Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ideologie și canon. Variațiuni pe o temă de A.D. Rachieru

Prezentul text nu este o cronică de carte pe marginea unui proiect amplu, ci o dezvoltare a unei teme surprinse în prima parte a acestuia, privitoare la perspectiva asupra canonului. Chiar dacă Adrian Dinu Rachieru, cunoscut profesor universitar, specializat în sociologie, deopotrivă critic literar, eseist și prozator, propune o punere în balanța a politicii și canonului, textul de față se dorește o extensie a temei și o reașezare, o dezbatere în marginal, nu o pătrundere în profunzimile analitice ale lucrării.
Proiectul recent al lui Adrian Dinu Rachieru, Politică și canon literar, aflat la primul volum1, este unul absolut necesar. Tema de dezbatere este, înainte de toate, extrem de ofertantă, iar apoi tratarea ei sporadică nu s-a bucurat de regulă de neutralitatea epistemică necesară. Cel mai adesea despre ideologie se vorbește în siajul contraideologiei, iar canonul se combate cu perspectiva anticanonică. Or, contracanonul nu presupune o opoziție la canonizare ca proces, ci la produsul canonizării, ceea ce înseamnă că rezultă mai degrabă din frustrarea celui neinclus în canon decât din analiza rece a oportunității canonului. Prezentul proiect, care continuă munca deschisă de criticul literar Adrian Dinu Rachieru pe șantierul raporturilor dintre literatură și ideologie – o lucrare omonimă, conținând o serie de eseuri, a fost publicată în 2013 la Excelsior Art2 – este unul care așază demersul analitic sub lumina a trei sentințe critice, moto-uri la lucrare: „Niciodată, de altfel, canonul n-a părut a fi impresionat de politic” (Nicolae Manolescu), „Politica s-a amestecat întotdeauna în fixarea canonului literar” (Mihai Zamfir) și „Cred că a venit, în sfârșit, timpul să se încheie supremația canonului estetic în literatura română […] Iată de ce nu doresc nici o (nouă) bătălie canonică, ci doar abandonarea oricărui canon” (Sorin Alexandrescu), care luminează, aparent, realități diferite ale unei literaturi care se prezintă stratificat, în instanțe paralele ca Literaturile române postbelice ale profesorului Ion Simuț3. Privind din această perspectivă, constatăm că doar ultima aserțiune, cea a teoreticianului Sorin Alexandrescu, disonează în raport cu primele două, deși ele aparent sunt în opoziție. De altfel, Adrian Dinu Rachieru le și vede în opoziție, pledând pentru expresia sintetică a universitarului și istoricului literar Mihai Zamfir. În analiza lor decontextualizată, lucrurile chiar așa stau. Adică, literatura română a fost violată politic (autorul acuză explicit „violul ideologic”, p.7) sau, după caz, a cultivat o relație vicioasă cu politicul. Acestea sunt certitudini, sunt aspecte în general necontestate. Mai mult, infestând literatura, politicul a produs amintitele literaturi paralele ale lui Simuț: oportunistă, evazionistă, subversivă și disidentă, iar odată ce ideologia a pătruns în operele literare (mai întâi în poezie, susține autorul, întărind poziția Anei Selejan), ea a pătruns cu nerușinare și în critica literară și a infestat, în oarecare măsură însăși istoria literaturii române. În critica literară, provocarea este dublă: de a nu te lăsa impresionat de propriile tendințe ideologizante, de a sparge bulele propriilor convingeri, și de a distinge, dezangajat ideologic, între atitudinea politică a autorului (care transpare, totuși, prin markeri discursivi) și proiecția ficțională asupra condiției politice. Această observație este una de mare rafinament, iar sociologul Adrian Dinu Rachieru nu dă greș: „Trăim într-un mediu politizat, în care impactul politicului nu se restrânge la niște decupaje existențiale, ci este chiar câmpul referențial, sinteza ordonatoare a socialului. Întrebarea de neocolit este cum se răsfrânge în literatură. Atitudinea ideologică nu poate fi exterioară, dar predilecția fie pentru eveniment, fie pentru semnificație dă naștere prozei leneșe sau, în celălalt caz, provoacă exercițiul meditativ. Aici este de fapt nodul problemei: a distinge corect între atitudinea politică a autorului și meditația sa (ficționalizată) asupra condiției politice a omului epocii noastre” (p.19).
În ceea ce îl privește pe istoricul literar, acesta are la dispoziție un instrumentar analitic mai amplu, iar în majoritatea situațiilor analizabile efectul ideologic a încetat. Prin urmare, el poate judeca mai lucid, mai distant, din afara fenomenului, neimpregnat el însuși de ideologii care nu mai pot fi actuale pentru că și-au pierdut vitalitatea. De aceea istoricul literar nu se poate înșela, cu excepția situației când propria ideologie presupune utilizarea unor filtre sau lentile care deformează câmpul literaturii, dar cu cât se apropie de prezent, marja de eroare crește, dată fiind actualitatea, potența ideologiei. Istoricul literar poate construi documente valide din punct de vedere științific și neutre deopotrivă, dar nu se poate apropia și analiza generațiile și curentele active, care nu și-au epuizat resursele creatoare. Iată cum cele două aserțiuni de referință, ale istoricilor literari Nicolae Manolescu și Mihai Zamfir, nu doar că sunt corecte amândouă, dar se și presupun: canonul nu se lasă impresionat de politic în raport cu perenitatea lui, cu distanța în timp și cu posibilitatea istoricului literar, criticului sau, pur și simplu, a lectorului, de a pătrunde într-un fost câmp de forțe politice înghețat, dar din care încă emană forța estetică, neerodată în timp, dar politicul încearcă să se amestece și se amestecă în mod continuu în fixarea canonului, fără să aibă efecte asupra unui câmp în care au încetat să se manifeste ideologiile ca momente și forțe. Per ansamblu, canonul nu se schimbă tocmai pentru că nu se poate interveni ideologic asupra lui în lipsa suflului ideologiilor care au modelat, totuși, operele, care acționat asupra scriitorilor, dar interesul politic de a îl schimba este imens. Avem, prin urmare, imposibilitatea de a construi un canon al actualității, contemporaneității – și în raport cu această perspectivă s-ar putea admite și aserțiunea lui Sorin Alexandrescu –, dar un canon al literaturii există și este supus în foarte mică măsură eroziunii. Mă întâlnesc cu poziția lui Adrian Dinu Rachieru, privitoare la înțelegerea canonului drept producție colectivă, contextualizată cultural și fundamentată estetic, dar de la acest punct prefer să privesc diacronic, cu ochelarii și instrumentarul istoricului literar, în timp ce domnia sa alege să privească sincronic, cu ochelarii de sociolog și critic literar. În esență nu multe sunt diferențele din punctul de la care se realizează observația, de unde se constituie perspectivele noastre. Eu admit că înțelegerea canonului se poate face doar după cristalizarea opiniei publice, adică după epuizarea argumentelor emoționale în raport cu cele raționale, care rămân să confirme întâietatea (sau singularitatea) estetică. Adrian Dinu Rachieru optează (cu argumente) pentru poziția istoricului literar Mihai Zamfir, înainte ca opinia critică să se fi cristalizat, navigând pe crestele valurilor provocate de curenții acestei opinii. În această navigare, criticul literar are o perspectivă limpede asupra adâncimii, dar preferă menținerea la suprafață: „Chiar dacă esteticul, ne asigura N. Manolescu rămâne «o punte de trecere între epoci» (Manolescu, 2008:1456), o analiză rece, obiectivă, întârzie, observăm, cerând, fatalmente, distanțarea istorică. Cu atât mai mult cu cât, sub flamura prezenteismului, o lectură doar estetică nu mai întrunește sufragiile noului val critic” (p.62).
Tocmai aceasta este chestiunea: nu prezentul (cu atât mai puțin manifestarea sa sub biciul –ismului ideologizant) este în măsură să modifice canonul, ci continuitatea temporală, care include și acțiunea corozivă a unui prezent certat cu sistemele de valori. Din nou plecăm din această perspectivă de pe poziții identice, luând în considerare lucrarea Globalizare și cultură media a lui Adrian Dinu Rachieru din 20034 și lucrarea mea despre postmodernitate din 20055, cu distanță anunțată față de divagația postmodernă, față de politica postmodernismului de demantelare ideologică a sistemelor de valori (implicit a canonului). Eu continuu să cred că nu există „turbulențe de canon” și că „reducționismul estetic” practicat de Mihai Iovănel sau invocat de Bogdan Crețu (care, în fapt, nu-l abandonează), opțiuni consonante cu perspectiva lui Sorin Alexandrescu, hrănesc orgoliul suprafeței.
Să privim literatura în raport cu un sistem de trei coordonate: estetică, ideologică și morală. În primul rând, raporturile literaturii cu politicul rezumă ideologia la cea politică, ceea ce conduce la restrângerea câmpului de influențe ideologice la una singură. Prin urmare, raporturile canonului cu politicul reprezintă cazul particular al încercărilor diverse de influență asupra canonului, în acord cu perspectiva lui Mihai Zamfir, dar depășind-o, situându-ne în alt plan. Problematica politică vs. canon literar trebuie adusă, obligatoriu, în acest câmp mai amplu al referințelor: ideologie (politică, economică, culturală, socială, tehnologică etc.) vs. canon literar. Chiar Ion Simuț constata că, după ce literatura română a încetat a se supune influențelor politice, a început a se raporta la ideologiile economice, iar cele patru literaturi posibile (pe care le-a identificat) rămân aceleași: oportunistă, evazionistă, subversivă și disidentă, dar în raport cu piața. În literatura actuală, în afara influențelor pieței, un rol hotărâtor îl are ideologia culturală. Fragmentarea culturii în grupuri și grupuscule care nu sunt satisfăcute de prezența unui canon și, mai ales, de imposibilitatea de a atinge pragul estetic al canonizării, conduce la apariția unui câmp de tensiune pe care îl conștientizează Adrian Dinu Rachieru: „Evident că scriitorul român trăiește anxietatea canonizării” (p.32). Dar această luptă împotriva canonului dusă de cei necanonizați sau imposibil a ajunge în lista autorilor „inoxidabili”, cum îi numește Rachieru, nu face altceva decât să întărească, pe de o parte, canonul, iar pe de alta să îi identifice noi fundamente. Autorii „corozivi” (păstrez formula autorului) sunt cei care încearcă, prin diferite metode, violente sau pașnice, să se insinueze în topuri, liste, istorii literare. Greșeala istoricilor literari este aceea de a face istorii literare contemporane sau de a le extinde în prezentul neașezat. Atâta vreme cât practica literară autohtonă nu propune criterii de recunoaștere și pași ai canonizării ca Arghiologia ortodoxă, iar istoria literară nu se rezumă să recunoască poziția canonică printr-un caracter predominant declarativ și nu constitutiv, așa cum o face Biserica ortodoxă, este posibil (și chiar se întâmplă) ca lista canonică să fie alimentată de nume care să pătrundă în conștiința publică prin simpla intervenție a istoricului literar. Canonul nu are caracter predominant constitutiv. Mai exact, canonul nu se face. Nu există o instanță individuală sau instituțională care să îl facă. Acest tip de acțiune este chiar unul de natură ideologică. Dacă am privi actele constitutive ale marilor canonizatori ai literaturii române, începând cu Titu Maiorescu, vom constata că, inclusiv în anii de început ai literaturii române culte, canonizarea presupunea despărțirea de autor, pentru ca opera să poată să facă obiectul analizei și includerii în sistemul național de valori. Nu afirmarea valorii lui Eminescu explicit formulată de Titu Maiorescu l-a făcut pe Eminescu autor canonic, ci valoarea și perenitatea operei lui au fost ingredientele canonizării. Matilda Cugler, contemporană cu ei, nu a putut duce mai departe povara sentinței maioresciene. Dar, rămânând la Eminescu, mă despart în lectura textului de perspectiva lui Adrian Dinu Rachieru, alăturându-mă oricărei forme de dezideologizare, inclusiv celei a lui Virgil Nemoianu (a se înțelege prin dezideologizarea lui Nemoianu acea ipostază în care discursul este dezbrăcat de extensiile lui ideologice și păstrat în limitele unei neutralități științifice în analiză; această dezideologizare diferă de acțiunea de demantelare postmodernă a sistemelor de valori, la care au recurs ulterior, motivați de textele lui Virgil Nemoianu, diverși autori români). Dezbrăcarea de seria de –isme care însoțesc literatura română nu înseamnă abandonul vechilor valori, ci îndemnul la lectură și analiză critică neutră. Nu de nuanțele ideologice ale discursului în critica și istoria literară avem nevoie, ci de neutralitatea epistemică, de multe ori considerată a fi produsă în proximitatea, dacă nu în interiorul culturii anulării (cancel culture).
Să revenim la problema raporturilor dintre istoria literară și ideologie. Încercarea de includere a autorilor cu opera neîncheiată și nereceptată critic de la distanța necesară constituie, în fapt, o formă de impunere a unei ideologii culturale, care pe de o parte câștigă adepți, iar pe de alta frustrează autorii vanitoși necanonizabili, drept rezultat aruncând o umbră de îndoială asupra canonului însuși. Canonul este, prin urmare, supus corodării inclusiv de către cei care îl afirmă. Privind cele trei coordonate pe care am proiectat câmpul literar, acțiunea de revizuire literară și ajustare a canonului presupune o raportare inegală. Revizionismul estetic este o cerință obligatorie. Istoria literaturii române nu trebuie să fie statică, ci una in progress, în funcționalitatea și dinamica ei, păstrând distanța față de sentințele categorice. În fond, istoria literară nu este una a eșecurilor, pentru a putea exista sentințe categorice privitoare la evitarea unor lucrări sau a unor autori, ci este o istorie literară a vârfurilor. În acest sens, sentințele categorice sunt de evitat, deoarece perspectiva asupra câmpului literar este una relativă. Istoria literară se așază ca drumul, prin menținerea traseului comun al mai multor cercetători care au găsit aceleași vârfuri ale literaturii și care au propus, prin urmare, un canon. Apoi, revizionismul ideologic (politic, susține Adrian Dinu Rachieru) ar trebui evitat. Cu timpul, câmpul de momente și forțe ideologice îngheață, rămânând conturate simplele intenții, deschideri, predispoziții. Dacă există valoare estetică, aceea va rămâne să însuflețească lucrările. Nu e necesar, așadar, revizionismul ideologic. În ceea ce privește revizionismul moral, nu trebuie evitate, de la distanța critică și în timp necesară, sentințele asupra autorilor canonici. Dar acest revizionism nu poate și nu trebuie să reașeze câmpul literar după alte criterii decât cele estetice. Mi se pare ciudat cum Gheorghe Grigurcu, de exemplu, un căutător al filonului etic în literatura română, a optat în studiul său despre lucrarea consistentă a lui Adrian Dinu Rachieru, să se focalizeze pe problematica est-etică atinsă de autor, încetând a fi consistent cu propria proiecție anterioară: „Cei care susțin erezia unui extraestetic aplicat esteticului care se cuvenea curățat de imixtiunile propagandistice se fac, voluntar ori involuntar, avocații anomaliilor ideologizării totalitare”6. Nu extraesteticul etic face obiectul analizei lui Adrian Dinu Rachieru, ci extraesteticul ideologic, mai precis cel politic. Este adevărat că autorul propune o formă de mediere între pozițiile categorice, dar este adevărat că în medierea necesară nu există decât o singură logică aplicabilă: cea a convergenței, logica și-și.
Eu prefer să rămân la continua evaluare estetică, la recontextualizare și relectură, propunând lucrarea consistentă a universitarului timișorean pentru exemplarul studiu de istorie literară din anii postbelici, care constituie miezul acestei lucrări, chiar dacă divagația mea este o simplă variațiune pe o temă în care se aude încă disonanța discursului ideologiza(n)t.

 

 

Note
1 Adrian Dinu Rachieru. (2021). Politică și canon literar. I. București: Eikon. 697p.
2 Adrian Dinu Rachieru. (2013). Literatură și ideologie. Timișoara: Excelsior Art. Colecția Academica – Limba română. Istorie și critică literară. 235p.
3 Ion Simuț. (2017). Literaturile române postbelice. Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană. 476p.
4 Adrian Dinu Rachieru.(2003). Globalizare și cultură media. Iași: Institutul European. Colecția Sinteze. 148p.
5 Adrian Lesenciuc. (2005). Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric. București: Antet.
6 Gheorghe Grigurcu. (2021). Un critic mediator. România literară. Nr.47.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg