Evoluții postbelice și figuri de tranziție

 

Deși literatura postmodernistă nu include tot ce este scris în perioada postmodernității, mai multe curente, direcții sau evoluții postbelice în literatură (cum ar fi Teatrul Absurdului, Generația Beat și Realismul magic) au asemănări semnificative, aceste evoluții fiind ocazional etichetate în mod colectiv drept „postmoderne”; mai frecvent, unele figuri-cheie precum Samuel Beckett, William S. Burroughs, Jorge Luis Borges, Julio Cortázar și Gabriel García Márquez fiind citate în postura de „contribuitori semnificativi la estetica postmodernă”.
Creațiile lui Alfred Jarry, în special piesa-farsă în 5 acte Ubu Rege, ale suprarealiștilor, ale lui Antonin Artaud, care a avut o influență deosebit de puternică asupra teatrului secolului al XX-lea prin conceptualizarea „Teatrului cruzimii”, Luigi Pirandello (cu ale sale „farse tragice” care au previzionat Teatrul absurdului) și ale altora au influențat și opera dramaturgilor aparținând Teatrul absurdului, în cadrul căruia un rol semnificativ l-a avut dramaturgul româno-francez Eugen Ionesco, acest termen fiind inventat de Martin Esslin pentru a descrie o tendință în teatru în anii 1950; a legat-o de conceptul lui Albert Camus despre absurd. Piesele Teatrului absurdului sunt paralele cu ficțiunea postmodernă în multe feluri, de exemplu, Cântăreața cheală de Eugen Ionesco reprezintă în esență o serie de clișee extrase dintr-un manual de limbă engleză, el inventând „libertatea absolută” prin renunțarea la prejudecăți și reguli. Una dintre cele mai importante figuri care trebuie clasificate atât ca absurde, cât și ca postmoderne este irlandezul Samuel Beckett, opera acestuia fiind adesea văzută ca marcând trecerea de la modernism la postmodernism în literatură, el având legături strânse cu modernismul datorită prieteniei sale cu un alt mare irlandez, James Joyce; cu toate acestea, opera sa a contribuit la modelarea dezvoltării literaturii departe de modernism, autorul lui Ulise, unul dintre corifeii modernismului, a celebrat „posibilitatea nelimitată a limbajului”; Beckett a avut o adevărată revelație în 1945 că, pentru a scăpa de umbra genialoidului Joyce, trebuie să se concentreze asupra „sărăciei limbajului și a omului ca pe un eșec”, creația sa ulterioară, de asemenea, prezentând personaje blocate în situații de inevitabil, încercând cu neputință să comunice, al căror singur recurs este să joace, să profite la maximum de ceea ce au.
Generația Beat a reprezentat „tineretul Americii în materialiștii ani 1950”; Jack Kerouac, care a inventat termenul, a dezvoltat ideile automatismului literar în ceea ce el a numit „proză spontană” pentru a crea o epopee maximalistă, cu/ prin mai multe romane, numită Legenda Duluoz („Duluoz” fiind pseudonimul lui Kerouac), după modelul marelui roman În căutarea timpului pierdut al lui Marcel Proust. Mai pe larg, „Beat Generation” include adesea mai multe grupuri de scriitori americani post-1945, de la poeții Black Mountain, New York School, San Francisco Renaissance și așa mai departe, acești scriitori fiind denumiți ocazional și ca „Postmoderni” (vezi în special referințele lui Charles Olson și antologiile Grove editate de Donald Allen). Deși aceasta este acum o „utilizare mai puțin obișnuită” a termenului „postmodern”, referirile la acești scriitori ca „postmoderni” încă apar și mulți scriitori asociați cu acest grup (John Ashbery, Richard Brautigan, Gilbert Sorrentino ș.a.m.d.) se ivesc adesea pe listele scriitorilor postmoderni. Un scriitor asociat cu Beat Generation care apare cel mai des pe listele de scriitori postmoderni este William S. Burroughs, acesta publicând Naked Lunch/ Prânzul dezgolit la Paris în 1959 și în S.U.A. în 1961, fiind considerat de unii critici și istorici literari drept „primul roman cu adevărat postmodern”, deoarece este fragmentar, fără arc narativ central; folosește pastișa pentru a include elemente din genuri populare, cum ar fi ficțiunea polițistă și științifico-fantastică; este plin de parodie, paradox și spirit ludic; și, potrivit unor relatări, prietenii Jack Kerouac și Allen Ginsberg au editat cartea ghidați de întâmplare. De asemenea, este remarcat, alături de Brion Gysin, pentru crearea tehnicii „decupajului”, o tehnică analoagă „poemului dadaist” al lui Tristan Tzara, în care cuvintele și frazele sunt tăiate dintr-un ziar sau altă publicație și rearanjate pentru a forma un mesaj nou, aceasta fiind tehnica pe care a folosit-o pentru a crea romane precum Nova Express (1964) și The Ticket That Exploded (1962/ 1967). Realismul magic este un stil popular în rândul scriitorilor latinoamericani (și poate fi considerat, de asemenea, propriul gen) în care elementele supranaturale sunt tratate ca banale (un exemplu celebru fiind tratarea cu gândire rațională și în cele din urmă disprețuitoare a unei figuri aparent angelice din excepționala povestirea a lui Gabriel García Márquez Un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe. Deși tehnica își are rădăcinile în povestirea tradițională, ea a fost o piesă centrală a „Boom-ului” literar din America Latină, o mișcare care coincidea cu postmodernismul, unele dintre figurile majore ale „Boom-ului” și practicanții realismului magic, Gabriel García Márquez, Julio Cortázar etc., fiind uneori enumerați/ catalogați ca postmoderni. Această etichetare, însă, nu este lipsită de probleme, în America Latină vorbitoare de spaniolă, modernismul și posmodernismul se referă la mișcările literare de la începutul secolului al XX-lea care nu au nicio relație directă cu modernismul și postmodernismul în/ din limba engleză. Găsindu-l chiar „anacronic”, mexicanul Octavio Paz, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură a susținut că postmodernismul este un „grand récit important” care este incompatibil cu producția culturală din America Latină. Alături de Beckett și Borges, o figură de tranziție frecvent citată este ruso-americanul Vladimir Nabokov, ca și irlandezul Beckett și argentinianul Borges, el începând să publice înainte de începutul postmodernității (1926 în limba rusă, 1941 în engleză), deși cel mai faimos roman al său, Lolita (1955), ar putea fi considerat un roman modernist sau chiar postmodernist, creația lui ulterioară (în special Pale Fire/ Foc palid în 1962 și Ada or Ardor: A Family Chronicle/ Ada sau Ardoarea: O cronică de familie în 1969) fiind mai clar postmoderne.1

 

Domeniul de aplicare

 

Menționatul autor și editor american Dave Eggers este unul dintre câțiva autori contemporani care reprezintă cea mai recentă mișcare din literatura post-modernă pe care unii au considerat-o Post-postmodernism sau Post-ironie. Unele dintre cele mai timpurii exemple de literatură postmodernă sunt din anii 1950: The Recongnitions/ Recunoașterile de William Gaddis (1955, un roman complex și aluziv, care a trebuit să aștepte mult timp pentru a-și găsi publicul, recenzenții ziarelor considerându-l „excesiv de intelectual, suprascris și dezgustător”, cartea fiind apărată de criticul literar Jack Green într-o serie de recenzii care au aruncat în aer criticii, seria fiind adunată ulterior sub titlul, nu tocmai academic, Fire the Bastards!)2, romanul Lolita (1955, care abordează subiectul controversat al hebefiliei, protagonistul fiind un profesor de literatură franceză care se mută în New England și scrie sub pseudonimul Humbert Humbert, care își descrie obsesiile pentru o „nimfetă” de 12 ani, Dolores Haze, pe care o răpește și abuzează sexual după ce i-a devenit tată vitreg) de ruso-americanul Vladimir Nabokov și Prânzul dezgolit (1959, un roman caracteristic pentru Generația Beat) al lui William S. Burroughs.3De exemplu, pentru filozoful american Richard Rorty, în interpretarea romanului Lolita, în cartea sa Contingență, Ironie și Solidaritate (tradusă și la noi), Humbert Humbert este un „monstru al lipsei de curiozitate”,  dramatizând „forma particulară de cruzime despre care Nabokov se îngrijora cel mai mult – lipsa de curiozitate” în sensul că este „excepțional de sensibil la tot ceea ce afectează sau oferă expresie pentru propria sa obsesie și complet lipsit de curiozitate pentru orice îl afectează pe altcineva”4.
Apoi, postmodernismul a devenit proeminent în anii 1960 și 1970, odată cu publicarea cărților-basorelief din S.U.A.: Catch-22 de Joseph Heller în 1961, Rătăcit în Casa oglinzilor de John Barth în 1968, Abatorul Cinci de Kurt Vonnegut, jr. în 1969 și multe altele. Romanul-capodoperă al lui Thomas Pynchon (n. 1937) din 1973, Curcubeul gravitației este deseori considerat romanul postmodern prototip, „redefinind atât postmodernismul, cât și romanul în general”5. Narațiunea este plasată în principal în Europa la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și se concentrează pe proiectarea, producția și expedierea de rachete V-2 („prima rachetă balistică cu rază lungă de acțiune”, dezvoltată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Germania, cu scopul expres de a fi folosită împotriva Londrei, iar mai târziu a Anvers-ului), iar în special, prezintă căutarea întreprinsă de mai multe personaje pentru a descoperi secretul unui dispozitiv misterios, Schwarzgerät („dispozitivul negru”), care urmează să fie instalat într-o rachetă cu numărul de serie „00000”, aceasta din urmă putând fi o referință/ trimitere la căutarea Sf. Graal, în opinia mea. Traversând o gamă urieșească de cunoștințe, cu foarte multe aluzii literare, filosofice, istorice, științifice, psihologice etc., Curcubeul gravitației, un adevărat roman multidisciplinar, l-aș numi, traversează granițele dintre „cultura înaltă și cea joasă”, între “corectitudinea literară” și blasfemie și între știință și metafizica speculativă.
Anii 1980, totuși, au văzut și câteva lucrări-cheie ale literaturii postmoderne: Zgomotul alb de Don DeLillo (1985, un exemplu fundamental al literaturii postmoderne, roman considerat pe scară largă cel mai bun al lui DeLillo, care l-a adus în atenția unui public mult mai larg, stilul romanului fiind caracterizat de o eterogenitate care utilizează „montaje de tonuri, stiluri și voci care au drept efect să unească teroarea și umorul sălbatic ca ton esențial al Americii contemporane”)6, Trilogia New York-ului de Paul Auster (o serie de romane publicate inițial secvențial sub numele de City of Glass/ Orașul de sticlă, 1985; Ghosts/ Fantome, 1986 și The Locked Room/ Camera încuiată, 1986), ce reprezintă o interpretare postmodernă a ficțiunii detectivistice și de mister, explorând diverse teme filosofice), la care aș adăuga marele roman al semioticianului, scriitorului și filozofului italian Umberto Eco, Numele trandafirului (1980), și aceasta este, de asemenea, epoca în care criticii literari au scris unele dintre lucrările clasice ale istoriei literare, trasând literatura postmodernă americană: lucrări de Brian McHale, Linda Hutcheon și Paul Maltby, care susține că abia în anii 1980, termenul de „postmodern” a prins ca etichetă a acestui gen de scriere.7 Excelent profesor de semiotică, Umberto Eco a folosit abil tehnici de metanarațiune, ficționalizare parțială și „ambiguitate lingvistică” pentru a crea o lume îmbogățită cu noi straturi sugestiv-semnificative de sens. Soluția la „misterul central” al crimelor din Numele trandafirului, de pildă, depinde de conținutul cărții lui Aristotel despre Comedie, care a fost pierdută, dar în ciuda acestui fapt, Eco a speculat inteligent asupra conținutului și a pus personajele să reacționeze. Prin motivul acestei cărți aristoteliene pierdute și posibil suprimate, care ar fi putut estetiza farsa, non-eroicul și scepticismul, Eco face și o pledoarie înclinată ironic-persiflant pentru „toleranță și împotriva adevărurilor metafizice dogmatice sau autosuficiente” – un punct de vedere care ajunge la suprafață în capitolele finale8. În acest sens, concluzia imită un roman de idei, Guglielmo da Baskerville reprezentând rațiunea sau raționalitatea, investigația, deducția logică, empirismul și, de asemenea, frumusețea minții umane, împotriva dogmatismului, cenzurii și urmăririi de a păstra, indiferent de cost, secretele orbului Jorge de Burgos a bibliotecii închise și ascunse lumii exterioare (aluzie clară la scriitorul argentinian Jorge Luis Borges), inclusiv celorlalți călugări ai abației. Numele trandafirului a fost descris ca o operă a postmodernismului9, citatul din roman, „cărțile vorbesc întotdeauna despre alte cărți și fiecare poveste spune o poveste care a fost deja spusă”, referindu-se la o idee postmodernă (s.m.) conform căreia toate textele se referă permanent la alte texte, mai degrabă decât la realitatea externă, în timp ce, de asemenea, trimite înapoi la noțiunea medievală că citarea și menționarea cărților era în mod inerent necesară pentru a scrie povești noi. Romanul se termină în mod ironic, după cum explică Eco în ale sale Marginalii la Numele Trandafirului, „se descoperă foarte puțin și detectivul este învins”10. După ce a dezvăluit misterul central parțial prin coincidență și eroare, Guglielmo da Baskerville conchide epuizat că „nu există un tipar”, astfel, Eco întoarce capul în căutarea modernistă a finalității, a certitudinii și a sensului, lăsând intriga nominală – cea a unei povești polițiste – ruptă, seria de decese urmând un model haotic de cauze multiple, accidentale și, probabil, „fără un sens inerent”11.
O nouă generație de scriitori, precum David Foster Wallace, William T. Vollmann, Dave Eggers, Michael Chabon, Zadie Smith, Chuck Palahniuk, Jennifer Egan, Neil Gaiman, Carole Maso, Richard Powers, Jonathan Lethem – și publicații precum McSweeney’s, The Believer și paginile de ficțiune ale The New Yorker, anunță fie un nou capitol al postmodernismului, fie, eventual, al Post-postmodernismului12.

 

 

Note
1 Brian McHale, Postmodernist Fiction, London, Routledge, 1987, online și „Constructing Postmodernism”, New York, Routledge, 1992, online.
2 Mark O’Connell, „«Fire the Bastards!»: The Great Defender of William Gaddis”, în The New Yorker, February 17, 2012, online.
3 Tore Rye Andersen, Det etiske spejlkabinet, Aalborg, Department of Language and Culture, 2007, p. 244.
4 Richard Rorty, „The barber of Kasbeam: Nabokov on cruelty”, în Contingency, Irony, and Solidarity, Cambridge University Press, 1989, pp. 158 și 161.
5 Sascha Nico Stefan Pöhlmann, „Gravity’s Rainbow”, în The Literary Encyclopedia, 24 October 2006, online.
6 Frank Lentricchia (ed.), New Essays on White Noise, Cambridge, New York, CUP, 1991, online.
7 Paul Maltby, Dissident Postmodernists: Barthelme, Coover, Pynchon, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 1991, p. 14.
8 Lars Gustafsson, postscript to Swedish edition The Name of the Rose, online.
9 Christopher Butler, Postmodernism: A Very Short Introduction, OUP, 2002, vezi paginile 32 și 126.
10 Umberto Eco, “Postscript to the Name of the Rose”, printed in The Name of the Rose, Harcourt, Inc., 1984, p. 506.
11 Christopher Butler, op. cit., pp. 32 și 126.
12 Barry Lewis, Postmodernism and Literature // The Routledge Companion to Postmodernism, NY, Routledge, 2002, online și John Barth, “Very Like an Elephant: Reality vs. Realism”, în Further Fridays, Boston, Little, Brown and Company, 1995.