Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre naşterea operei

Despre naşterea operei

 

Lucian Avramescu
Despre singurătate
A.M. Press, 2018

 

 

Mulţi scriitori, graţie culturii, scriu bine, ba chiar foarte bine, dar puţini sunt cei care scriu cu propriul sânge – şi cărţile acestora rămân. Reverberează din generaţii în generaţii, fiindcă este atinsă subiectivitatea din cele mai adânci zone ale sufletului, transsubiective, în termenii esteticii, care se revarsă în obiectivitate şi se constituie în obiectualitate. Este dat ca o parte din scriitorii noştri, datorită vremurilor şi harului lor, să-şi înmoaie peniţa în propriul sânge şi să scrie ca şi cum ar fi o declaraţie mântuitoare pentru sine şi, totodată, a operei ce se desprinde pentru sine. Dintre semnele acestei prezenţe să numim caracterul mărturisitor, uneori insuportabil de îndurător, şi larga desfăşurare şi înaintare în Sine, pe treptele iubirii, ce pune laolaltă ceea ce în lumea certitudinii sensibile întâlnim desfăcut şi nelegat.
Lucian Avramescu, printr-o intuiţie originară şi cădere în mrejele ei, se aşază sub aceste semne prin scrierea Despre singurătate (A.M. Press, 2018). Scriere numită de el roman, dar care este mai puţin şi totodată mai mult decât un roman, nesfiindu-mă să o numesc cu o vorbă a lui Gogol, poemă. Aceasta, datorită caracterului de mărturisire, al desfăşurării aparent subiective prin cotloanele sufletului – într-o lume şi timp ce par a-l fi uitat –, o expunere infinitezimală de nuanţe a traseelor: biografice, indiferent de cât sunt de dureroase şi tragice sau, mai rar, de acceptat şi plăcute; şi spirituale, de aducere în lumină a procesului de naştere a unei opere. Iar ca un corolar al acestora, se adaugă o împletire poematică, graţie căreia strălucesc „povestioare” ale multor destine umane, întâmplări şi peripeţii cu iz moral, şi, ceea ce este important, creşterea şi înălţarea prin iubire a lujerului înfloritor al unei opere – povestea de dragoste dintre personajele Scriitorul şi Doctoriţa. Dintr-o simplă coastă s-a născut şi continuă să se nască Eva, pare a ne spune Avramescu. Căci tot ce atinge prozatorul se încarcă de polenul erotic al unei flori ce până la amurg se închide şi devine fruct şi miere în mâinile şi facerile poetului!
Pentru ambele trasee autorul se retrage, ca o necesitate, în zona singurătăţii creatoare şi explorează multiple şi diverse forme de singurătate, tot mai înmulţite la trecerea dintre milenii, începând de la a fi singur şi până la a fi singur în mulţime, cum în urmă cu ceva timp arătase şi dezbătuse Herbert Marcuse, în Omul unidimensional. Dar cea mai importantă dintre acestea este cea asemănătoare cu a Marelui Creator. Starea întâie, de ivire a creaţiei, presupune o grea şi sfâşietoare singurătate, sinonimă cu marea tăcere, cu nedefinita uitare. Valabil şi în ordinea de sus, divină, mitică –, şi în ordinea de jos, a creaţiei, a omului ce se defineşte prin actul creator, secund dar purtător al esenţei şi faptei divine.
Altfel şi simplu spus, din singurătatea creatorului se naşte creaţia; din singurătatea absolută a lui Dumnezeu a curs şi s-a manifestat lumea, cu cele două principii, masculin şi feminin, şi mai departe starea de creaţie, cu intrinseca iubire. O despărţire şi o cădere a lumii manifestate, o alunecare în uitare s-au petrecut, spun cărţile vechi, miturile, şi omul o presimte şi o gândeşte continuu. Spre aceste stări de început şi primordiale, prin succesive „dezveliri” din lumea manifestată, el se îndreaptă, ca o întoarcere, recuperatoare şi mântuitoare, spre divinitate.
În vorbele lui Platon, pentru o anume pregătire în interpretarea acestei scrieri a lui Lucian Avramescu, omul caută să se întoarcă spre regiunea unde cândva trăia laolaltă cu zeii şi în contemplarea directă a „ideilor”. Însă pentru această întoarcere, filosoful a propus ca temei şi şansă, în dimensiune mitică, termenul de anámnesis, de reamintire. Fără să facem excursul prin Dialogurile sale (Menon sau Phaidon), privind sensurile acestui cuvânt, să preluăm concluziile lui Anton Dumitriu, unde „anámnesis ar desemna, astfel nu o reamintire, în sensul obişnuit al cuvântului (aceasta este în afară de orice discuţie), ci o revenire la o stare reală dintr-o stare potenţială, printr-o realizare a acestei potenţialităţi, a unei cunoaşteri fără memorie şi fără amintire, o cunoaştere aflată mereu în act.” Şi mai departe, alătură funcţia acesteia de cea a cuvântului alétheia de accedere la adevăr, ambele opunându-se uitării, lui Léthe (Anton Dumitriu, Eseuri, Ed. Eminescu, Buc., 1986, p. 444-454). Dar pentru o luminare mai bună, să aducem şi cuvintele lui Hegel: „Într-un anume sens, termenul de reamintire este nepotrivit, şi anume în sensul că el ar indica reproducerea unei reprezentări pe care deja am avut-o altădată. Dar reamintirea are şi alt sens, sens pe care ni-l dezvăluie etimologia, anume: sensul de a se interioriza, de a intra în sine; acesta este sensul adânc al cuvântului.” