Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

De pe un țărm pe altul al poeziei

Horia Gârbea
Celălalt țărm
Cluj-Napoca, Editura Neuma, 2017

Horia Gârbea este doctorul în inginerie ce se ocupă de „mecanismele poeziei”, desluşind „firele” acesteia. Poet, prozator, dramaturg, critic, eseist, traducător, președinte al Asociației Scriitorilor București, membru al comitetului director al Uniunii Scriitorilor, Gârbea este autorul a peste 20 de volume de literatură, cărora li se adaugă cele de specialitete în domeniul ingineriei.
Volumul Celălalt țărm, apărut la Editura Neuma, din Cluj, este cea de-a cincea carte de poezie semnată de Gârbea.
Citind şi comentând de-a lungul timpului mii de poezii primite pe adresa „României literare”, dar şi la Tag-urile pe care le are la „Luceafărul”, Horia Gârbea şi-a format propria grilă de evaluare a poeziei. Poate pentru că asupra lui sunt ațintiți toți ochii celor pe care i-a creionat punându-le etichete poeziilor lor, Horia Gârbea este atent şi cu propria poezie pe care nu o scoate oricând şi oricum în lume ci doar atunci când este convins că poate trece fără nicio problemă, singură, „celălalt țărm”, după cum este şi titlul unui poem care dă numele cărții: „Când vom ajunge/ la marginile mării/ și dumnezeu ne va privi/ ca pe niște școlari întârziați/ va pune îngerul/ să ne întrebe/ unde ați zăbovit/ pentru ce rănile/ acestea din palmele voastre/ că doar/ nu ați mers în mâini” (p.5).
Poate, unul dintre cei mai frumoşi psalmi este în „poemul cu cămilele”, în care descoperim credința poetului „o lumânare să-ți iei/ spuse călugărul, nu mai multe/ una este de ajuns/ să știi că o ai și că o poți/ aprinde oricând/ la lumina ei/ să citești psalmii/ și să știi că dacă se mistuie și/ se stinge nu mai ai nevoie de nimic/ pentru că ai învățat/ psalmii pe dinafară” (p.8) Convins că se poate juca cu anotimpurile, dar şi cu zodiile, poetul este convins că până la urmă în fiecare dintre noi este o parte din creația Celui de Sus, care are grijă ca pe drumul nostru să fim mereu sub paza lui: „să mă rătăcesc/ într-un oraș pe care-l cunosc/ căutând o biserică/ pe care n-o zăresc după turle/ sub un soare/ ce nu-mi arată/ punctele cardinale /…/ e-atât de bine/ când caut o biserică știută/ dintr-un oraș cunoscut/ și când n-o găsesc, dar sunt sigur/ că îngerul meu/ s-a rătăcit și el odată cu mine” (p.10)
Cât de subtil este poetul, cum poate transforma un lucru banal într-o poezie vedem în versurile poemului „Berbecul”, un fel de Miorița variantă masculină, în care „cinci oameni/ vor să omoare un berbec”, iar după ce fiecare îşi dă cu părerea cum să facă acest lucru, vine cel din urmă care „se uită lung la berbec/ şi cu privirea lui/ începu să stingă/ stea după stea/ până când berbecul/ se şterse definitiv de pe cer” (p.16).
Imaginile tari îl însoțesc pe tot parcursul cărții pe poet, calmul şi liniştea fiind estompate de fibrilațiile vieții: „de câte ori poți/ să asculți acelaşi cântec/ de câte ori să/ te spânzuri de acelaşi catarg” (p.17). Pe aceeaşi linie sunt şi versurile „fiecare om din oraş/ simte frigul/ pe care îl aruncă pe străzi/ clădirile mari cu vase reci/ unele pline cu morți/ altele doar aşteptându-i” (p.54)
Formația de inginer nu-l trădează nicio clipă, timpul fiind prezent pretutindeni, poetul fiind convins că „dacă şi ceasul/ va dispărea/ va rămâne timpul său/ luminos/ timpul său/ din oțel argintiu” (p.32). De altfel, unul dintre cele mai frumoase poeme ale volumului, dar şi dintre cele mai mediatizate înainte de a apărea în carte este „Ceasornicarul”: „Odată-n an, sau chiar mai rar,/ Îl caut pe ceasornicar. / Și nu mi-e drumul în zadar: / Lăsați-l – zice – că-l repar. / Dar eu demult stau ca pe jar. / Zău, nu am timp – grăbit sunt foc. / Te rog, repară-mi-l pe loc. / El