Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la seriile istorice la seriile semiotice

De la seriile istorice la seriile semiotice

Într-un Iași simbolic, real prin toate elementele referențiale preluate în text și prin personajele arhicunoscute care îl populează, virtual prin proiecția într-un spațiu atemporal (aparent înscris într-o buclă temporală reductibilă, în manieră joyceană, la o zi: joi, 28 aprilie 2016, în Săptămâna Mare) și prin continua menținere în plasa/ țesătura multimedia a rețelelor, se produc o serie de evenimente ficționale incluse într-un roman semiotic, Turma păstorului mut1, scris de Marius Oprea. Autorul nu este nimeni altcineva decât cunoscutul poet, membru al „Grupului de la Brașov”, care a debutat în volumul colectiv Pauză de respirație (Litera, 1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu și Andrei Bodiu, totodată și mai cunoscutul istoric cu un rol fundamental în ceea ce privește setarea cadrului normativ și demararea acțiunilor de deconspirare a vechii securități (Marius Oprea a devenit personalitate publică prin aceste acțiuni, în calitatea sa de consilier prezidențial și, apoi, de director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-a creat și condus până în 2010), care nu se dezbracă de niciuna dintre ipostazele identitare (ca proiecție în mentalul colectiv), oferind un produs literar atipic, eminamente ficțional, dar înglobând repere ale unei realități tulburător de apropiate cititorului român din imediatul spațiului public. Turma păstorului mut, ca o mare orchestră fără dirijor, face obiectul unei temeinice analize sociale și, implicit, a unei consistente provocări ficționale de a construi un erou colectiv disipat, supus legilor entropiei – o alegorie la adresa lipsei de coerență acțională la nivelul societății românești – în încercarea de a ieși de sub forța slabă a constrângerii sociale și de a impune o lege proprie a interacțiunilor tari. Nu putea avea credibilitate o astfel de desfășurare realist-alegorică decât dacă spațiul potențator al parcursului în cazul amintitului erou colectiv nu ar fi fost unul încărcat cu potențial, în egală măsură permisibil la derulări dincolo de limitele normei sociale acceptate: spitalul de nebuni Socola, institutul de psihiatrie înființat la sfârșitul secolului trecut pe locul fostului seminar teologic, devenit celebru prin Amintirile lui Ion Creangă. Pe culmea care mărginește șoseaua ce leagă Buciumul de cartierele Nicolina, Podu Roș și Galata, actualmente Bulevardul Socola, personaje fictive și personaje care au populat (și încă populează) spațiul public, printre care preotul Corogeanu de la Tanacu, un grup de inițiativă dintre cei internați declară noua lege cu caracter negentropic, „Declarația universală a privilegiilor nebunilor”, care să conducă la asumarea extinderii zonei de interes. Se înființează Republica Liberă Socola, al cărui președinte, un fost securist, Murguleț Agîrbicioaie, îl determină pe primarul Iașului, Mihai Chirica, să declare consiliul local Adunare Constituantă. Președintele demisionează, iar Agârbicioaie, ajutat de Chirica – în noua postură de prim-ministru – reorganizează anvelopa aplicării normelor noii entropii asupra cărora păstorul mut, autorul, incapabil să fluiere, nu mai are nicio putere, și de care se leapădă precum Sf. Petru în Noul Testament. Totul are loc după o petrecere de dimensiunii fantasmatice în sala de festivități a spitalului. Textul se răzbună pe autorul său, permite personajelor să se elibereze și să acționeze haotic, ceea ce în termeni semiotici se rezumă la alunecarea treptată a semnificatului în semnificant, ca în amplul proces în care se produce seria semiotică peirceană, în care interpretantul devine la rândul său semn (semnificant) ad infinitum: „Unele întâmplări au darul de a fi învăluite, în cursul petrecerii lor, de o lumină aparte, ca un soi de placentă în ele transformă încet semnificatul în semnificant, dezvoltându-și înțelesurile pe măsura trecerii timpului. Și astfel întâmplarea devine istorie. E reținută, comentată, devine un bun simbolic. Sunt însă asemenea istorii care, chiar odată născute, sunt abandonate, asemenea copiilor nedoriți, ascunse sau ucise în fașă, pentru că tulbură prea mult timpul în care s-au născut, sensibilitățile și umorile acelui timp. Așa mi se pare de aici, de departe, ziua de joi despre care am povestit până acum – și mi-a trebuit ceva curaj să o aduc până aici. Sunt sigur că nimeni nu va recunoaște adevărul acestei istorii, pentru că singurii care cunosc părți mari ale ei sunt deja socotiți nebuni. Totuși, continui să mă încumet să o descriu” (p.275).
Semiotic privind întrețeserea, nebunii sunt cei care suferă de o alterare/ alinare interpretativă, sunt cei care se situează pe un palier semiotic diferit. Într-o serie semiotică în care adevărurile sunt ale celor care stabilesc legile negentropiei socio-politice, nebuni sunt cei care caută adevărul în baza altor norme. Istoricul Marius Oprea este căutător al unor adevăruri (crude) din vremuri asupra cărora alții au decis că adevărul este deja cunoscut. Romanul Turma păstorului mut, a celui care, indiferent cât de acurat observă fenomenul distribuției sociale entropice (de turmă) nu poate acționa pentru că nu deține instrumentul puterii (fluieratul), este supapa prin care seria istorică cu variabilele sale aleatorii studiate de Marius Oprea, se devoalează ca serie semiotică, cu variabile credibile în limitele noului cadru de definire: cel ficțional. Prozatorul Marius Oprea îi întinde o mână de ajutor istoricului Marius Oprea, creând personajul Marius Oprea (cu o biografie fără fisuri), care, din motive personale, decide să se interneze, păstrându-și libertăți pe care nu le au celelalte personaje. În joia din Săptămâna Patimilor, personajul-autor scrie – o acțiune metatextuală multiplicată în oglindă – reluând ideile, întâmplările, bucuriile și emoțiile unei vieți al cărui sens nu este propria împlinire, ci înțelegerea paradoxurilor în care turma mai mare, cea asupra căreia își revendicare autoritatea fostul securist Agîrbicioaie, se desfășoară într-o „entropie interesantă”. Personaj în roman, credibil și purtător al propriilor idei, expuse în diferite alte lucrări, Marius Oprea rememorează prânzul de la Palatul Elisabeta, alături de familia regală, când povestise cum maiorul care îi reținuse pe Rege și Regină la Curtea de Argeș, a devenit general cu patru stele: „Regina a început să-mi povestească fără patimă, mai degrabă cu o undă de umor, în engleză, întrebându-mă mai întâi ce limbă vorbesc mai bine, franceza sau engleza, despre umilința arestării lor cu ocazia Crăciunului din 1990. A rămas uimită când a aflat că șeful poliției din Curtea de Argeș, care îi reținuse atunci, maiorul Berechet, a ajuns general cu patru stele și șeful întregii Poliții Române și că alții dintre cei din serviciile secrete care au participat la operațiune s-au bucurat de aceeași ascensiune în ierarhie și în acumularea de averi. Le-am mai spus și le-a plăcut teoria mea, explicată pe larg în cartea Moștenitorii Securității, că în România comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat. This is again a Romanian paradox, a exclamat și s-a arătat extrem de încântată de propunerea mea, ca ei, Casa Regală, să facă demersuri judiciare pentru a afla mai multe despre protagoniștii împrejurărilor repetate în care majestățile lor au fost implicate să intre în țară” (p.203).
Demersul ficțional al lui Marius Oprea este remarcabil. Într-o societate a post-adevărului, a adevărului mai subiectivizat decât altcândva și admis în limitele slăbirii sale în chip democratic (neluând în considerare formele subtile de influență asupra acestei slăbiri), păstorul mut rămâne cunoscător al legilor negentropice, dar nu este luat în seamă de nimeni. Tragică este lipsa de credibilitate și de putere a adevărului și purtătorilor de adevăr, inclusiv de putere simbolică, asupra unei turme care se răsfiră după „entropia interesantă” în acord cu liniile de forță ale unui stat în care comunismul continuă să producă mutații în scopul propriei adaptări. Retragerea auctorială în lumea păstorului mut e o pseudo-retragere. E o formă de devoalare, înainte de iminenta Vinere Neagră, a unei istorii care devine mai credibilă prin produsul ficțional decât prin adevărul devoalat, probat, surprins în multiple fațete, prin lucrările științifice. „Elogiul nebuniei” din romanele lui Marius Oprea evidențiază adevăruri despre lumi pe care încercăm să le îngropăm cât mai adânc în noi înșine, la căldura suficientă a roadelor viitoare ale răului. Alegoria vizează căile de ieșire de sub constrângerile exterioare sau interioare căci, mărturisește romancierul însuși într-un interviu din 2017 de pe blogul Libris, în Turma păstorului mut „A ieșit o lume nici mai bună, nici mai rea – poate un pic mai umană și mai atentă la sine. E o metaforă, nu o utopie sau distopie – un «elogiu nebuniei», ca veselă desprindere de constrângerile la care «normalitatea» ne supune. Sunt, de pildă, sigur că este mai sănătoasă nebunia decât beția puterii. Prima este tratabilă”.

 

 

Note
1 Marius Oprea. (2016). Turma păstorului mut. Roman. Iași: Polirom. 326p.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg