Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un manuscris controversat: Codicele de la Ieud

Un manuscris controversat: Codicele de la Ieud

Spre sfârșitul verii anului ce tocmai a trecut, la inițiativa și cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, dar și cu sprijinul Primăriei din Ieud, Editura Ortodoxă a Maramureșului a (re)publicat Codicele de la Ieud. Tehnic și estetic vorbind, această carte este o bijuterie editorială încântătoare, o ediție de lux facsimilată după manuscrisul românesc 5032 și manuscrisul slav 810 de la Biblioteca Academiei Române. Așa cum mărturisește PS Iustin în Predoslovia de la începutul volumului, demersul editorial de excepție s-a vrut a fi ,,un dar de Centenar”, marcându-se în acest fel aniversarea unui secol de când acest prețios document de limbă și cultură românească a fost descoperit în Ieudul Maramureșului.
Povestea Codicelui e și fascinantă, și contradictorie. Pe scurt, ea sună așa: după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, scotocind prin podul și turla Bisericii din Deal, ridicată în 1364 și cunoscută sub denumirea de Biserica Balcului, după numele voievodului-ctitor Balc, fiul lui Dragoș Vodă, una din cele două biserici-monument istoric din Ieud – alături de Biserica din Șes, din 1717 – aflate în patrimoniul UNESCO, preotul greco-catolic Artemiu Anderco – unul din cei 7 ieudeni purtători de Credențional la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia – a găsit printre cărțile și manuscrisele adăpostite în acest locaș de cult un volum masiv și afumat ce avea coperțile din lemn acoperite cu piele, ferecat cu încuietori din metal, pe care îl donează Muzeului din Sighet. În august 1921 are loc în acest oraș Adunarea Generală a Societății Astra. Cu acel prilej, documentul proaspăt descoperit – fiind expus publicului – este remarcat de Andrei Bârseanu, președintele Astrei și vicepreședinte al Academiei Române, care-l duce la București și-l prezintă cu mult entuziasm membrilor Academiei, în ședința publică din 11 noiembrie 1921, botezându-l cu numele de Codicele de la Ieud. Acest document unic de istorie și limbă românească cuprinde manuscrisele intitulate Legenda Duminicii, înregistrată cu nr. 5032 în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române, care-i de fapt o poveste frumoasă și educativă despre datoria creștinului de a cinsti această zi, Învățătură de Paști, un manuscris slavon inventariat cu nr. 810 B.A.R., precum și Învățătură de cuminecătură, o omilie pentru Joia Mare, înregistrată cu nr. 15/A în arhiva Academiei Române.
Și iată că de atunci și până astăzi nenumărați specialiști s-au aplecat asupra acestor manuscrise, emițând tot soiul de opinii. Unele au fost convergente, altele divergente, însă textul cel mai cercetat, discutat și disputat a fost Legenda Duminicii, iar motivul acestor controverse era legat de datarea acestei scrieri și a tălmăcirii Legendei în limba română. Sintetic, istoria controverselor și a disputelor științifico-filologice s-a desfășurat astfel: în 1924 academicianul Al. Rosetti este primul care menționează Codicele în studiul său, publicat în Franța, Despre rotacismul la români, datându-l în secolul XVII. Un an mai târziu, academicianul Ion Bianu publică documentul în facsimil sub titlul Manuscrisul de la Ieud, editare însoțită de un scurt Studiu introductiv în care menționează că ,,scrierea este semiuncială, obișnuită la noi în a doua jumătate a secolului XVI, când manuscrisul a fost scris (pe la 1560/1580) de un deprins scriitor”.
Oarecum firesc, indiferent de motive, exegeții care au analizat ulterior Manuscrisul au reluat și, eventual, au nuanțat opiniile celor doi academicieni. De exemplu, în 1926, M. Drăgan reiterează opinia lui Ion Bianu, afirmând că ,,textul provine din Sudul Dacoromaniei, fiind copiat în nordul teritoriului, unde se vorbea românește în secolul XVI”. Apoi, în 1928, Margareta Ștefănescu publică studiul despre Manuscrisul al treilea al Zbornicului de la Ieud, reconfirmând datarea propusă de academicianul Ion Bianu. Aceeași opinie o exprimă în 1958 și prof. Maria Zdrenghea în textul despre Slavona Legendei Duminicii din Codicele de la Ieud, precum și P. Olteanu în exegeza Legenda Duminicii în Codicele de la Ieud din 1962. Apoi, peste un deceniu, examinând hârtia acestui document, Al. Mareș ajunge la concluzia că ,,manuscrisul a fost copiat între anii 1621/1633”. La un rezultat similar ajunge, de altfel, și Ion Gheție, care susținea că ,,textele au fost copiate în prima jumătate a secolului XVII de un scrib străin”. În fine, aceleași opinii sunt asumate și de Mirela Teodorescu și același Ion Gheție, care publică sub egida Academiei în 1977, atât în facsimil, cât și transliterat, Manuscrisul de la Ieud. Numai că, spre deosebire de Manuscrisul editat de academicianul Ion Bianu, în noua ediție academică, cuprinde un amplu și documentat studiu al celor doi paleografi care sunt convinși că documentul este o copie, iar transcrierea „s-a făcut în deceniile al treilea sau al patrulea al secolului al XVII-lea, cu alte cuvinte în jurul anului 1630”. În paranteză fie spus, dacă se va încumeta a compara primele rânduri ale Legendei, reproduse în facsimil, din volumul editat de Academie în 1977, cu cele din volumul editat de Episcopia Ortodoxă în 2021, chiar și un nespecialist poate lesne sesiza că în ediția academică lipsește expresia văleat 6900. E drept că distinșii autori ai consistentului și documentatului Studiu filologic de la începutul volumului menționează, printre altele, și detaliul că în reproducerea acestui manuscris au recurs și la parantezele rotunde în cazul unor ,,pasaje lacunare”. Fără putință de tăgadă, formula amintită mai sus a fost încadrată de cei doi filologi în această categorie, a pasajelor lacunare, fără a menționa pricinile omisiunii. E primul semn de întrebare ce poate fi pus în mod legitim, în legătură cu dezbaterea controversată a datării acestui manuscris. Dar mai sunt și altele, la care în mod justificat se poate reflecta.
Așadar, așa cum se poate desluși din rândurile de mai sus, până în deceniul opt al secolului XX spinoasa problemă a datării documentului părea clarificată definitiv. De bună seamă că, în virtutea prestigiului și a autorității academicianului Ion Bianu, ce formulase un verdict pe această temă, în rândul specialiștilor care-și exprimaseră în scris opiniile în raport cu subiectul, nu exista sau nu putea exista nici un dubiu și nici un semn de întrebare în legătură cu datarea, a traducerea și copierea Legendei în limba română. Căci, nu-i așa: Magister dixit! Numai că, surpriză!, la numai un an de la reeditarea Manuscrisului profesorul paleograf Dumitru Șerbu se încumetă să publice în revista „Tribuna” (nr. din 27 aprilie 1987) o opinie absolut divergentă, care dă peste cap toate aserțiunile anterioare ce vizau datarea acestui document de istorie literară.
Prin urmare, după cum putem afla din evocările și mărturisirile publicate, de pildă, în nr. din 27 aprilie 1987 al revistei de la Cluj, raportându-se la contextul acestei descoperiri, prof. Șerbu a mărturisit că, la un moment dat, examinând la Biblioteca Academiei ,,texte de limbă din secolul XVI” în mod cu totul întâmplător a dat peste Codice. Apoi, citind și deslușind primele rânduri din Legenda Duminicii, unde textul slavon alternează, după fiecare frază, cu versiunea sa românească, care e scrisă, e drept, cu caractere chirilice, Dumitru Șerbu a recunoscut că a fost surprins de două expresii: văleat 9600 și văleat 9000. Străduindu-se să găsească explicații legate de ignorarea acestor detalii sau formulări introductive ale unui text vechi la antecesorii care s-au aplecat asupra acestui document lingvistic, exegetul paleograf opinează că, bunăoară, academicienii Al. Rosetti și Ion Bianu ,,s-au oprit la valoarea fonetică, iar nu la cea numerică a literelor-cifre 6000 și 6900, ignorând în acest fel atât prolema datării Legendei Duminicii, cât și cea a traducerii ei în limba română”. Mai mult, raportându-se la acești ani consemnați în Codice…, filologul Dumitru Șerbu a argumentat că formula văleat 9000 face trimitere la evenimentul evocat în Legenda Duminicii, adică la anii 391/392, când ,,a căzut o piatră din cer, care se deschide după multe slujbe și rugăciuni, dezvăluindu-le creștinilor Scripturi prin care Isus Hristos le trimite cel din urmă avertisment, al treilea, referitor la cinstirea zilei Duminicii, pe când cealaltă sintagmă – văleat 6900 – care ar corespunde anilor 1391/1392 face trimitere la momentul / anul în care s-a făcut traducerea legendei, și nu transcrierea ei în limba română”! În acele împrejurări, modestul și totodată curajosul filolog se încumetă să-și prezinte concluziile la care a ajuns într-o comunicare din 17 ianuarie 1974, susținută la Academia Română, unde demonstrează că ,,Manuscrisul românesc din Codicele de la Ieud a fost scris în anii 1391/1392”. Dar, cu toate că ecourile scrise ale acestei comunicări au fost numeroase, iar majoritatea erau favorabile concluziei la care ajunsese D. Șerbu, Academia Română n-a avut nici o reacție. Din ce pricini, nu se știe.
Tocmai de aceea, încercând să găsească în motiv convingător cu privire la datarea propusă de academicianul Ion Bianu, și care s-a impus printre specialiști, prof. Șerbu opina că acesta, adică Ion Bianu, „a văzut aceste două date, dar le-a crezut cuvinte, iar nu litere-cifre, considerându-le cuvinte neînțelese, dovadă că la transcrierea lor nu le-a pus semnul miilor”. Ba mai mult, sesizând omisiunea văleat 6900 din textul ediției academice din 1977, paleograful subliniază că explicația oferită de Mirela Teodorescu și Ion Gheție nu stă în picioare. El reiterează și accentuează faptul că anul 6000 se referă la evenimentul relatat în Legendă, ,,Povestea fu demult în Sfânta Cetate a Ierusalimului întru atâția ani văleat 6000”, în vreme ce anul 6900 se referă la traducerea acestei povești în limba română.
Evident că descoperirile profesorului Șerbu au stârnit reacții controversate. De exemplu, în Studii de lingvistică și filologie din 1981, acad. Gheorghe Mihăilă afirmă că ,,argumentarea (lui D. Șerbu, n.m.) e atât de șubredă filologic, încât se destramă la cea mai elementară analiză. În esență, ea se bazează pe interpretarea datei la care este plasat evenimentul imaginar”. Pe de altă parte, de pildă profesorii Ion C. Chițimia, în revista „Contemporanul” din mai 1987, Vasile Vetișanu, în aceeași revistă din octombrie 1983 și mai 1987, Andrei Crețulescu, în revista „Dacia Magazin” din aprilie 2006 și alții au întărit cu argumente logice, istorice și filologice concluziile la care ajunsese Dumitru Șerbu. Și iată că, fiind două tabere ce pretindeau că și-au susținut argumentat concluziile la care au ajuns, până astăzi, subiectul rămâne deschis!
Însă, după judecata mea, declinându-mi orice expertiză de specialitate și ținând seama de aceste concluzii, cum ar fi, de pildă cele ale lui Ion Bianu, Al. Mareș, Ion Gheție, Mirela Teodorescu, Gheorghe Mihăilă ori Dumitru Șerbu și alții, în raport cu logica naturală a oricărui om, înclin să cred că, oarecum paradoxal, toți au dreptate! E drept că fiecare din perspectiva și punctul său de vedere. Prin urmare, dacă ținem seama exclusiv de tipul sau caracterul scrierii din Manuscris, opinia academicianului Ion Bianu nu poate fi contestată. La fel, dacă ne raportăm la hârtia acestui document, nu poate fi pusă la îndoială concluzia la care a ajuns Al. Mareș, însă, dacă nu ignorăm expresiile văleat 9000 și văleat 9600 din manuscrisul Legendei Duminicii, nici opiniile formulate de prof. Dumitru Șerbu nu pot fi respinse categoric, pentru simplul motiv că, logic vorbind, nu este imposibil ca un text sau un manuscris, oricare și de oricând ar fi el, să fie copiat și recopiat de-a lungul timpului de mai multe ori. Oare de ce n-ar fi valabil acest lucru și în cazul Legendei Duminicii din Codicele de la Ieud? Oare, cândva, va fi lămurită definitiv această controversă?

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg