neamul românesc, scăpăm ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispoziție… pot aduce și Basarabia înapoi și Transilvania, dacă nu purificăm neamul românesc n-am făcut nimic, căci nu frontierele fac tăria unui neam, ci omogenitatea și puritatea rasei lui. Și aceasta urmăresc în primul rând” (Arhivele Statului București, Fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinet, dosar 479/1941, f. 66. Apud Lya Benjamin, Studiu introductiv, Legislația antievreiască, Hasefer, București, 1993, p. XXXIX-XL. Vezi și Victor Neumann, Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene, ediția a IV-a, Cluj-Napoca, Mega, 2021, p. 145). Particularitățile religioase ale iudaismului și ale creștinismului au fost însoțite de fanteziile politico-ideologice din care s-au născut teoriile rasiste. Antisemitismul epocii moderne e inspirat de ideile și credințele religioase.

 

 

(Fragment din cartea în pregătire: Victor Neumann, Străinul din interior. Dosarul vs. biografia personală)