Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un duet parizian: Monica Lovinescu – Virgil Ierunca (II)

Un duet parizian: Monica Lovinescu – Virgil Ierunca (II)

Într-o țară încătușată, învățând – sub veghea Securității – „alfabetul urii”, mama „fugarei” suportase prigoana: exclusă din Partid, cu biblioteca golită și apartamentul sechestrat, rezistând presiunilor și, în fine, arestată la 23 mai 1958 (pe ruta: Malmaison, Uranus, Jilava, Văcărești). Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, în malaxorul reeducării, înțelege că va fi, pentru totdeauna, singură: „nu văd reîntoarcerea, nu va fi”. Jurnalul lor epistolar este „un roman al iubirii” (cf. Astrid Cambose), crescând sub îndemnul neîntoarcerii, refuzând trocul. Volumul Doinei Jela, Această dragoste care ne leagă (Humanitas, 2012), adunând scrisorile către Monica (9 septembrie 1947-februarie 1951), probează lungul șir de umilințe și, în pofida șantajului, sfatul imperativ pentru Mouette: „nu te întoarce!” Revenirea este exclusă în acel „cerc de fier, de pucioasă, de iad”. Mama, refugiată în corespondență, nu se lasă ademenită și va cunoaște, jertfelnică, „geografia” închisorilor. O iubire tragică le-a legat, devenind o singură ființă. Mama-ostatic își probează forța morală, înțelegând ruptura definitivă, o formidabilă lecție de viață a fostei inspectoare de franceză, salvând caietele jurnalului, arestată pentru „discuții dușmănoase”, condamnată la 18 ani de detenție (26 ianuarie 1959) pentru culpa de spionaj.
Investigațiile Iuliei Vladimirov (Monica Lovinescu în dosarele Securității. 1949-1989, în volumul apărut, în 2013, la Humanitas) dezvăluie acțiunile de intimidare, denigrare, lichidare (culminând cu acel atentat din noiembrie 1977) la care a fost supusă „Scorpia”, cum era numită conspirativ Monica Lovinescu. Cu dosare deschise, închise și redeschise, cu tentative de racolare (eșuate, firește), cu mesageri din țară (Victor Eftimiu, G. Ivașcu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, printre primii) încercând să-i câștige bunăvoința în numele sentimentului național. Slujind, de fapt, „tactica cea mare”: recucerirea exilului (Lovinescu 1999:248)1. Supusă umilitoarelor campanii de presă, după patruzeci de ani de urmărire informativă (confuză, selectivă și, mai ales, lacunară în absența „posibilităților informative”), acuzând oboseala morală, traumatizată de moartea mamei, Monica Lovinescu nu cedează, „își face treaba” (Buciu 2017:48). Are la îndemână un microfon „care s-a confundat cu existența”, cum va mărturisi deseori. Într-o anchetă israeliană, va culege note „albe”, întâlnind „codeținutele” mamei („fetele de la Jilava”); află de „vizita” colonelului Butika, ocupat cu recrutarea de agenți în serviciul Securității și de eroismul mamei (cu hidropizie și insuficiență cardiacă), „tăios și definitiv”. Refuzându-i-se, drept consecință, asistența medicală. După moartea mamei, Monica Lovinescu va renunța la pseudonim și nu va accepta, în locul exilului politic, un „anonimat geografic”, așa cum au procedat mulți intelectuali veniți din Răsărit, panicați de amenințarea sovietică, părăsind Parisul. Refugiații politici ar fi fost „prima lor pradă”, cum credea Cioran, răvășit de „morbul panicii” (Lovinescu 1999:93).
Fără „imaginație apocaliptică”, Monica Lovinescu nu se sperie. Trecuse prin încercări grele de-ar fi să pomenim doar călătoria spre Paris, cu trenul, plină de peripeții; pierduse apoi bursa franceză, trebuia să-și caute de lucru, va abandona doctoratul iar din 1949 se angajase la Agenția Literară. Frecventa tinere companii de avangardă, se izbise de „tăcerea” lui Ionesco (prelungită un deceniu), invocând ostil „inadmisibilele rădăcini românești”, își oferea, urmând pilda mamei, a doua naștere. Dacă Cioran, cu „oroare de ridicol”, evita cenaclul lui L.M. Arcade, Eliade, în lunile sale pariziene, ca „paznic fidel al iluziilor comune”, era „în centrul febrelor noastre” (Lovinescu 1999:80). Când cei trei mari vor pleca în moarte, într-un Paris funerar, pierde prețioasele repere. Dar România „suferea de comunism” și lupta trebuia continuată. Având parte de hulă, „relicva” (intrată în legendă) ne-a oferit, de-a lungul deceniilor, un Cenaclu pe unde scurte, după modelul tatălui, făcând din Sburătorul, în ofensiva modernizării literaturii, o instituție. Ca devotat reporter „de front”, Monica Lovinescu va deschide ochii scriitorului român „înțărcuit de propagandă”, privind spre Lumea liberă „prin gaura cheii”. Și, din anii ’90, implicate pasional, va blama estetismul cinic („migala pe cuvânt”) și indiferența etică, după ce, de la microfonul Europei libere, „rezistenții prin estetic” fuseseră lăudați, ca tactică de supraviețuire. Voci din noul val critic (cazul Biancăi Burța-Cernat) au identificat acest defazaj, Monica Lovinescu fiind „încremenită în proiectul ideologic al Războiului Rece”, când nepăsarea frivolă a Occidentului, populat cu intelectuali „sovietizați mintal”, a avut nevoie de șocul Soljenițân pentru a se dezmetici. De fapt, Monica Lovinescu pare a privilegia condamnarea comunismului în acea „comparație favorită” (Holocaust / Gulag). La noi, odată cu invazia politicului, se va război cu autonomiștii momentului, considerând o lașitate morală eschiva de la îndatoririle civice: esteticul ar fi o diversiune iar perfidul apolitism un „antilovinescianism odios”! Concept-surogat, est-etica, prin apostolii săi, a inflamat spiritele, impunând, sub semnul urgenței (cu entuziasm, hagiografie, încropeală), un val de revizuiri, implicit rescrierea Istoriei literare. Cu pretenția de a construi adevăratul canon!
Vigilentă, circumspectă, oferind „expertize caracteriologice” (cf. Gh. Grigurcu), Monica Lovinescu nu-și ascunde dezamăgirile. Fie rememorând despărțiri după relații intens amicale (Țepeneag, Goma, cel care s-a purtat „oribil”, dar „a luptat pe față”), fie povestind despre „noile conjuncturalisme” și demisii morale („enigma Pleșu”, „ruperea punților” cu N. Manea, un Matei Călinescu ca „decepție strălucitoare”). Sau invocând, din alte vremuri, prudența soresciană, un Preda „hulpav”, „învierea” lui Caraion, cel cu păcate grele și orgoliile lui Breban, venit să cucerească Parisul. S-a bucurat, în ultimele sale zile, de devoțiunea Doinei Jela (v. O sută de zile cu Monica Lovinescu, 2008), în rue François Pinton, 8 și la spitalul Lariboisière, după ce, preț de o viață, a denunțat ororile din „marele spital al totalitarismului”. Cărțile lor, ale Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, veritabile „biopsii”, s-au prăvălit ca niște „meteoriți uriași” peste ograda literară, scria Dan C. Mihăilescu, împiedicând proverbiala noastră uitare mioritică. Și invitând la mustrătoare interogații, fie și retrospectiv judecând.

 

 

*
Cu operă restrânsă, scriptic vorbind, sub interdicție lungă vreme, Virgil Ierunca a fost un animator al exilului și un opozant feroce al regimului de la București. Considerat chiar „un dispecer al lumii exilului” (cf. Mircea Popa), Virgil Ierunca, pe numele real Virgil D. Untaru (n. 25 august 1920, la Popești, comuna Ciumagi, azi Lădești, județ Vâlcea), beneficiar al unei burse oferite de Institutul francez din București (1946) nu dorea, de fapt, să plece definitiv din țară. Era logodit cu Angela Cerna-Rădulescu, debutase, în 1939, în Jurnalul literar călinescian sub pseudonimul Virgiliu Angelli (scriind despre Tolstoi – critic de artă), se recunoștea troțkist și semnase articole encomiastice despre Lenin, dar, la curent cu viața literară pariziană, „pasionat după cărți” (cum și-l amintește Marin Preda), va publica frenetic ca filofrancez și om de stânga. Din stângismul tinereții „s-a trezit la timp”, mărturisea. Iar exilul, ca „tărâm de inițieri și de probe”, l-a obligat la o responsabilitate sporită față de țara pierdută. Acel contract cu sine era limpede: „de a nu evada din urgența românească”, apărând rădăcinile spirituale. Față de Cioran care își refuzase țara, Ierunca, dimpotrivă, a trecut printr-o înrădăcinare, asemeni „obsedatului” Eliade (v. Mircea Eliade și obsesia României), dobândind „o prezență privilegiată”. Sub pseudonimul folosit și oferit de Geo Dumitrescu în cercul „albatrosist”, el, pe calea undelor, de-a lungul atâtor decenii a slujit „patria din suflet”, apărând numele proscrise și iluziile unei generații. Privind „pururea” înspre țară, a descoperit România după ce o pierduse; adică, spunea poetul Ierunca, un „spațiu mioritic năpădit de lăcuste” (v. Încă o dată, în Ființa românească, nr. 1/1963). Pentru Ierunca exilul a însemnat responsabilitate și suferință. Or, „suferința apare ca expresie de a fi, iar responsabilitatea ca expresie de a face”, citim, sub semnătura lui, în Caete de dor (nr. 5/1952).
Tânărul Ierunca pornise vijelios, era, prin intelectualism stângist (confuz), bine plasat în lumea presei și i se deschideau perspective înalte, urcând în noua nomenclatură. Să ne amintim că semnase în România liberă un articol de directivă culturală (Lenin și problemele culturii, 21 aprilie 1946) și tot el dăduse tonul în tema crizei culturii, polemica agitând spiritele și divizând simpatizanții stângii într-un „dialog al surzilor” (Ungheanu 2000:131). „Piatra” aruncată de Ion Caraion stârnise replici, ideea crizismului fusese îmbrățișată iar „interpelarea” lui Ierunca, tot în România liberă (30 septembrie 1946) suna limpede: da, există o criză a culturii românești! Replicându-i, Miron Radu Paraschivescu recunoștea că, într-o Românie „preschimbată din rădăcină”, era vorba despre „o criză de creștere”, Ierunca, interesat doar de literatură, mutând discuția în spațiul generațiilor: cu bătrâni incapabili de a mai scrie, fluturând „o scuză neadevărată”: lipsa de libertate; cu tineri fără viață, neputincioși să înțeleagă „ce și cum este lumea”. Încât invitația la maturitate era singura soluție pentru a pricepe viața nouă, cultura progresistă. Adică „violența revoluționară în modalitatea de a exista sincer”, „deparazitând” conștiințele.
Dorind a exista sincer, ca intelectual liber, Ierunca a refuzat „binele corupției”. Chiar dacă își declarase „energia de a servi” (v. Eforturile scriitorilor de azi, în Victoria, nr. 95/14 februarie 1945), subscriind entuziasmului constructiv. Înțelegând că pericolul comunizării e real și că, odată cu violul istoric, regimul de ocupație (militară) se va răsfrânge societal, prin ideologizare brutală. Deși strâmtorat în primii ani ai experiențelor pariziene, își hotărăște traiectoria virând spre un ethos anticomunist. În ochii lui Marian Popa devine „un militant cu tarif”. Dar Ierunca se visează un continuator; în noul context, încearcă să aplice vorbele lui Călinescu, viforosul critic considerând că arta, ca expresie a libertății, nu acceptă „limitele Istoriei”. Încât expatriatul își asumă o misiune, combate cu virulență „turcirea” și „basmele oficiale”, devine o instanță morală în luptele radiofonice cu „neo-stalinizii” și pune umărul la „exorcizarea vremurilor adormite”. Este, din 1952, redactor cultural la emisiunile pentru străinătate ale Radiodifuziunii franceze și, din 1975, angajat la Centre Nationale de la Recherche Scientifique; ține, la Europa liberă, emisiuni de mare ecou (Actualitatea Culturală Românească; Povestea vorbei: Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate) și devine, pentru presa din țară, un „icter politic”, cum l-a calificat Vladimir Colin (v. Viața Românească, nr. 11/1959). Trecut prin experiențe revuistice, la Albatros, cu Geo Dumitrescu și la Agora, alături de Ion Caraion, se zbate, ca „propagator de valori și febre”, să înființeze reviste culturale. După Luceafărul, apărută în două numere (noiembrie 1948; mai 1949) sub oblăduirea lui Mircea Eliade, considerat „epicentrul exilului cultural”, după xeroxata Caete de Dor (1951-1960), cu sprijinul lui C. Amăriuței, co-fondator, animată de aceeași „vrere de dăinuire”, au urmat Ființa românească (1963-1968), Limite (1969-1986) și Ethos (1973-1984), toate ca documente ale „obsesiei românești”, încercând să împace, în acest trudnic apostolat, metafizica și poezia, vituperând, odată cu „noul exil” (secund), împotriva regimului ceaușist și a noilor „slujnicari”: țambalagii ideologici, marionete, lipitori, stafii etc. Apărut în 1964, la insistențele lui Vișoianu, volumul Românește (Paris, Fundația Carol I) ne dezvăluie ipostaza de pamfletar, un Ierunca insomniac, „sigur pe sine și îndoit”, opunându-se rusificării și „nopții de la Răsărit”, biciuind preacurvirea intelectualilor. Abia după ’89, într-o Românie „invers timorată” (Popa 2009:1054), prin jetul editorial de la Humanitas, Ierunca vine acasă. Subiect și predicat (1993) dorea „să umilească uitarea”, scoțând la suprafață un trecut aneantizat. Dimpotrivă (1994) recupera, prin exorcizare, nume alese pe sprânceană dintre „activiștii perversiunii”, fostele vedete ale „culturii de partid”. Sub semnul mirării (1995) relua, în cheie etică, problema vinovăției față de Adevăr, devoalând exhibiționismul stângist al unora, descinși – precum Sartre – în „infernul pasional al Ideologiei”. În fine, Fenomenul Pitești, inițial într-o ediție pariziană (colecția Limite, 1981), ca document jurnalistic compilativ, „de mâna a doua”, într-o carte-ecou, denunța ororile regimului prin acel experiment de „rafinament drăcesc”, veritabil „proiect demonic” (1949-1952). În geografia penitenciară, Piteștiul era „o insulă a ororii absolute”, cu deținuți-torționari vizând dresajul psihologic, cu reeducarea „în patru faze” sub pavăza autorităților (pretins inocente). Deși „rapsodică” (Iovănel 2021:184), cu o documentare inevitabil lacunară, cartea lui Ierunca (reluată la Humanitas, în 1990) denunță fenomenul carceral și minciuna totalitară. Din același unghi, al datoriei mărturisirii, el semnează pagini acuzatoare, evaluând treptele „turcirii”. Dacă Tudor Arghezi pritocea „cuvinte potrivite” și „dantele de mucegai” (devenind „un gâdilici de Curte Veche”) iar Al. Rosetti se ascundea sub faldurile unui neo-ciocoism estet, „aranjamentul cu vremurile” îmbogățește lista și trezește verva polemistului, inventariind, cu inflexibilitate etică, seria de trădări și dezertări. „Zvăpăiatul” Călinescu e „generos cu contradicțiile”. Lângă el, Vianu, Balotă, Ivașcu, Cioculescu sunt blamați (și nedrept diminuați) din pricina colaboraționismului. Geo Bogza e doar „o conștiință decorativă”, Noica îi apare drept un „schimnic laic”. Condamnă „satelizarea esteticului” și laudă rezistența, câtă e! Goma restabilește „demnitatea memoriei” și ne așează în rând cu lumea. E încântat de inventivitatea manolesciană (critic „speculativ”) și de L. Raicu, cu al său „examen multiplu”, îi place seriozitatea lui Zaciu, nu și „perlele de opacitate” călinesciene. Pentru Ierunca scriitura se confundă cu o etică. Încă în Românește, inclementul Ierunca era iritat de acea „prea multă estetică”, poleind diversionist rețetarul realismului socialist. Patosul rechizitoriului nu obosește, pledoaria sa, ca inflamată gazetărie politizată, penetrantă, lucrează cu liste, simetrizând lumea scriitoricească. Elogiabilii și criticabilii sunt în atenția cvasilegendarului cuplu, împletindu-și vocile, încercând, de la distanță, refacerea ierarhiilor. Dar poate fi, ne întrebăm, anticomunismul un garant valoric al scrisului? Dacă ieșim din estetic, se știe prea bine, ieșim din literatură.
Să observăm că Virgil Ierunca, politicos în exces, mai puțin cunoscut decât Monica Lovinescu, eclipsat, umbrit, nu a fost interesat de o posibilă supremație în cuplu. Inseparabili, cei doi au purtat, pentru publicul românesc, o lungă bătălie, redeșteptând memoria, „livrată sonor” într-o adevărată critică de front, privind împreună înspre „țara din gând”. Din anii ’60, microfonul Europei libere s-a confundat cu existența tandemului. Cei doi, căsătoriți în mai 1952, s-au privit, la începutul exilului, cu o „neutralitate binevoitoare”. În timp, refuzând o păguboasă rivalitate, cuplul a devenit „fuzional” (Popovici 2021:89); erau mereu împreună, acasă și la radio, împărtășeau un cod secret, erau doi oameni ce „păreau unul singur” (Popovici 2021:88). Firesc, și invectivele revărsate asupră-le, le-au împărțit echitabil, într-o vreme a politicii „de etichete” (Ungheanu 2000:136). Dacă V. Nicolescu discuta despre „avatarurile domnului Nimeni” (v. Contemporanul, 13 iulie 1979) iar Artur Silvestri semna un serial comandat în Luceafărul2, blamul privea nu atât „caznele metafizice” ale cogitatorilor, condensate în „chiștocuri radiofonice”, cât ocrotirea noii disidențe și surprinzătoarea conciliere cu vechea gardă. Aici am putea discuta despre rolul lui Miron Radu Paraschivescu3 ca om de legătură, devenit „instrumentul manevrier”, asigurând „un culoar de informare și de diversiune foarte activ” cu foștii săi colegi de generație (Ungheanu 2000:142).

 

 

*

Totuși, Virgil Ierunca este încă un scriitor necunoscut și recuperarea lui e îndreptățită și necesară. Într-o cercetare doctorală, Alexandra Florina Mănescu reface acribios traseul biografic, despuind documentele de arhivă, confruntând amintirile (printr-o istovitoare muncă de teren) și eliminând falsurile ori preluările necritice. Dar caznele unor exegeți de a salva producția lirică a lui Virgil Ierunca nu au, credem, sorți de izbândă. Poetul (modest) e strivit de faima comentatorului politic, și el, într-adevăr, e practic necunoscut. Ceea ce nu înseamnă că, în juru-i, s-ar fi organizat „o nedreaptă tăcere”, cum ne asigură Dan Anghelescu. Poeme de exil folosesc acest obsedant leitmotiv, confirmând legătura vie, veghetoare cu țara. Iar Jurnalul (Trecut-au anii…, la Humanitas, în 2000) notează, cu îndărătnicie de grefier, o mulțime de incidente, Cioran reproșându-i, se știe, că și-a pierdut vremea „cu treburile românești”. Păcat că Ierunca și-a distrus jurnalul parizian, opinează M. Iovănel, convins că diaristul ar fi dat, aici, „scrierea vieții lui” (Iovănel 2021:184).
Important, cu adevărat, rămâne efortul conjugat al tandemului, încercând, sub flamura ethosului anticomunist și a cupolei est-eticului, să impună literatura „adevărată”. O evaluare de la distanță, partizană, mizând pe militantism, glorificând literatura rezistenței la bursa Europei libere. Un posibil canon, modelat din exterior, vehiculând „liste congruente”, în reciprocă oglindire, în „unificare osmotică” (Spiridon 2020:12). Reproșurile, nu puține, privesc, însă, introducerea criteriului politic în plan literar, militarizând și polarizând frontul critic. Aerele de „cenzor moral” i-au displăcut și lui N. Manolescu, răsfrânte, necomplezent, și asupra faunei emigrației pariziene. Dar critica lui Ierunca, scria M. Ungheanu, „suferă de unilateralitate”, ignorând sau menajând matadorii anilor ’50, cei care au pus umărul la „distrugerea culturii” (Ungheanu 2000:145), prea preocupat fiind de „aderențele formale” din anii ceaușiști, josnice, negreșit. E chiar curios cum, nimerind într-un context francez dominat de stânga prosovietică, Ierunca, abandonând prima opțiune (examinată nemilos în jurnalul parizian) devine un anticomunist radical. Arhivarea compromisurilor și culpabilităților, redistribuirea pozițiilor (prin depunctarea celor pătați) ar configura, în radiocritica lor, un canon paralel, frecventând partitura moral-politică a revizuirilor. Cuplul Monica Lovinescu-Ierunca a funcționat ca un pol de putere; „indiscernabil”, după Marian Popa, de certă notorietate și autoritate, fetișizat, dezechilibrat, de fapt, prin poziția primă arogată de Monica, acceptată tacit de Ierunca. Însăși cronistica lor, adunată în volume după ’89, suferea de o „libertate codificată” (Iovănel 2021:183) și „calculi tactice”. Cei vizați și discreditați erau „troglodiții neorealismului socialist”, cei din aripa protocronistă, în frunte cu M. Ungheanu și Edgar Papu. Cei lăudați puteau suporta, în țară, consecințe drastice, interdictive, inclusiv cenzoriale, încât prudența era de înțeles. După ’89, anticomunismul postcomunist a tulburat și mai mult apele. Ținta devine tabăra iliesciană (Buzura, Eugen Simion, brusc delegitimați, declasați), sub eticheta neocomunismului, în pofida apolitismului declarat. Dar canonul estetic, forjat în țară, permeabil, ca operă colectivă, rezistă presiunilor și infiltrațiilor est-etice, cu „pierderi” minimale. Cu necesare completări, fără rocade agresive, răsturnând ierarhiile moștenite.
Ceea ce rămâne e partea testimonială, impunând pedagogia neuitării. Fiindcă, ne reamintește cuplul Lovinescu-Ierunca, doar memoria asigură „o respirație normală”. Întocmind Antologia rușinii, pornind de la rubrica inaugurată în România muncitoare (nr. 71/1957), Ierunca ne punea în față „oglinda degradării”, arvunirea talentului de către „scribălăi”, căzuți în prostituție spirituală. E drept, s-ar putea alcătui și o Antologie a demnității, cum propunea I. Simuț, opunând „două lumi morale paralele”. Chiar „strategia” recomandată emfatic de Ierunca prin tăcere „eroică”, alegând între Temniță și Academie, verificând rezistența morală, pare a uita de situația tragică a celor care au ales „colaboraționismul”, servind, cum s-a putut și cât au putut, cultura română. Paranteza exilului („cât o existență”, cum spunea Monica Lovinescu) i-a apropiat, prin chirurgie jurnalistică, de românism.
Mitologizați, practicând o critic angajată, maniheist-ideologică, cei doi, ascultați ani în șir cu sfințenie, bucurându-se de notorietate, au exercitat o puternică influență și în viața literară postdecembristă, întreținând, în numele revizionismului est-etic, un lung război cultural (acut politizat) și un păgubos clivaj în lumea înfierbântată a literaților. Mulți au ricanat, neacceptând „ordine” din exterior; alții au exagerat, lansând judecăți exorbitante: Monica Lovinescu ar fi jucat „un rol analog” celui avut, în epocă, de tatăl ei, eminentul critic E. Lovinescu (apud Al. Paleologu); Virgil Ierunca „ar fi coborât Judecata de Apoi pe pământ” (cf. Andrei Pippidi). Dincolo de excese (în ambele sensuri), cei doi, uniți printr-o „legătură de destin” (cf. R. Voncu), au apărat cu cerbicie, ca o pavăză compensatorie, valorile, condamnând, pe fundalul lașităților și tăcerilor noastre, febra dogmatică, patologia totalitară, laxismul moral. Încrezători în „puterile scrisului critic”, au suportat cu stoicism, vreme de decenii, campanii dure, agresiuni, atacurile unor scribi slugarnici și „veninul dirijat” înspre exilul politic, rămânând pe baricade. A fost un lung război ideologic cu morbul stalinismului și reziduurile realismului socialist. Și a fost nevoie de o „conduită de front”, cu un Ierunca „mai risipitor” și cu o Monica Lovinescu casantă și vituperantă, înfruntând „hărmălaia” propagandistică. Noi, „branșați” la emisiunile lor, cum spunea G. Liiceanu, am descoperit în Europa liberă un compensativ spațiu de refugiu în anii totalitarismului. Postura de „umil gardian”, anunțată de Monica Lovinescu în La apa Vavilonului, e contrazisă de ambiția impunerii, din exterior, unui alt canon. Gazetăria politizată, asumată în doi, răsfrântă într-o caleidoscopie foiletonistică, înseamnă, constata Marian Popa, lansarea unor verdicte „fără drept de recurs”. Or, ca „autorități în problemele țării părăsite” (Popa 2009:1053), Ierunca & Monica, legați de o atitudine comună, s-au iluzionat că, pe tiparul judecăților maniheice ale vechiului exil, pot forja un canon alternativ, cu sperat rol substitutiv.
Din păcate, fără a-i contesta „dreptul la posteritate”, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000), pretențios și nepotrivit intitulată așa (dar nu din vrerea autoarei), este o antologie de texte „făcute la cald” (cf. Cristina Cioabă), scrise/rostite „în timp real”, decriptând meandrele unor vremi „înțărcuite de propagandă”, păcătuind, la rându-i, prin radicalizare; rocada propusă, impunând „rețeta etică” în dauna „scutului estetic” (un fel de „armă bizantină”, spunea Virgil Ierunca) nu poate institui „adevăratul canon literar”, cum, trufaș, au decretat unii.

 

 

Referințe bibliografice
1. Albu, Anghelescu (2020) : Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca, Prefață: Libusĕ Valentová, Editura Aius, Craiova.
2. Bădescu, Ungheanu (2000) : Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (coordonatori), Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999), Volumul I, Editura Pro-Humanitate, București.
3. Buciu (2017) : Marian Victor Buciu, Critica și creația, Editura Ideea Europeană, București.
4. Codreanu (2019) : Theodor Codreanu, Revizuiri critice, Editura Academiei Române, București.
5. Furtună (2012) : Angela Furtună, Monica Lovinescu. Est-etica. Geneze, Editura Vinea, București.
6. Iorgulescu (2004) : Mircea Iorgulescu, Posteritățile lui E. Lovinescu, în Tangențiale, Editura Institutului Cultural Român, București.
7. Iovănel (2021) : Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane (1990-2020), Editura Polirom, Iași.
8. Lovinescu (1994) : Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană (Unde scurte, III), Editura Humanitas, București.
9. Lovinescu (1999) : Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, București.
10. Lovinescu (2014) : Monica Lovinescu, Jurnal inedit. 2001-2002. Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Astrid Cambose, Editura Humanitas, București.
11. Lovinescu (2014) : Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000), ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, Editura Humanitas, București.
12. Lovinescu (2019) : Monica Lovinescu, Cuvânt înainte la volumul Adrianei Georgescu, La început a fost sfârșitul, traducere din franceză de Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, București.
13. Manolescu (2010) : Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc (1945-1989): scriitori, reviste, instituții, organizații, Ediția a doua revizuită și adăugită, Editura Compania, București.
14. Mănescu (2021) : Alexandra Florina Mănescu, Aproape totul despre Virgil Ierunca, Editura Cartea Românească, București.
15. Negrici (2019) : Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași.
16. Popa (2009) : Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine (23 august 1944-22 decembrie 1989), Volumul II, Versiune revizuită și augmentată, Editura Semne, București.
17. Popovici (2021) : Vasile Popovici, Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu (eseuri), Editura Cartier, Chișinău.
18. Sălcudeanu (2013) : Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire și revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, București.
19. Simion (2017) : Eugen Simion, Posteritatea critică a lui E. Lovinescu, Editura Tracus Arte, București.
20. Spiridon (2020) : Vasile Spiridon, Trecut-au anii, în România literară, nr. 31/31 iulie 2020.
21. Tănase (2020) : Bogdan Tănase, 1971: reconstituiri ale literaturii din România. Considerații teoretice, Editura Universității din București, București.
22. Ulici (2000) : Laurențiu Ulici, Mitică și Hyperion, ediție îngrijită de Aurelia Ulici; prefață de Doina Uricariu, Editura DU Style, București.
23. Ungheanu (1999) : Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române. Ipoteze de Sociologie literară, Editura D.B.H., București.
24. Vieru (2018) : Elena Vieru, Monica Lovinescu și revizuirile literare postcomuniste, Editura Pastel, Brașov.
25. Zamfir (2017) : Mihai Zamfir, Scurtă istorie: panorama alternativă a literaturii române, vol. 2, Editura Polirom, Iași.

 

Note
1 Cum ar fi, de pildă, inițiativa lui M. Beniuc de a tipări în Franța o antologie lirică, adică „export de realism socialist versificat” (Lovinescu 1999 : 262). Curtat, V. Ierunca va refuza să scrie Prefața, sarcină pe care o va onora Șerban Cioculescu.
2 Deși comandă propagandistică, volumul propus de Artur Silvestri, Sociologia terorismului cultural, reunind cronicile sale luceferiste (culese sub genericul Pseudo-cultura pe unde scurte) a fost refuzat de autoritățile editoriale.
3 Miron Radu Paraschivescu spera că Jurnalul, început în 1936, îl va reprezenta „întreg”. Scos din țară în 1969, difuzat la Europa liberă, tipărit la Paris, în 1976, cu prefața lui Virgil Ierunca, Journal d’un hérétique (Editura Oliver Orban) a întreținut, prin copii dactilografiate și lecturi private, „legenda”, fiind taxat ca „document al generației”, deși diaristul respingea ideea. El acoperea intervalul 1940-1954 și putea fi citit ca spovedanie, developând utopia comunistă a generației stângiste, disperările și trezirea ei. Apărut la Dacia (1994) în versiune românească, Jurnalul unui cobai a fost considerat, de unele voci, „o contrafacere cu aspect memorialistic”. Totuși, omul (mult mai interesant decât opera) era „destul de sincer”, cum ne asigura, povestind despre „un destin de însingurare” în marasmul epocii, într-o țară osândită, „fără axă” (la 1940), convins că și în noua lume „nu-și va găsi locul”.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg