Budapesta gata să pună chestiunea dezmembrării Cehoslovaciei

 

Despre o neutralitate a Ungariei, într-un eventual conflict, nu putea fi vorba. La Budapesta se considera că în eventualitatea în care germanii şi polonezii intervin spre a-şi asigura luarea în stăpânire a teritoriilor locuite de conaţionalii lor, guvernul ungar va fi, de bună seamă, silit să procedeze la fel în momentul în care se va pune chestiunea dezmembrării Cehoslovaciei.
La ministerul ungar de externe se nutrea convingerea că, în caz de război, „Cehoslovacia nu va reînvia, căci nu vor mai fi cehi. Germanii îi vor extermina. Nu va rămâne acolo decât piatră peste piatră.”1
În acelaşi timp, ministrul polonez Orlowski, acreditat la Budapesta, într-o continuă agitaţie pentru cauza maghiară, îl informează pe Raoul Bossy, la 25 septembrie 1938, că ungurii vor cere un plebiscit în Slovacia, iar Varşovia va acţiona pentru obţinerea regiunii Teschen, ceea ce se va şi întâmpla în următoarele zile.

 

România era îndemnată de polonezi „să cumpere Ungaria pe cheltuiala Cehoslovaciei” – acceptând a le fi oferită ungurilor Ucraina Subcarpatică

 

România, îl sfătuieşte Orlowski pe Bossy, „ar trebui să cumpere Ungaria pe cheltuiala Cehoslovaciei”!, urmând a se învoi ca Rusia Subcarpatică să fie cedată Ungariei spre a se ajunge la o frontieră comună polono-ungară! (Teza respectivă o va susţine cu lux de amănunte şi Józef Beck, la 18 octombrie, la Galaţi, în convorbirea avută cu Carol la II-lea şi Nicolae Petrescu-Comnen, idee asupra căreia vom reveni). Părerea diplomatului polonez era că „nu trebuie ajutaţi cei slabi, ci cei puternici şi viabili” şi că, prin urmare, „România ar trebui să sprijine Ungaria, ţară de viitor şi popor puternic, care va uita desigur visurile ei trecute”. Mai mult, Orlowski considera că Cehoslovacia ar trebui redusă la proporţii cât mai mici, deoarece ar fi neviabilă, iar în viitor ar putea deveni „un bastion al Prusiei împotriva României”! Atrăgându-i-se atenţia că, deocamdată, guvernul ungar nu revendică ţinutul rutenilor, ministrul Orlowski i-a răspuns lui Bossy că „guvernul – nu, dar statul major, cercurile economice şi o mare parte a opiniei publice – da”. Ceea ce nu spunea diplomatul polonez era că Varşovia lucra intens în direcţia respectivă, cu mobilizări corespunzătoare, despre care Franasovici nu informa nimic în țară.

 

Oameni războinici – diplomaţii polonezi

 

Aşadar, diplomaţia poloneză din străinătate considera că sunt preferabile soluţiile de forţă cu Cehoslovacia, iar ungurii ar fi nebuni dacă n-ar intra în război. Diplomatul polonez sublinia că s-a creat „un prilej unic pentru unguri. Fără război, Ungaria capătă cel mult teritoriile din sudul Slovaciei, cu război li se va da şi Rusia Subcarpatică”.
Diplomatului Bossy nu-i rămânea decât să constate că: „Războinic om – colegul Orlowski!” Am adăuga: la fel ca şi şeful său, Beck.
Ministrul Angliei la Budapesta avea şi el impresia că Polonia îndeamnă Ungaria să intre în acţiune precum Germania. În ultima decadă a lunii septembrie 1938, evenimentele au căpătat cea mai belicoasă turnură de până atunci din întreaga perioadă interbelică.
De la 22 septembrie, Ministerul Român al Afacerilor Străine era în posesia documentului prin care se certifica faptul că Polonia a denunţat convenţia polono-cehoslovacă, semnată la Varşovia, la 3 aprilie 1925, pe motiv că în Cehoslovacia ar fi discriminată comunitatea poloneză de pe teritoriul ei; acţiuni similare au fost întreprinse de Ministerul Afacerilor Externe polonez pe lângă guvernele de la Londra, Paris şi Berlin. Urmare a acţiunii de mai sus, întreprinsă de Ministerul Afacerilor Externe de la Varşovia, Franasovici raportează că Anglia ar fi favorabilă cu această măsură, iar Franţa păstrează rezervă.
Hitler însă – ca şi Mussolini – cere soluţionarea întregii probleme a minorităţilor din Cehoslovacia. Ungaria manevrează ca, pe lângă teritoriile locuite de unguri, să obţină alipirea întregii Slovacii, promiţându-i acesteia o autonomie completă în cadrul statului ungar şi supralicitează cu promisiunile ei guvernul cehoslovac. Ambasada României la Varşovia confirmă autorităţilor româneşti că în Polonia se trimit trupe spre frontiera cehoslovacă şi că au loc conferinţe interminabile ale şefilor militari poloni.2

 

Nedumerirea României faţă de acţiunile comune polono-maghiare

 

De reţinut faptul că, numai cu trei zile înainte de semnarea acordului de la München, ministrul român al afacerilor străine, Nicolae Petrescu-Comnen, a exprimat ambasadorului polonez la Bucureşti, Roger Raczyński, nedumerirea sa faţă de acţiunea comună întreprinsă de Beck cu Ungaria, menţionându-i acestuia că cele două ţări plănuiesc extinderea teritorială a statului ungar, prin anexarea Slovaciei şi Rusiei Subcarpatine. Şeful diplomaţiei româneşti i-a mai atras atenţia ambasadorului polonez că raptul respectiv nu putea lăsa indiferentă România.3
Bucureştii considerau că „strămutarea unei populaţiuni alogene sub stăpânirea Ungariei, este departe de a contribui la pacificarea Europei Centrale, riscă să provoace noui complicaţiuni în această regiune atât de încercată”4.
Neliniştile şi incertitudinile lui Petrescu-Comnen, aşadar ale guvernului român, pe care le-ar fi dorit elucidate de şeful misiunii de la Varşovia, plecau de la faptul că Polonia uitase că are angajamente asumate printr-un tratat de alianţă cu România şi făcea aceste demersuri fără ştirea ei, iar tot ce întreprindea avea consecinţe grave pentru securitatea fruntariilor româneşti.5
Intervenţia a fost zadarnică, deoarece – după cum rezultă din rapoartele diplomatice transmise de la Varşovia –, imediat după acordurile de la München, la care ce-i drept Polonia n-a fost invitată, orgoliul şefului diplomaţiei poloneze fiind puternic rănit, neparticiparea sa l-a determinat pe Beck să îşi continue planurile prin care incita tot mai vehement Ungaria să treacă la raptul plănuit, după scenariile amintite mai sus.

 

Beck a acţionat în 1938 pentru ca Ungaria să dobândească teritorii străine

 

La începutul lui octombrie vom fi martorii alipirii la Polonia a unor părţi din teritoriul cehoslovac şi – ulterior – Beck acţionează în favoarea Ungariei pentru ca aceasta să intre în posesia Sudului Slovaciei şi a Ucrainei Subcarpatice.6
Demn de subliniat e faptul că, la 28 septembrie 1938, Budapesta considera că – sub presiune germană – Cehoslovacia în descompunere îi creează Ungariei condiţiile propice de a ocupa teritoriile din sudul Slovaciei, locuite în majoritate de unguri. Krofta (Kamil, fost ambasador în mai multe capitale europene şi ministru de externe al Cehoslovaciei în anii 1936-1938 – n.m., N.M.) – declara ministrul polonez la Budapesta – a comis o eroare „neoferindu-i” imediat ţinutul revendicat de Ungaria din Cehoslovacia, deoarece ar fi avut asigurată neutralitatea maghiară!
Iugoslavia îndemna și ea Praga – potrivit aceluiaşi diplomat – la această j e r t f ă. Nu și România. Orlowski i-a mai destăinuit lui Bossy că preşedintele Mościcki i-a cerut lui Beneš să cedeze Poloniei întregul fost ducat Teschen, inclusiv regiunea locuită de slovaci! „Dar asupra acestui ultim punct s-ar putea negocia”!! Dacă se cedează acest ţinut, Polonia ar trece de partea Germaniei. „Apoi îmi telefonează – scrie Bossy – că, deşi optimist până acum, este în momentul de faţă «îngrozit de dezlănţuirea evenimentelor»”. Avea loc vestea senzaţională a zilei: Hitler, după îndemnul Londrei, a invitat pentru a doua zi la München pe Chamberlain, Daladier şi Mussolini, spre a conferi asupra situaţiei.
Lumea avea să afle că, în urma stăruinţelor „Ducelui”, Führer-ul a acceptat să amâne cu 24 de ore mobilizarea generală. Hitler va fi fost impresionat, de bună seamă, şi de mesajul lui Roosevelt, care-l face răspunzător de întreruperea negocierilor şi de un eventual recurs la arme cu urmări incalculabile (poate intervenţia Statelor Unite!). Se pare că, la Camera Comunelor, a fost un adevărat delir când, după un lung discurs învinovăţind pe Hitler, Chamberlain a anunţat vestea – pe care o primise când vorbea – despre Conferinţa de la München. „Un sentiment de uşurare vremelnică, căruia îi va urma probabil o dureroasă dezamăgire viitoare.”– conchide Bossy7.

 

Despre acţiunile concertate polono-germano-maghiare contra Cehoslovaciei

 

Ne putem închipui cât de surprins a fost Ministerul Afacerilor Străine al României, când a aflat că în Polonia au loc manifestaţii în favoarea unei frontiere polono-maghiare. Cine a inspirat aceste acţiuni nu se menţionează, iar ambasadorul Franasovici află de la Bucureşti, de la ministrul Petrescu-Comnen, despre manifestaţiile respective, reconfirmându-i-le la 28 septembrie.8
Încărcată de evenimente va fi, aşadar, ziua de 28 septembrie în care Beck îl invită la ministerul de externe polonez pe ambasadorul Franasovici pentru a-i răspunde la demersurile colegului său de la Bucureşti. Şi, iată, abia acum îi confirmă că, dacă răspunsul pe care îl va da ministrul de externe ceh, Krofta, ministrului polonez la Praga va fi tot „dilatoriu”, guvernul polonez „va fi silit la o acţiune concertată cu Germania şi Ungaria” împotriva Cehoslovaciei.
La cererea insistentă a părţii române de a fi consultată, în demersurile de politică externă majore pe care Varşovia le întreprinde, potrivit angajamentelor asumate în tratatele de asistenţă mutuală reciproce în vigoare, răspunsul lui Beck a fost că n-a informat partea română deoarece a dorit să menajeze „situaţia gingaşă” a României, aflată în postura de a fi aliată cu Cehoslovacia.
Face totuşi promisiuni că „se va concerta” cu Ministerul Afacerilor Străine român în viitor. Promisiuni pe care colonelul nu le va respecta. Şi nu era pentru prima dată când nu îşi păstra cuvântul dat. Această manifestare se va repeta, cum o confirmă documentele, în continuare, până la debarcarea lui. Beck n-a putut să nu-i infirme cele de mai sus lui Franasovici, deseori diplomatul român fiind îmbrobodit în mod rușinos de acesta, cât şi de colaboratorii săi, cum a făcut-o şi cu prilejul respectiv (vorbindu-i că ar fi fost doar „anumite paralelisme” între acţiunile germano-ungaro-cehoslovace), când acestea se dovedeau a fi veritabile măsuri conjugate, mai ales cu Ungaria. Bineînţeles că Beck i-a infirmat existența unui acord „între cele trei puteri”. Realitate ce nu putea fi infirmată; de aici şi reacţia promptă a ministrului român de externe.
R. Franasovici este asigurat de Jozef Beck, conştient de obligaţiile contractuale cu România printr-un tratat de alianţă în vigoare, că „pretenţiunile ungare nu s-ar întinde decât asupra teritoriilor cu majorităţi maghiare, iar Slovacia şi Rusia Subcarpatină ar urma să hotărască ele însele destinele lor viitoare”. Că nu va fi aşa, o să ne convingem în următoarele zile. În schimb, nimic nu aflăm de la Beck despre presiunile pe care le făcea „conjugate cu cele ale Budapestei” în direcţia respectivă şi nici despre acţiunile destabilizatoare polono-ungare etc. 9
Şi, pentru a dovedi până la capăt că nu se putea conta pe spusele ministrului de externe polonez, mărturie stă declaraţia că ar fi „mai optimist asupra situaţiei internaţionale în legătură cu Conferinţa de la München.”. În ce consta optimismul său nici un cuvânt. Conta Beck, probabil, pe participarea lui la ciopârţirea Cehoslovaciei, țară promisă ferm Poloniei de Italia. N-a fost să-i fie împărtăşit lui Franasovici optimismul de a fi alături de cei patru la München. Rănit în orgoliu, ministrul polonez de externe acţionează pe cont propriu şi astfel face totul pentru a lichida de unul singur Mica Înţelegere.10

 

„The big four” deschid drum Poloniei pentru revizuirea frontierelor cu Cehoslovacia

 

La 30 septembrie, după ce la München zarurile au fost aruncate, hotărârile luate de cele patru puteri au fost privite cu mult interes la Varşovia. Unele persoane influente le-au considerat drept un mijloc de destindere europeană. S-au exprimat totuşi și nemulţumiri în diferite medii în privința faptului că chestiunea cehoslovacă nu a fost rezolvată până la capăt. Presa a anunţat că trupele polone se află în drum spre frontieră şi că vor intra a doua zi în Teschen /Cieszyn/, pentru a rezolva pretenţiile Poloniei.11
De la Budapesta, Raoul Bossy menţiona cu o zi mai înainte că membrii „the big four” în culmea euforiei au semnat acordul privind dezmembrarea Cehoslovaciei, încât Poloniei îi era de acum mai uşor, urmare a precedentului creat, să îşi înfăptuiască planurile belicoase, urzite de mult vreme. Germania s-a legat să nu ocupe decât treptat zone mai puţin întinse decât acelea pe care le ceruse, prin ultimatum. S-a înfiinţat şi o comisie mixtă franco-italo-germano-cehoslovacă pentru a supraveghea transmiterea teritoriilor, consultarea populaţiilor şi trasarea frontierei pe teren. Mai mult, Germania şi Italia s-au angajat să garanteze, odată cu Franţa şi Anglia, noile frontiere cehoslovace, dar după ce se vor fi rezolvat revendicările minoritare polone şi ungare!
Naivul Chamberlain, aclamat la întoarcerea sa la Londra, cu lăudăroșenie a vestit urbi et orbi: „pacea pentru timpurile noastre e realizată!”. Cinism cât cuprinde și tot atâta minciună!
La Budapesta, pe un ton agresiv, ministrul de externe ungar, Kánya, îi cere imperativ ministrului român intrarea în vigoare a Acordului de la Bled din 23 august 1938, menţionându-i că Iugoslavia prin Stoiadinovici ar fi acceptat acest lucru cu condiţia ca Ungaria să facă un demers similar la Bucureşti şi să aibă acordul României. Ar fi spus Argetoianu: „cutră şi Iugoslavia aceasta”.
Mândră, Varșovia credea că, prin acţiunile pe care Beck le va întreprinde imediat, va putea să le arate „celor patru” că Polonia există şi că intră serios în joc. Numai că Germania va începe să nu mai ţină seamă de poziţia Poloniei. Nici o misiune diplomatică românească nu informase Bucureştii că, în ziua de 30 septembrie 1938, la ora 6.15, şeful legaţiei germane la Praga i-a înmânat ministrului afacerilor externe cehoslovac, dr. M. Krofta, hotărârea luată la München. Câteva ore mai târziu procedează în mod identic reprezentanţii Franţei, Angliei şi Italiei, care vor încerca, la rândul lor, să afle care este hotărârea guvernului cehoslovac. Krofta le-ar fi spus că Cehoslovacia se va subordona hotărârilor luate de cei patru – adăugând cu amărăciune: „fără noi şi împotriva noastră!”. De profesie istoric, acesta ar fi subliniat: „Nu ştiu dacă hotărârea de la München va fi în avantajul ţărilor dv., în orice caz, noi nu suntem ultimii. După noi o soartă similară o vor îndura şi alţii”. A fost un crez care i s-a îndeplinit!

 

Paşii făcuţi de Varşovia pentru „ciopârţirea” Cehoslovaciei; România le cere autorităţilor de la Praga să evite o recrudescenţă a crizei

 

La 1 octombrie, Ministerul Regal al Afacerilor Străine este informat, prin ambasadorul polonez, Roger Raczyński, că guvernul polonez a dat Cehoslovaciei un ultimatum prin care cere ca până la 2 octombrie, orele 12.00, să evacueze districtele Cieszyn şi Fristad. În legătură cu cele de mai sus, Nicolae Petrescu-Comnen va solicita Legaţiei române de la Praga să intervină pe lângă guvernul cehoslovac în vederea evitării unei recrudescenţe a crizei europene. La 9 octombrie, pentru merite în această „operă”, Beck primeşte din partea şefului statului cea mai înaltă distincţie poloneză: ordinul „Vulturul alb”.
Ministrului român nu i-a rămas decât să îl roage călduros pe ambasadorul Poloniei ca guvernul său să evite orice ar putea agrava din nou situaţia, făcând apel la sentimentele de amiciţie ale guvernului polonez pentru ţara noastră, precizându-i că România ar dori să vadă cât de curând lichidându-se această gravă chestiune. /sublinierea mea: M.N./. Comnen a insistat pe dimensiunea posibilităţilor de viitor ce se deschid pentru ambele popoare surori: Polonia şi Cehoslovacia.12
În aceiaşi zi, Franasovici comunică la Palatul Sturdza, dintr-o sursă confidenţială, că – dacă în timpul ocupării Teschenului armata poloneză va întâmpina rezistenţă – aceasta nu se va mărgini la această regiune, ci va merge mai departe în Rusia Subcarpatică şi Slovacia. Polonezii erau convinşi că Hitler şi Mussolini n-ar fi manifestat nemulţumirea la o astfel de întorsătură a lucrurilor. Italia era favorabilă unei frontiere polono-ungare. Mobilizarea, deşi nu decretată, s-a concretizat printr-o eventuală antrenare a 700 de mii de oameni.13 Încă o mărturie a felului defectuos cum funcţiona comunicarea oficială dintre Varşovia şi Bucureşti.
Seara, târziu, Franasovici a fost chemat de Beck, care l-a informat de hotărârea luată de către Consiliul de Miniştri al Poloniei privind remiterea unei note ce va fi trimisă prin avion pentru a fi înmânată la Praga, la orele 12.00 noaptea. Prin nota respectivă se cerea predarea imediată a districtelor Teschen şi Fristadt şi, în primul rând, a oraşului Teschen. Răspunsul trebuie dat până în ziua de 2 octombrie la ora 12.00. Acesta avea numai variantele: acceptare sau refuz.14

 

În caz de refuz, situaţia devenea foarte gravă

 

Beck i-a explicat lui Franasovici că Polonia prevedea ocuparea districtelor revendicate şi nu avea intenţia de a merge mai departe. Pentru restul teritoriilor revendicate, ministrul polonez de externe admite plebiscitul. Se dovedea a fi mai culantă în ceea ce priveşte modalităţile executorii. Pentru a menaja susceptibilitatea cehoslovacă, Beck a precizat că nu va da caracter public notei respective, pe care – în caz de acceptare – o va considera ca simplă sugestie şi, numai în caz de refuz, nota devenea ultimatum.
În acelaşi timp, ministrul de externe polonez i-a cerut lui Franasovici, deci României, să păstreze discreţie asupra conţinutului comunicării, precizându-i că asemenea comunicări au fost făcute şi ambasadorilor Franţei, Angliei, Germaniei, Statelor Unite şi Italiei. Cererea nu era întâmplătoare, ea dovedea faptul că ministrul polonez constatase, şi va mai constata, că România acţiona în direcţia ameliorării raporturile polono-cehoslovace, inclusiv prin internaţionalizarea evenimentului. Bucureştii păstrau totuşi echidistanţa de rigoare, ambele ţări fiindu-i aliate.
Şeful diplomaţiei poloneze i-a ascuns în mod vădit ambasadorului Franasovici preocuparea adevărată a instituţiei pe care o conducea, şi nu i-a amintit că în Convenţia de la München cei patru şefi de state conveniseră că în decurs de trei luni să reglementeze problema în cauză, respectiv a minorităţilor poloneze şi maghiare de pe teritoriul cehoslovac, în eventualitatea că aceasta n-ar fi soluţionată de cele două guverne interesate. În mod evident Varşovia nu mai avea răbdare cu rezolvarea ei. Era stabilit, aşadar, un fel de „directoriat” al celor patru mari puteri pentru Europa Centrală şi de Sud în problemele contenciosului maghiar şi polonez cu Cehoslovacia.
Polonia hotărăşte să „bată fierul cât e cald” pentru a-şi soluţiona pretenţiile ei mai vechi faţă de Cehoslovacia. De aici şi graba polonezilor de a reglementa această chestiune, mai ales că amorul propriu al lui Beck, după cum am mai subliniat, a fost puternic afectat prin faptul că nu a fost invitat de cei patru la împărţirea coordonată a prăzii, efectuată la München.

 

La îndemnurile Poloniei, Ungaria – la rându-i – doreşte să prăduiască Cehoslovacia

 

Pentru moment, factorii polonezi remarcau că Ungaria nu avea curajul necesar să treacă la ocuparea de teritorii străine, conştientă de puterea militară a Cehoslovaciei, cu mult superioară celei ungureşti. Abia pe 3 octombrie 1938, cu siguranță încurajată şi de demersurile poloneze, Budapesta adresează, la rându-i, pretenţiile sale faţă de Cehoslovacia, contrar prevederilor acordului de la München, care preconizau – cum arătam mai sus – un termen de trei luni pentru soluţionare. În plus, presa maghiară cerea tot mai insistent g r a n i ţ ă comună cu Polonia. Pentru adoptarea unei asemenea soluţii au existat publicişti polonezi entuziaşti, care au subliniat similitudini istorice ale aspiraţiilor comune ale Budapestei şi Varşoviei.
În mod concret, aici găsim începuturile din ce în ce mai hotărâte ale guvernului polonez de a se erija în veritabil a p ă r ă t o r al intereselor Budapestei, aceasta dovedindu-se în viziunea Varşoviei „indecisă şi nesigură”. Ungaria este îndemnată să ocupe Ucraina Subcarpatică, pentru a-şi stabili astfel o graniţă comună cu Polonia.
A trecut ceva timp până ce istoricii contemporani polonezi au ajuns la concluzia că paşii făcuţi de Polonia în zilele de 1 şi 2 octombrie au fost lipsiţi de răspundere. Demersurile respective aveau ca scop dezmembrarea totală a Cehoslovaciei, considerată de cercurile guvernamentale poloneze drept „o făcătură artificială a Tratatului de la Versailles”. Potrivit aceloraşi istorici, Polonia a fost primul stat care s-a pronunţat împotriva „principiului” etnografic, deoarece cerea să fie alipit Ungariei un teritoriu locuit în majoritate de alte naţiuni, nu doar de cea ungară.15
Polonia și Ungaria nu intuiau că, pregătind astfel de măsuri, vor da un bun prilej armatei hitleriste de a acționa, la rându-i, pentru finalizarea planurilor inițiale. Ministrul afacerilor externe polonez părea a fi orbit de problema ucraineană, susținând că aceasta devenise cel mai mare pericol pentru Polonia. Istoricul englez contemporan, ridicat în slăvi de istoriografia poloneză, Normand Davies, a relevat – printre acțiunile cele mai dezonorante ale colonelului Beck – ultimatumul dat în martie 1938 Lituaniei și ocuparea Zaolziei din octombrie.16 Acesta subliniază că: „autoritățile poloneze au profitat de nenorocirile vecinilor săi pentru a rezolva dispute vechi și pentru a se gratula pe sine, însă principala preocupare a guvernului era ca Polonia să nu fie încercuită de Germania pe flancurile de sud și de nord.”17
Despre atmosfera de la București, ambasadorul iugoslav, J. Ducic, informa autoritățile, la 3 octombrie 1938 /manu sua/ că: „Regele român și guvernul său, simțind starea de spirit a poporului și temându-se de asemenea de noi surprize, au adoptat încă de pe acum o linie despre care credeau a fi salvatoare: înarmarea, pregătirea pentru orice eventualitate și deplina emancipare de străinătate în privința înarmării etc.18
În același timp, ministrul polonez la Budapesta, Leon Orlowski, încerca să îl convingă pe Bossy /3 octombrie 1938/, despre necesitatea constituirii unui bloc Varşovia-Budapesta-Bucureşti pentru a se stăvili penetraţia germană. În acest scop, Ungaria trebuie să devină cât mai tare şi să aibă, aşadar, o frontieră comună cu Polonia. Credea diplomatul polonez că România ar trebui să promită Ungariei sprijinul ei pentru dobândirea Rusiei Subcarpatice, contra unui angajament – garantat de Varşovia – de a renunţa la revizionism înspre România! „Uiţi de alianţa noastră cu Cehoslovacia” – l-a întrerupt Bossy. „O, nu face nimic, trebuie să ai vederi largi!!!” – i-a răspuns ministrul polonez la Budapesta, Orlowski, istoricului și diplomatului român.
Ideea unei graniţe comune polono-maghiare era vânturată şi în alte capitale de diplomaţii celor două ţări. Astfel, la Roma, ambasadorul polonez Wieniawa-Długoszewski, cândva aghiotant al lui Piłsudski, ulterior ataşat militar la Bucureşti, cu harta în mână, îi arăta ministrului Duiliu Zamfirescu (la rându-i venit ca diplomat în Cetatea Eternă exact de la Varşovia), cum ar trebui să arate frontiera comună dintre Polonia şi Ungaria, rezultată prin ocuparea Rusiei Transcarpatice de unguri.

 

 

Note
1 AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, ff. 177-179; Alianța doc. 1.
2 AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, ff. 177-179
3 Cf. Nicolae Mareș, op. cit. Documente
4 Ibidem Documente
5 Idem, f. 115
6 Raoul Bossy, op. cit. pp. 76-77; idem Dosare Speciale, vol. 39; idem. Nicolae Mareș, op. cit. documente
7 Raoul Bossy, op. cit.; idem AMAE, Fond 71 Polonia, vol. , f.456
8 AMAE, Varșovia, tg. 58194; Alianța…doc. 5, p. 306;
9 Cu regret, aceste aspecte lipsesc, Carol al II-lea nu le surprinde în memoriile lui. Cf. Carol al II-lea Regele României, Însemnări zilnice vol I , București, ed. Scripta, 2001, /monarhul ocupat fiind mai mult „de aranjatul casei” și de programul de „cinematograf cu Duduia” ori de „curse de automobil cu Mihăiță”, încât caietul VI din vol I, se încheie la 3 septembrie 1938/; iar vol. II, caietul 8 l-a început numai la 13 martie 1939; mărturiile monarhului despre evenimente extrem de importante lipsesc din scrierile sale. Cu atât mai prețioase pentru sfârșitul anului 1938 și începutul anului 1939 devin Memoriile lui Iorga, Însemnările lui Bossy etc., la care noi apelăm cu generozitate.
10 AMAE, Fond 71, vol. 8, f. 190; Alianța…doc. 713
11 AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, ff. 191-192.
12 AMAE, Dosare Speciale, vol.39, f. 4
13 Alianța…tg. 4282, semnată Franasovici de la Varșovia din 1 octombrie, Op. cit. p. 320
14 Idem. doc. 13, pp. 318-319 din Alianța. A se reține nota la document, prin care autorul explică adevărata atitudine a Poloniei și modul cum a acționat Ungaria.
15 Dokumenty i materiały z przedednia drugiej wojny światowej (Documente şi materiale din ajunul celui de al II-lea război mondial) Warszawa, 1956; idem – Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate, p. 77.
16 Norman Davies, Istoria Poloniei din 1795 până în prezent, Polirom. 2014, p. 347
17 Idem, p. 347.
18 Alianța p. 322; Jovan Ducic, Rapoarte diplomatice din București (1937-193), Editura Universal Dalsi, București 1998, pp. 259-264