scoate dintr-un galantar / O trusă cu instrumentar, / Își pune-un fel de ochelar / Și meșterește un minut / Spunându-mi, gata, l-am făcut. / Am observat ceva bizar / Privindu-l pe ceasornicar: / Mă uit la frunte și la dește / Și văd că nu îmbătrânește, / Iar fiecare rid la el / De trei decenii e la fel. / Chiar părul astfel grizonat / De zeci de ani e neschimbat. / Nu pare nici mai cocoșat, / Nici dinții nu i s-au stricat –/ Același alb imaculat. ș…ț / Dar, lucru, neobișnuit, / De când îl caut, negreșit / Odată-n an, cum am vorbit,/ Nici eu n-am mai îmbătrânit. / Oglinda-n orice dimineață / Parcă-mi arat-aceeași față. / Ieri, răsfoind niște ziare, / Văd că nevastă-mea tresare / Și-mi zice, arătând ziarul: / Vezi? A murit ceasornicarul” (p.57).
Joaca cuvintelor sub pana lui Horia Gârbea se vede şi în poemul ce include cuvinte ce încep în ordine alfabetică: „Arunc balastul cuvintelor/ debordând emoții/ fără gândul intrării în/ jocul lor/ mărunte nelinişti/ o parfumată reflecție/ singură şi trecătoare/ unduirea valului/ zădărniciei” (p.42).
Cel mai lung poem al cărții este „Oraşul cu luminile stinse” ce se întinde în 11 secvențe „mașini mari și negre/ conduse de oameni cu cămăși albe/ cu ochelari de soare/ cu telefoane negre / …/ toți oamenii din/ orașul cu luminile stinse/ tîrăsc săniuțe/ o butelie mare de aragaz/ în ea stau sufletele comprimate/ la presiunea de cinci atmosfere” (p 44). „Fortăreața” este un poem în proză care descrie viața dintr-o garnizoană, în stilul caracteristic al lui Horia Gârbea.
Despre carte, Cristian Pavel spune: „Horia Gârbea ia un viraj surprinzător pentru lirica sa și demonstrează că, fără să fi fost vreodată un credincios declarat, fără nici un reflex anterior de habotnicie, e mai prudent la maturitate și își întoarce, cu o retorică abil stăpânită, fața spre divinitate… Autorul poposește cu măiestrie și în secvențe ludice, în rimă sau vers liber, împrăștie umor, e hâtru și plin de surprize. În „berbecul”, „monumentul” și mai ales „ceasornicarul” (ce poem!), Horia Gârbea se joacă și construiește „inginerește” întâmplări din văzduh, din sate, din existența sa cu trăiri introspectiv-repetitive. Celălalt țărm
merită descoperit, explorat, pus pe raftul bibliotecilor noastre. E un alt Horia Gârbea acolo, unul care ne zâmbește și învață să se roage”. 
În România literară, criticul Nicolae Manolescu vorbeşte la Horia Gârbea despre „o poezie cu tâlcul la vedere”: „Având, altfel spus, un sens poetic gata descifrat de poetul însuși, de obicei în finalul poemului, ca o „poantă”, procedeu cunoscut în fabula clasică. Sunt și poeme al căror înțeles e limpede în măsura în care e pur literar sau chiar livresc. Și unele, și altele seamănă cu niște parabole, mici povestiri sau scene al căror rost ni se dezvăluie la sfârșit, uneori sub o formă paradoxală… Parabolele lui Gârbea sunt surprinzătoare, pline de hazul ideii, de un umor intelectual, pigmentat uneori cu sugestii livrești. Și, aproape fără excepție, bine articulate, pe mai multe planuri, capabile să susțină cel mai subtil suspans în privința semnificației poetice. Se remarcă îndemânarea versificației, acurateța ortografică (interesant de relevat este că poetul, care pune toate virgulele unde trebuie, și începe fiecare vers cu majuscula tradițională, inclusiv titlul, are în volum poeme în care predomină litera mică, în titluri, inclusiv) și nota de gravitate pe care cade Cortina”.
O carte în care ne întâlnim cu imaginea unui poet post-modern prin ceea ce creează, dar păstrând moştenirea spirituală a înaintaşilor. Volumul este unul care se înscrie în seria cărților de poezie care vor intra, cu siguranță, nu doar în atenția criticilor, ci şi în top-ul cu cele mai frumoase poezii ale anului 2017.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg