Gândirea la propriu – adică folosirea minții cu deschidere spre întregul situațiilor, dificultăți și alternative – presupune continuă interogare și căutare, precum viața, ca și, la nevoie, înnoire de sine, inclusiv de concepere. Gândirea este vie atunci când abordează fără ezitare chestiuni ce se cer rezolvate în viața oamenilor și se pierde atunci când se rămâne la interpretări fixe. Exploatarea acestora este, de altfel, treaba intelectului și cugetării, ce servesc viața curentă.
În viața societăților se formează însă grupuri, chiar partide, ce se organizează în jurul anumitor opțiuni. Asemenea opțiuni pot deveni opțiuni de politică. Acestea, la rândul lor, pot fi elaborate ca doctrine. Cu un pas mai departe, ele se prelungesc în conceperi ale societății. Unele se revendică din filosofii. Culminația elaborării conceptuale, care este filosofia, nu are ca teren de emergență doar împărțirea puterii și a beneficiilor în societate, dar acestea o alimentează.
Oricum, în viața lor curentă oamenii sunt preocupați de soluții la problemele vieții de zi de zi. Ei își asumă reguli minimale ale limbii, logicii și eticii și nu se sinchisesc de faptul că cineva îi poate lua la rost pentru felul în care cugetă. Ei cugetă la propriu. Fidelitatea în raport cu promovarea unei politici anume este secundară.
Oriunde și oricând politica a presupus, însă, cel puțin din partea aderenților, organizare și respectarea unor vederi – în alte cuvinte o anume „corectitudine”. În condițiile modernității târzii, partidele și-au asigurat bază cvasipermanentă, rândurile lor au fost organizate riguros, doctrinele lor au devenit mai pretențioase, liderii au devenit șefi și au cerut disciplină mai presus de orice. „Corectitudinea politică” a pretins pe față alinierea la anumite opțiuni.
Partidele comuniste organizate sub leninism au promovat disciplinările cele mai severe. „Centralismul democratic” a devenit nucleul funcționării – fiind în fapt mai mult centralism decât democrație. Sub el, teoria a fost confundată cu strategia, aceasta a fost redusă la chestiuni de tactică, cele de tactică la probleme curente ale partidelor, iar problemele curente au fost stabilite de șefi, adesea în lupta lor pentru putere. Orice deviere de la această „corectitudine” se sancționa prompt, adesea atrăgea dizgrația, chiar și sancțiuni civile în statele pe care le controla, până și condamnarea. Istoria a înregistrat reprimări, chiar crime în numele „corectitudinii politice”.
Aceste partide au ilustrat „corectitudinea politică” clasică a zilelor noastre. Între timp, însă, benefic pentru generațiile active astăzi, drepturile omului, libertățile și democrația s-au instalat, inclusiv în constituții. Pasul a fost de enormă importanță și, pe bună dreptate, covârșitoarea majoritate a oamenilor îl salută din numeroase motive. Este natural, în definitiv, să gândești liber, adică fără condiționări, dependențe sau constrângeri, să-ți exprimi părerea onest și răspicat, să folosești argumentarea în cadrul democrației. Spiritul, cum insista Hegel, este prin natura sa liber, încât orice îngrădire este contra lui și a naturii omului și societății.
Numai că nu poți opri libertatea spiritului nici chiar după ce s-au instalat drepturile omului, libertățile și democrația. Istoria nu privilegiază vreo bucată, fiecare trebuind să se confrunte cu exigențe umane, și nu se poate bloca. Am în vedere, când spun aceasta, trei rațiuni.
Poți, bunăoară, să aperi cadrul bazat pe drepturile omului, libertățile și democrația, dar nu poți spune că în jur nu sunt derapaje și abuzuri, ce nu pot fi înlăturate fără schimbări în minți și în realitate. Tocmai acest cadru încurajează la abordare deschisă și o justifică. Mai mult, nimeni nu are, har Domnului, monopolul adevărului, libertăților și al drepturilor omului. Acestea nu se încheie cu cineva. Logic, a considera o democrație ca unică democrație nu este democratic. Iar peste toate, nu se poate opri evoluția societății, a situațiilor și alternativelor, a percepțiilor și a ideilor oamenilor.
Este fapt istoric că politicile comuniste au intrat în muzeu, dar „corectitudinea politică” a revenit. A revenit la alte partide, în societăți actuale, luând o formă nouă. Cea veche era legată de politica de partid ce țintea la comunizarea vieții și a ajuns în practică la strivirea drepturilor și libertăților. Cea nouă este legată de neoliberalism – în care s-au convertit în primă instanță idealurile ce au dus la înlocuirea comunismului. Neoliberalismul a extins la maximum libertățile, după ce le-a rupt de răspunderile de care mai erau legate. Aidoma marxismului răsăritean, care a făcut din modul de producție cheia de boltă a istoriei, neoliberalismul a făcut din competiția pe piață această cheie. Ambele au subordonat societatea cheii respective. Și neoliberalismul actual a rămas la asumpția iluzorie că istoria s-ar fi încheiat și tot ce mai este de făcut ar fi să fie urmați cei care au ajuns să decidă.
Or, lumea s-a schimbat nu doar în raport cu ceea ce a fost înainte de 1989. Lumea formată în 1989 – cu globalizarea comercială, aplicarea terapiilor de șoc, extinderea democrației liberale, deschiderea frontierelor, prevalența capitalului financiar, intensificarea schimburilor, relativizarea suveranității statelor, o supraputere solitară – a intrat de altfel demult în schimbare. A început corectura globalizării chiar de către țara care a inițiat-o.
Democrația liberală a dovedit capacitate de a disloca autoritarisme, dar și sub ea a avut loc sărăcirea unei mari părți a populației, slăbirea statelor, creșterea tensiunilor. Frontierele s-au deschis, dar mulți oameni s-au pus în mișcare disperați, într-o nouă migrație a popoarelor. Fără stat competent și cultură a întreprinderii terapiile de șoc au dus la distrugeri de capacități de producție. În lume și-a făcut loc o geometrie variabilă a supraputerilor economice, militare, politice și culturale.
În jurul anului 2010 s-a și intrat într-o lume diferită, în care suntem azi. Democrația s-a pluralizat, cu efecte variate – s-a ieșit benefic de sub controlul unor doctrine, dar în multe locuri s-a revenit la autoritarism. Terorismul s-a extins, încât la frontiere recent desființate se reiau controalele. Dezvoltarea se dovedește dependentă de eforturi interne bine organizate, iar statul național își reia rolul. Nicio problemă majoră nu se mai rezolvă fără conlucrarea statelor. Suveranitatea statală tinde să revină în poziția de reper al relațiilor internaționale.
Mai nou, însă, se înmulțesc încercările de a smulge societăți întregi din tradiția biblică a iudeo-creștinismului, în care până și vocabularul distincției „bărbat”-„femeie” este pus la îndoială. Inteligența artificială începe să fie folosită pentru a elimina omul de la decizii, digitalizarea se ia ca paravan pentru a pune capăt democrației, iar noile achiziții ale geneticii sunt invocate pentru trecerea la „postumanism”. Se speră ca „progresismul” să înlocuiască viziunile cuprinzătoare asupra realității.
Sub aspecte cruciale, a fost întrecută și taxonomia de cea mai largă circulație a societăților: capitalism, socialism, corporatism, în jurul căreia s-a profilat „corectitudinea politică”. La propriu, nu mai găsești capitalismul conceput de Adam Smith, Andrew Jackson sau chiar Max Weber, căci un capitalism matur rămâne competițional și exclude, totuși, continua intervenție a statului și refeudalizarea. Socialism, așa cum a fost conceput de la Rosa Luxembourg la Thomas Piketty, nu este, căci forța intereselor individuale este copleșitoare și lasă puțin loc redistribuirii în favoarea nevoiașilor. Corporatism nu este, căci societățile sunt brăzdate de clivaje, iar acordul de bază al grupurilor sociale lipsește.
Beletristica și memorialistica sunt pline de experiențe ale „vechii corectitudini politice”. De aceea, unii nici nu mai văd în istorie altceva. În anii cincizeci se trăia din acuzarea „societății burghezo-moșierești”. Azi mulți trăiesc din acuzarea „regimului comunist” – și unii și alții ignorând complexitatea și meandrele istoriei.
Îngrijorător este însă acum faptul că ceea ce se numește deja „noua corectitudine politică” reia năravurile celei vechi. Din liberalitatea aflată la baza și în miezul modernității, mai exact din generalitatea libertăților și drepturilor, noii „corecți politic” nu au învățat mare lucru – probabil că nici nu le-au înțeles. Mai curând ei au preluat mijloace ale leninismului, pe care pretind că îl combat. Aceeași convingere tacită că istoria culminează în organizările prezentului, aceeași reactivitate cu etichete și sancțiuni la devieri, aceeași periclitare a deschiderii naturale a gândirii, o analoagă pliere la șefi vremelnici îi caracterizează.
Ca și cea veche, „noua corectitudine politică” aduce cu sine cecitatea și aplatizarea minților. S-a și umplut în jur de vociferări care fac dogme din simple distincții politice. Acum, de exemplu, din distincția între „socialism și capitalism”, fără a observa că socialismul european se bazează pe economie de piață, iar capitalismul actual include intervenția statutului în economie. Sau, ca alt exemplu, între „democrație și autoritarism”, fără a observa că în practică, din nefericire, cele două nu sunt atât de despărțite precum se crede. Și democrațiile pot eșua, dovadă fiind faptul că autoritarisme dintre cele mai blamabile, de odinioară și de azi, au apărut pe terenul democrațiilor. Distincțiile amintite, ca să fim limpezi, nu sunt lipsite de bază, dar dogmatizarea lor, presupusă de „corectitudinea politică”, este infirmată de fapte.
S-a umplut în jur și de confuzii. Un exemplu este confuzia între declarații comune, acorduri de la un moment dat și dreptul internațional. Mai precis, se ia un acord sau altul dintre state, căci e convenabil unor decidenți de azi, ca „drept internațional”, ceea ce este de la început fals. Dreptul internațional rămâne în esență drept istoric consacrat de tratate. Se poate conveni la un moment dat să nu fie schimbări ale statu quo-ului fără discuții, așadar, cu mijloacele forței, dar o astfel de convenție nu reprezintă dreptul internațional dacă nu stă pe baza dreptului istoric.
Un alt exemplu este abordarea situației din Europa actuală. După confruntarea tuturor argumentelor, pro și contra, este clar că unificarea europeană este soluția mai bună. Este însă la fel de clar că fără respectul suveranității naționale, se ajunge nu la unitate, ci la tensiuni în Europa. Și se trădează tocmai proiectul postbelic al unificării Europei, în care trăiesc generațiile de astăzi.
Ca și cea veche, „noua corectitudine politică” aduce cu sine sterilitatea. Cu cât este mai vehementă, cu atât performanțele stagnează. Ca un exemplu, „corecții politic” de azi nu au fost în stare să dea imaginea cuprinzătoare a lumii în care trăiesc și a perspectivelor ei. Nu s-a putut scrie nici măcar istoria ultimei jumătăți de secol, nu s-a putut elabora teoria societății care să încorporeze învățămintele cotiturilor și rupturilor recente ale istoriei și nu s-a putut elabora nici arta și filosofia pe care noua experiență istorică le justifică.
Nu se înțelege că și istoria are în față alternative, în fiecare clipă. Se trăiește de fapt într-o cultură amputată de dimensiunea viitorului. Refugiul ideologic este acum în istorie – scrisă după optici care de care mai puțin documentată și mai subiectivă.
Dificultățile noii „corectitudini politice” se observă cu ochiul liber. Este destul, spre a-ți da seama de ele, să observi nemulțumirile de azi din SUA față de gestionarea astăzi puțin inovativă a propriei societăți și de simplismul decizional în relațiile internaționale, într-o schimbare a lumii. Sau frământările din Germania cu privire la întoarcerea feței spre realități, denunțând prizonieratul față de trecut. Sau năzuințele din diferite țări de a ieși din oscilația încorsetată ideologic între alternative caduce. Sau exactele constatări din Ungaria, că încadrarea în actuala „corectitudine politică” înseamnă, mai ales pentru țări mijlocii, condamnarea la a deveni irelevante într-o nouă diviziune a lumii în blocuri militare. Sau neputința de la noi de a articula rezolvări durabile la problemele dezvoltării proprii ieșind din alternativele caduce ale unui „mondialism” prost însușit, ale unui „suveranism în scopuri electorale” sau ale unui „suveranism folcloric”, spre o asumare a suveranității naționale în cadre juridice, economice, culturale bine elaborate. Sau, ceea ce se acuză tot mai des în Europa, revenirea la mijloacele compromise ale anilor treizeci – nazismul și stalinismul.
Suntem, în societăți în care, uimitor, „voința de putere” s-a așternut asupra realității și a colonizat mentalități. Cred că Nietzsche ar fi uimit de asemenea confirmare a anticipării sale. Aș aminti însă că autorul Voinței de putere a reflectat până la capăt asupra diferenței dintre „voința de putere” creatoare de cultură și „voința de putere” ce duce la exercițiul fizic al forței. Din multe considerente ar fi cazul recitirii filosofului și al unei înțelegeri noi a observațiilor sale, plecând acum de la realități. Nu cumva ar trebui să fim alarmați de triumful tot mai evident al celei de a doua „voințe de putere”?
Pentru a ieși din orice „corectitudine politică” spre gândire, o serie de reveniri și distincții, legate între ele, ne stau la îndemână. Am în vedere revenirea de la filosofia predominant fragmentaristă de azi la tradiția modernă a filosofiei ca abordare a întregului, de la filosofia de descurcare contextuală la viziuni elaborate. Am în vedere, mai departe, distincția dintre valorile modernității, convertirea lor în constituții, ideologiile și folosirile lor politice – ca tot atâtea planuri ce nu se confundă. Am în vedere, pe acest fundal, nevoia tot mai perceptibilă de a depăși variantele „modernității înjumătățite” – tehnicism, economism, moralism, estetism – spre reasumarea modernității genuine. Una dintre consecințe ar fi revenirea în constituții ale statelor la înțelegerea originară a libertăților și drepturilor în consecința demnității umane – valoarea demnității umane fiind atenuată în multe constituții actuale. Alta ar fi mărirea sensibilității față de continua abuzare a legilor, de manipulările organizate pe scară fără precedent, de volumul crescut al fake news-urilor.
„Noua corectitudine politică” confundă și ea, precum cea veche, folosirea politică, ideologiile și propaganda, direct cu valorile modernității. Astfel că cine nu acceptă, cu bune motive, ce spune, la rigoare, un șef amator și agresiv, ar fi „trădător” al modernității! Derivare ilogică, jalnică moral și stupidă în urmări!
Dacă filosofia este să se reverse într-o acțiune de un fel oarecare în societate, ea nu poate ignora ceea ce se petrece în oricare alt domeniu al vieții, chiar dacă pierde și confundându-se cu vreunul. Filosofia este, în mod normal, distanțată de nivelul pe care se mișcă propagandele și ideologiile. Dar în evoluția societății și pentru filosofie intervine presiunea dinspre acestea – mai ales că trăim în societăți în care subsistemul politic a preluat conducerea evoluției. Presiunea a devenit în zilele noastre mare și destul de cuprinzătoare. De aceea, și în filosofie accesul la realitate și, astfel, înnoirea, presupun eliberarea de „corectitudinea politică” și revenirea la gândire.
S-a intrat în societatea mediatică, cu comode preluări de idei și clișee de la unul la altul. Heidegger a sesizat mai bine ca oricine deosebirea între „ceva gândit și ceva auzit undeva” – distincție foarte oportună în epoca expansiunii ideologiilor și a propagandei, ce încapsulează gândirea. Ca dovadă în plus, în deceniile recente creativitatea cea mai mare s-a și atins de către cei care (Rawls, Ratzinger, Habermas, Brandom) și-au asumat restabilirea în drepturi a gândirii pe calea configurării unei raționalități integrative în mediul comunicării și al unei noi conceperi a întregului vieții și lumii.
Mi-am asumat, la rândul meu, această eliberare, căci doar ea asigură oxigenul de care gândirea are nevoie. Pentru mine a contat și contează inițiativa de conceptualizare a unor realități noi, mai mult decât adaptarea la ideologii și propagande curente și cu atât mai mult la realități pasagere. Volumul de față este rezultat al căutării de ieșire de sub astfel de presiuni.

 

 

(Din volumul A. Marga, Realitate și gândire, în curs de publicare)