Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la Sf. Augustin la Renaștere (XVIII)

De la Sf. Augustin la Renaștere (XVIII)

 

 

Ioan Scotus Eriugena
(810 -?) (III)

A doua diviziune a naturii afirmată prin propoziția: „Natura care este creată și creează” se referă, evident, la așa-numitele „prototipuri”, „predestinări” sau, mai simplu „Idei”, adică forme. Desigur, mai puțină importanță are cum vom denumi aceste „ființe create care sunt ele însele creatori” cît va trebui să înțelegem caracterul lor de arhetip al lucrurilor create. Deși fără a se aminti ceva în acest sens în De divisione naturae, cu aceste gînduri, Ioan Scotus Eriugena se plasează în plin platonism.
Dacă vom merge la De divisione naturae, II, 16; II, 21 vom vedea că Eriugena folosește o multitudine de termeni pentru a denumi acest arhetip sau formă. El afirmă că ideile au fost „formate” sau create de către Dumnezeu iar ele respectă clar ordinea logică a creației de la Unu spre multiplu. Desigur, ideea nu este deloc nouă și Étienne Gilson (1) presupune că această idee i-ar fi putut aparține lui Pseudo-Dionisie, însă Eriugena a însușit-o. Se verifică aici, ca și în cazul primei diviziuni (Natura care creează și nu este creată), ideea co-eternității dintre Dumnezeu și Idei. Acesta este și motivul pentru care, în viziunea lui Eriugena, Ideile sunt concepute a fi veșnice întrucît Dumnezeu este veșnic.
Desigur, această viziune a veșniciei ideilor precum și modelul dialectic folosit în De divisione naturae nu este, în mod vădit, preluată de la Platon ci din Evanghelia după Ioan, 1 – 18, model pe care îl va folosi însuși Hegel pentru a construi sistemul său dialectic. Prin urmare, locul în care se manifestă ideea și creația lui Dumnezeu este Cuvîntul. ” Ioan Scotus vrea să spună că procesul etern al creației Cuvîntului sau al Fiului implică crearea eternă a ideilor arhetipale sau a cauzelor exemplare în Cuvînt. Creația Cuvîntului nu este un proces temporal, ci unul etern, la fel precum crearea acelor praedestinationes, căci prioritatea cuvîntului, considerat în mod abstract, față de arhetipuri, este o prioritate logică, nu temporală. Apariția acestor arhetipuri este parte a purcederii eterne a Cuvîntului prin „generare” și doar în acest sens se poate spune că arhetipurile sunt create2. Cu toate acestea, prioritatea logică a cuvîntului față de arhetip și dependența arhetipurilor de Cuvînt înseamnă că, deși nu a existat un moment în care Cuvîntul exista în lipsa arhetipurilor, ele nu sunt omnio coaetaerne (causae) (3) cu Cuvîntul (4).
În acest caz, se poate oare spune că aceste cauze primordiale sunt create? Dacă ar trebui susținută o asemenea afirmație, că προτότυπον este răspîndit (diffunditur) în toate lucrurile, dîndu-le astfel esență sau că el pătrunde toate lucrurile pe care le-a făcut (5), s-ar putea afirma că e vorba de o interpretare panteistă. Totuși, Ioan Scotus repetă (6) că Treimea „a creat din nimic toate cele pe care le-a creat”, ceea ce implică faptul că prototipurile sunt cauze doar în sensul unor cauze exemplare. Nimic nu este creat cu excepția a ceea ce a fost pre-ordonat din veșnicie, iar aceste praedeterminationes eterne sau θϊαλ θηλήματα sunt prototipuri” (7).
Deși pare logic închegată, această doctrină a ideilor expusă de Eriugena nu este atît de solidă precum pare. Sunt lucruri de rezolvat în înlănțuirea logică a argumentelor. Mai întîi, un lucru aproape unanim sesizat și dezbătut a fost acela după care se pune întrebarea: cum este posibil ca ideile arhetip-creatură, ființe fiind, prin urmare finite, să se identifice cu Cuvîntul? Problema supusă rezolvării nu este tocmai una simplă, mulți comentatori rezolvînd problema prin negarea caracterului de creatură al ideii-arhetip. Aceștia din urmă par să aibă dreptate atît timp cît Ioan Scotus Eriugena însuși, într-un text edificator din De divisione naturae, V, 16, afirmă: ” Într-adevăr, termenul creatură denumește propriu-zis ființele născute care se răspîndesc în speciile lor proprii, văzute sau nevăzute, urmînd, astfel spus, mișcarea timpului. Cît despre ceea ce a fost stabilit înainte de toate veacurile și de toate locurile ca fiind dincolo de timp și de loc, aceasta nu se numește propriu-zis creatură; deși prin sinedocă, totalitatea ființelor stabilite de Dumnezeu după el se numește creatură”.
Totuși, demn de observat este că, deși coeterne, deși emanate prin teofanie de la Dumnezeu, aceste creaturi sau ființe create sunt inferioare lui Dumnezeu. În acest fel privite lucrurile nu mai importă cum sunt ele denumite pentru că, nefiind Dumnezeu, îl au ca și cauză pe Dumnezeu și astfel devin inferioare lui. Ceea ce este important de subliniat este tocmai această automanifestare a lui Dumnezeu venită prin teofanie, o manifestare comprehensivă pe care omul o poate înțelege, și care este ideea centrală a concepției lui Eriugena. Această idee a fost preluată, după cîte se pare, de Ioan Scotus Eriugena de la Pseudo-Dionisie și Maxim Mărturisitorul.
Astfel, Ideile – arhetip sunt prima creație a lui Dumnezeu iar prin fenomenul diviziunii, multiplicarea ființelor ajunge pînă la individ. Iar această muncă de multiplicare este făcută, în viziunea lui Eriugena, de a treia persoană, respectiv de Spiritul Sfînt care este principiul motor sau acel intellectus agens aristotelician. Prin urmare, iată, deslușită și a doua diviziune, desigur, fără a mai intra în toate dedesupturile și nuanțele gîndirii teologico-filosofice ale lui Ioan Scotus Eriugena.
Cea de a treia diviziune importantă a Naturii este Natura quae creatur et non creat care conține toate lucrurile create, exterioare lui Dumnezeu și care semnifică natura în sensul cel mai strict și îngust al cuvîntului și care sunt create de Dumnezeu din nimic. Ioan Scotus numește aceste ființe create ex nihilo, „participări”. Ele, în viziunea lui Ioan Scotus, participă la cauzele primordiale iar aceste cauze primordiale, prin același act de participare au acces direct la Dumnezeu. Prin urmare, aceste cauze primordiale sunt cele ce privesc în sus spre Dumnezeu și în jos spre creație, spre natura creată prin emanație, idee care ne amintește de neoplatonism și de teoria emanației a lui Plotin. „Participarea” înseamnă derivare și, interpretînd cuvîntul grecesc μετοχή sau μετουσια ca avînd semnificația μταέχουσια sau μεταουσία (post-essentia sau secunda essentia), el afirmă că participarea nu este altceva decît derivarea unei a doua esențe dintr-una superioară”.8
Prin această metodă a emanației Dumnezeu își revarsă darurile, prin intermediul cauzelor primordiale care le dau existență, spre efectele lor. Astfel, Ioan Scotus Eriugena arată că Dumnezeu este Adevărul și prin aceasta Binele Suprem care este revărsat metodic și progresiv spre lucruri, în acest fel Dumnezeu fiind toate lucrurile iar toate lucrurile primesc, gradual, bunătatea lui Dumnezeu.
Ce este ceea ce am descris dacă nu cea mai pură formă de panteism s-ar întreba, pe bună dreptate, unii? Numai că răspunsul lui Eriugena se vădește a fi cu totul altul. El afirmă că bunătatea lui Dumnezeu a creat lucrurile din nimic iar nimicul, spune el, implică absența materiei, formată sau neformată, determinată sau nedeterminată și că mai degrabă prezența lucrurilor este determinată prin absență, idee care ne duce cu gîndul la Aristotel și la a sa steresis. E aici o combinație de gîndire creștină și aristotelism, ca fond, iar ca formă o combinație între același creștinism și neoplatonism.
Ceea ce ne îndreptățește să afirmăm aici folosirea și apropierea pînă la congenerare cu numitul steresis, opinie pe care o afirmăm noi pentru prima oară în istoria exegezei eriugeniene este tocmai ideea lui Ioan Scotus după care toate obiectele intelectului nu sunt altceva decît ” aparența a ceva ce nu apare, manifestarea nevăzutului, afirmarea celui negat, înțelegerea ininteligibilului, rostirea inefabilului, apropierea a ceea ce este imposibil de apropiat, materialitatea a ceea ce este lipsit de materie, esența supra-esențialului, forma a ceea ce este lipsit de formă”9 adică tocmai sensul și conținutul noțiunii de steresis la Aristotel, respectiv prezența ca absență. Acest lucru ne face să contestăm opinia conform căreia, în fond, gîndirea lui Ioan Scotus asupra Naturii ar fi de sorginte creștină și neoplatonică ci, mai degrabă, în viziunea noastră, una creștină și aristotelică, ceea ce ar susține în forță ideea că Eriugena ar fi un prim reprezentant al realismului ca și curent filosofic în Evul Mediu, urmînd apoi, ca mărime, Thoma de Aquino cu care acest curent va și atinge apogeul.
Nu știm în ce măsură Ioan Scotus Eurigena era foarte conștient de încercarea sa de a explica dogma creștină prin intermediul filosofiei raționale de sorginte aristotelică, cert este că este unanim recunoscut ca un antecesor al lui Thoma din Aquino, unul care nu făcea încă o distincție clară între teologie și filosofie.

 

 

Note
1 Étienne Gilson, Op. cit., p. 194.
2 De divisione naturae, 2, 20.
3 „pe de-a-ntregul coeterne” (lb. lat.)
4 Op. cit., 2. 21.
5 Op. cit., 2. 27.
6 Idem, 2, 24, col. 580.
7 Fr. Copleston, Op. cit., pp. 121-122.
8 Fr. Copleston, Op. cit., p. p. 122 – 123.
9 De divisione naturae, 3. 4.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg