Ioan Scotus Eriugena
(810 – ?) (IV)

 

Cea de a patra diviziune a naturii este pentru Ioan Scotus Natura quae nec creat nec creatur. Această etapă este etapa finală și care rotunjește concepția lui Eriugena asupra naturii. Dumnezeu este, în acest caz, finalitate. Așa cum Dumnezeu a creat făptura și natura din cauze primordiale, tot așa, la sfîrșitul ciclului, creatura se întoarce la cauza primordială. Ideea nu este tocmai una nouă și, fără a face nici un fel de trimitere la filosofia greacă, vom spune, totuși, că ideea i-a fost inspirată lui Ioan Scotus de scrierile Sfîntului Grigorie de Nyssa, care vorbește de ciclul cosmic complet al accidentelor și aparențelor care este un fenomen de esența creației.
Este o viziune pur creștină aici, o viziune care își are rădăcinile în cele mai clare precepte ale dogmei creștine pornind de la ideea simplă a reîntoarcerii la Dumnezeu prin intermediul Logosului, însuși Dumnezeu fiind Logosul întrupat (vidi, Ioan, 1-19), cel care este solidar și cu natura umană, de la căderea adamică pînă la Învierea lui Christos. Desigur, nu vom vorbi aici de demonstrația cu profunde valențe raționale a lui Ioan Scotus Eriugena ca o demonstrație ancorată strict în dogmă deoarece atunci nu vom putea vorbi de o conformitate dogmatică a lui Eriugena. De altfel, în opinia noastră, acest aspect nici măcar nu are sens a fi discutat, deoarece numai de conformare dogmatică nu putem vorbi în sistemul lui Ioan Scotus.
Astfel, în De Divisione Naturae (1)  el determină cinci etape ale revenirii umane la Dumnezeu, etape care, cum spuneam, nu sunt în strictă concordanță cu dogma bisericii, ba mai mult, în unele aspecte, vădesc clare influențe panteiste și neoplatonice:

 

 

1.Disoluția corpului uman în cele patru
2. elemente ale naturii.
3. Învierea corpului fizic.
4, Transformarea corpului fizic în spirit.
5. Revenirea naturii la cauzele primordiale și eterne.
6. Revenirea naturii și a cauzelor primordiale la Dumnezeu.

 

 

Ultima propoziție care implică și o ușoară erezie, aparentă sau nu, cum spune părintele Copleston (2) pe care nu avem nici un motiv să nu îl credem, implică mai mult o poziție panteistă (Copleston este într-o vădită opoziție cu punctul nostru de vedere), acesta afirmînd că Ioan Scotus Eriugena nu ar fi avut în intenție o asemenea abordare în dezacord cu dogma creștină și cu poziția unică a lui Christos, deși Ioan Scotus afirmă textual că atunci cînd natura și cauzele primordiale vor reveni la Dumnezeu nu va mai exista nimic și va fi doar Dumnezeu Singur, or, acest lucru, credem noi, vine în opoziție dramatică cu dogma creștină și cu eternitatea și esența Treimii (problema Filioque) dar și cu teoria creștină a creației.
Și deși lucrurile ni se par clare, părintele Copleston încearcă să demonstreze contrariul, ajungînd pînă la urmă să se contrazică. Astfel: „Chiar dacă la prima vedere acest ultim aspect pare în dezacord cu doctrina creștină și mai ales cu poziția unică a lui Christos, Ioan Scotus nu a dorit să susțină o absorbție panteistă în Dumnezeu, căci continuă afirmînd că nu se referă la o substanță individuală și perisabilă, ci la înălțarea sa. El folosește ca ilustrare exemplul fierului care se albește în foc și observă că, deși s-ar putea spune că fierul se transformă în foc, substanța fierului rămîne. Așa se întîmplă atunci cînd trupul omenesc se transformă în spirit: nu se poate spune că e vorba de o trans-substanțiere, ci de o glorificare și de o «spiritualizare» a trupului uman. Mai mult chiar, trebuie să ne amintim că Ioan Scotus afirmă că se bazează pe doctrina Sfîntului Grigorie de Nyssa și a comentatorului acestuia Maxim, iar învățătura sa trebuie înțeleasă în lumina acestor afirmații. Pentru a nu fi considerat că îi neglijează complet pe latini în favoarea grecilor, el adaugă mărturia Sfîntului Ambrozie. Chiar dacă cerurile și pămîntul vor pieri (această afirmație fiind interpretată ca un reditus in causas, ceea ce înseamnă încetarea existenței lumii materiale generate), sufletele individuale ale oamenilor, în procesul reditus in causas, nu vor înceta să existe: îndumnezeirea lor nu înseamnă absorbția în Dumnezeu, la fel cum parcurgerea aerului de către lumină nu înseamnă distrugerea sa sau trans-substanțierea sa. Ioan Scotus este destul de precis în această privință.” (3) Cum spuneam, demonstrația poate să pară logică dacă nu ar fi ușor sofistică și scoasă din context, în sensul în care, în încercarea normală pentru Ioan Scotus de a-și salva abordarea păgînă sub haina acoperitoare a unor Părinți ai Bisericii, latini și greci, s-ar pierde un aspect, anume acea afirmație a lui Eriugena după care: „Dumnezeu va fi în toate și nimic nu va mai exista, doar Dumnezeu singur”, afirmație care susține teza noastră, a ereziei și a contaminării panteiste a viziunii lui Ioan Scotus, cel puțin în această privință.
Iar ca totul să devină „clar”, Fr. Copleston își continuă argumentul contradictoriu: „De fapt, în cazul «revenirii» cosmice, el caută să combine învățătura Scripturii și a Părinților Bisericii cu speculația filosofică neoplatonică sau să exprime acel (sic! n.n. M.A.) Weltanschauung creștin (am păstrat traducerea românească „acel Weltanschauung creștin” care este eronată. Eroarea provine din necunoașterea limbii germane de către traducători, substantivul die Weltanschauung fiind la feminin, corect ar fi fost „acea Weltanschauung creștină”, n.n. M.A.) în termenii acestei speculații” (4).
De altfel, Amalric de Bene (undeva spre sfîrșitul sec. al XII-lea) a preluat doctrina lui Ioan Scotus Eriugena și a folosit-o în lucrările sale, motiv care i-a atras condamnarea de către Papa Honorius al III-lea în anul 1225. Condamnarea a constat în aceea că Papa a acerut arderea lucrării lui Ioan Scotus Eriugena (nu a scrierilor lui Amalric de Bene, n.n. M.A.) care a fost declarată eretică în sensul panteismului.
Totuși, întrucît scopul nostru nu este de a polemiza cu Fr. Copleston, dar neputînd să trecem mai departe fără a exprima o opinie critică proprie credem că, în încheierea comentariului la Ioan Scotus Eriugena, ar mai trebui subliniate cîteva aspecte.
Primul și cel mai important aspect care merită a fi subliniat este acela că, în epocă, după aproape o jumătate de mileniu de secetă în domeniul creației metafizice sistematice, opera lui Ioan Scotus Eriugena nu a fost receptată la justa ei valoare, ba am putea spune că a trecut neobservată. Cei care vor veni și vor pune în valoare primul sistem metafizic creștin vor fi comentatori de mîna a doua sau chiar mai jos precum Remigius din Auxerre, Berengarius, Anselm de Laon, Honorius de Autun, Pseudo-Avicenna, William de Malmesbury sau deja amintitul Amalric de Bene, iar punerea în atenția filosofilor medievali a fost făcută îndeosebi de condamnarea Papei Honorius al III-lea.
Al doilea aspect, la fel de important, este acela că Ioan Scotus Eriugena, sesizînd toate pericolele epocii, și-a pus sistemul la adăpost de condamnările Bisericii invocînd autoritatea Sfinților Părinți cîtă vreme sistemul lui este unul care merge spre raționalizarea dogmelor creștine și sintetizarea lor într-un sistem filosofic care datorează mult gînditorilor greci, în speță neoplatonicilor.
Al treilea aspect este acela, la fel de important și el, că sistemul eriugenian este baza, temelia viitorului sistem thomist, devansîndu-i pe un Abélard sau Ioan de Salisbury, perla și esența filosofiei latine medievale.

(fragment din lucrarea în pregătire O istorie critică a
metafizicii occidentale vol. III, De la Sf. Augustin la Renaștere)

 

 

Note
1 Op. cit., 5.8.
2 Istoria Filosofiei, vol., II, p. 127, trad. rom.,
Ed. ALL, București, 2009.
3 Idem, ibidem.
4 Idem, ibidem.