Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

De-a lungul veacului (Edgar Papu)

De-a lungul veacului (Edgar Papu)

Jurnalele pe care le-a întreținut Edgar Papu, încă din anii tinereții, nu au nimic din tipicul consemnărilor maioresciene, meticuloase, privind factologia diurnă în care și-a cheltuit existența autorul lor. Ele sunt, în fapt, reflexii critice pe marginea cărților citite, referitoare la propria formare intelectuală (de veritabil viitor savant), meditații de ordin estetic și filosofic, totul cu o discreție și o sinceritate absolută: „Remarc – scria la 21 Noiembrie 1929 – cu plăcere că mi-am găsit un prieten iubit de acest jurnal la care lucrez fără metodă și fără rațiune, fără a mă aștepta să iasă o operă nemuritoare; lucrez la el numai din nevoia de a-mi desțeleni sufletul, de a-l aduce la lumină și de a-l privi în față cum îmi privesc propriul chip în oglindă”. Altădată, la 1 Decembrie 1929: „ce reconfortant e pentru mine acest jurnal […] este un neapărat mijloc de descărcare lăuntrică, altfel sunt constrâns să refulez sentimentele ce mă apasă”. Pentru ca o zi după aceea, preocupat de propria exprimare literară, să noteze:„Trebuie să-mi însușesc un stil, o manieră convenabilă de exteriorizare […] Trebuie să-mi găsesc un tipar pentru causeria ușoară, ca pe urmă treptat să ajung la exteriorizarea clară a celor mai concentrate doctrine filosofice”. E mărturisirea unui soi de program de lucru, de lecturi și de comentare a acestora, de care nu s-a abzis niciodată. Din păcate, cele mai multe fascicole s-au pierdut, au fost ridicate la perchezițiile Securității, cerberii bănuind că vor descoperi în ele dovezile necesare pentru a-l acuza de „Complot antistatal și înaltă trădare” („Am crezut, în momentul acela, că eu sunt nebun sau că stau între nebuni”), verdict pus în cele din urmă, la proces, fiind atașat grupului Noica-Pillat (1958). Au fost găsite doar câteva, recuperate cu dificultate de fiul scriitorului care le-a reunit, în fine, într-un volum masiv (cu un aparat de note explicative, elaborat la modul strălucit), în care au fost incluse paginile memorialistice scrise pentru volumul Memorii dintr-un secol, în perioada „martie-iunie 1990 și completat ocazional în lunile următoare, în împrejurări vitrege pentru Edgar Papu – după decesul soției (convins fiind că nu va supraviețui acestei pierderi și pradă unei depresii ce-i inhiba instinctul de conservare), aproape orb (nemaifiind capabil să-și recitească propriile sale însemnări), dezamăgit de refuzul Editurii Eminescu de a-i mai publica volumul Scrieri de artă, estetică și filozofie” (Memorii dintr-un secol. Jurnal 1929-1931. Epistolar 1964-1965. Ediție îngrijită, adnotată, notă asupra ediției, traducerea parțială a citatelor, precum și indice de nume de Vlad-Ion Pappu. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015). Aceste memorii, depuse la câteva edituri, au fost amânate mereu, ca să nu spun respinse de-a dreptul, fără motive temeinice, în anii de după ’89 („De fapt – scrie Vlad-Ion Pappu într-o notă asupra ediției – noua Putere instalată după 1989, în complicitate cu fosta, actuala și viitoarea Poliție politică, era dornică să cunoască conținutul volumului pentru a preveni/contracara eventuale mărturii care ar fi periclitat credibilitatea unor personaje devenite/redevenite marcante”), ele dând, dacă nu o imagine de ansamblu asupra societății prin care a trecut autorul lor, o serie de profiluri ale unor personalități din elita intelectualității timpului, pe care le-a cunoscut, cu care a întreținut relații apropiate, referindu-se la viața și activitatea acestora, la modul evocator, cu punctarea unor momente, chiar dacă nu marcate de date precise, relevante pentru personalitatea fiecăruia în parte. Așa: Petru Comarnescu, G. Călinescu, N. Bagdasar, Emil Botta, Harry Brauner, Monseniorul Vladimir Ghica, Constantin Noica, Ștefan Nenițescu, George Ivașcu, Ion Biberi, Grigore Moisil, Mircea Vulcănescu și mulți alții. Amintiri de tipul: „Odată, la nu mai țin minte ce onomastică, ne strânseserăm mai mulți musafiri la Tudor Vianu și la doamna Lilica. Mihai Ralea a început să povestească cu un farmec nespus episoade din trecutul său politic. Legionarii, de pildă, ajunși la putere, încercaseră din răsputeri să-l căsăpească pe el și pe alți partizani ai săi. Se baricadase împreună cu aceștia în casa lui Argetoianu […] Într-o zi se aude telefonul. Ralea, care se afla mai aproape de aparat, ridică receptorul și aude un glas aspru și brutal: «Aici înaltul tribunal legionar. Ați fost judecat și cu majoritate de voturi ați fost condamnat la moarte»” Etc. Sau, redând relatarea lui Gabriel Țepelea, arestat odată cu Iuliu Maniu: „După mulți ani de închisoare, îl întâlnesc în nu mai țin minte ce instituție. Trecuse frumușel peste el – și se cunoștea – dar își păstrase umorul. Ce mi-a povestit? «În celula vecină cu a mea, auzeam nedeslușit că se mișcă un deținut. Eram curios cine o fi, dar nu puteam să stau de vorbă cu el. În cele din urmă am găsit un mijloc. Când simțeam că se apropie de fereastra celulei lui, mă apropiam și eu de răsuflătoarea celulei mele. Se auzea greu, dar era singura cale de comunicare. L-am întrebat cine este, cu gândul la vreunul din maniștii mei ardeleni. Răspunsul său, însă, pur și simplu m-a trăznit: George Ivașcu – mi-a spus […] Omul făcuse tot timpul politică de stânga, însă fiindcă scrisese la «Vremea» (unde colaborau și câțiva legionari), de ce să nu fie închis și George Ivașcu?” Ș.a.m.d. Numeroase alte amintiri de felul acesta.
Nimic, sau aproape nimic despre propria detenție, începută în 1958 („A fost prea tristă temnița pentru mine și nu mai pot suporta să o evoc în mod special”). E reprodusă în volum o parte din dactilograma unuia din interogatoriile la care a fost supus Constantin Noica, în fața anchetatorului – lt. maj. Guță Ionașcu: „Ultima dată când te-ai văzut dumneata cu PAPU EDGAR, ce discuții ai purtat cu acesta? Răspuns: După cum am declarat mai înainte, ultima dată m-am văzut cu PAPU EDGAR în 1957. Înainte de a mă vizita acesta știu că eu primisem din Franța de la CIORAN EMIL, fugar român, o carte intitulată «Ispita de a exista»” etc.
Portretele celor pe care îi evocă sunt în general lapidare și învăluite în factologia unor amintiri de anume intimitate care pun în evidență trăsături de caracter. Se remarcă stilul eseistic și totuși sintetic al demersurilor sale. Despre Ion Frunzetti: „trebuie să mărturisesc că mă supăra ceva în persoana sau, mai curând, în înfățișarea lui, un detaliu aparent neînsemnat, și anume ochelarii. Sticlirea lor te pătrundea dureros ca un nu știu ce înțepător, ascuțit și amar. Abia după ani de zile mi-a spus adevărul. Purta ochelari numai și numai ca mijloc de apărare, fiindcă știa și el, la fel ca și mine, ce efecte produc. Mi-a mărturisit, cu acel prilej, că ochelarii săi nu aveau dioptrii, și că erau sticlă goală. Îi purta numai pentru a răzbate cu ei în viață”. Ș.a.m.d. Despre D. I. Suchianu: „fire poznașe, se recunoștea perfect în intenția efectelor urmărite de el. Ca marii actori comici – deși n-a fost actor – căuta succesul tocmai printr-o elocuție în care, conștient, își însușește ridicolul. Nu știu dacă, în această privință, nu l-a influențat cinematograful, cultivat cu asiduitate de el, constituind obiectul principalei sale preocupări, însăși vocația sa, concretizată în critica și teoria filmică”. Despre Vasile Băncilă: „Este omul care vorbea cel mai frumos și mai atrăgător din câți am auzit eu. Timbrul lui potolit și ușurința calmă cu care-și depăna curgător ideile te cucerea. Căci aceste idei erau totdeauna interesante, noi, originale și foarte personal gândite. Mai presus însă, decât toate, te pătrundea un fel de adâncă modestie firească și o cuprinzătoare bunătate senină, mai rar am întâlnit la alții virtuțile – calitățile – atribuite ancestral românilor, și păstrate acum cu o feciorelnică prospețime se găsea la acest om”.
Suita portretelor recompun, cu o grafie sentimentală, cu o căldură afectivă, un panopticum de individualități intelectuale de cea mai bună condiție, care au dat culoare unei epoci, unor epoci, căci longevitatea lui Edgar Papu cuprinde și segmentul istoric de după război, în România. E un documentar, dacă pot spune astfel, referențial pentru această elită națională în care se regăsesc nu doar scriitori ci și pictori, muzicieni, oameni de știință, artiști, universitari ș.a. pe care i-a cunoscut și cu care și-a întretăiat cărările pașilor existențiali. Dar, în paginile memorialistice de acest tip sunt intercalate deseori meditații dintre cele mai interesante, autorul dezvoltând puncte de vedere personale, în pagini eseistice pe teme artistice, morale, psihologice, estetice etc. Astfel, vorbește colocvial despre prezența feminină superioară, sau despre noblețea Europei vechi, despre muzica preclasică sau despre muzica vieneză, dar și despre plânsul purificator, alături de starea de modestie sau smerenie, despre senectute ori despre singurătate ș.a.m.d., în toate vorbind, de fapt, despre sine, despre implicarea sa personală în tratarea… fenomenelor respective. Paginile au un pronunțat caracter biografic, Edgar Papu căutând mereu a se defini, a-și poziționa atitudinea în timpul concret al prezenței sale. Iată, bunăoară: „Am început să obosesc. Deși pasiunea mea a rămas aceeași, tot mai greu lucrez. Am momente când parcă-mi vine să dorm peste lucrul meu. Cred că nu numai bătrâneții îi datorez această stare dificilă, ci și somnului prea puțin, care simt că mă minează. Pe lângă aceasta, nesiguranța vremurilor, cu îngrijorările pe care mi le provoacă, mă împiedică să-mi trăiesc bătrânețea în liniștea pe care această vârstă mi-o pretinde./ În orice caz, caut să trec peste asemenea neajunsuri și să fiu activ, deși mai am doar puțin de trăit. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să trec frumos de la viață la moarte” (Oboseala). Altă dată: „Poate omul să trăiască alături cu necunoscutul din sine? Cu acel străin, care simt că viețuiește în mine? Autocunoașterea este o necesitate naturală, care te scoate dintr-o disperată și pustie singurătate. Chiar dacă nu reușești să te pătrunzi complet, ai putința de a ajunge până la gradul de a-ți face din tine însuți un prieten. Și altminteri, cu necunoscutul din tine poți fi solidar, poți încheia alianțe, însă numai într-o ordine practică, pragmatică. Aceasta, însă, nu reprezintă cunoașterea veritabilă – singura care intră în adâncul conștiinței, pentru ca omul să ajungă la o comuniune cu sine, să nu se simtă străin de el însuși și singur” (Autocunoaștere). Sau: „De bătrânețe nu mai vorbesc […] doar atâta aș vrea să mai adaug, că nu este mai rea decât celelalte vârste, care o precedă, mai ales atunci când îi este asigurată existența materială. Și mai ales atunci când omul își dă seama că n-a îmbătrânit stupid și că a făcut ceva în viața lui. Știu că pentru unele femei, în special, bătrânețea, până a nu ajunge la scleroză, este într-adevăr tragică. Este cazul acelora care au trăit într-o adevărată idolatrie față de propria lor frumusețe. Ne întâmpină aici – și poate nu numai la femei – o condamnabilă lipsă de prevedere. Din fericire, bătrânețea mea s-a văzut scutită de asemenea neplăceri” (Jocul vârstelor).
Memoriile lui Edgar Papu sunt, prin excelență, reflexii intelectuale asupra propriei vieți și a vieții în general, trăind alături de oameni superiori, care i-au fost sprijin și imbold, căutând mereu sensul major al trecerii sale prin viață. „N-am făcut altceva – notează într-un final (Scurtă încheiere) – decât să notez un coeficient din modestul filon al vieții mele din prima până în ultima decadă a propriei existențe, n-am avut nici o obligație de glorificare”. Cu siguranță, nici jurnalele de tinerețe n-au avut un alt caracter. Așa încât Securitatea, care i le-a confiscat, căutând în ele cine știe ce considerații dușmănoase la adresa regimului, provocate de lectura cărții lui Emil Cioran, a rămas dezamăgită neaflând nimic compromițător, ceea ce nu i-a împiedicat însă pe cerberii regimului să-l târască în temniță, numai pentru că a fost un autentic intelectual, iar regimul era al muncitorilor înfrățiți cu țărănimea muncitoare, alianță în care pătrunderea intelectualității nu putea fi, în optica oficială, decât suspectă, dacă nu chiar dușmănoasă. Și în mare era, nu însă în cazul lui Edgar Papu care trăia aproape exclusiv în sfera ideilor și a iluminărilor spirituale.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg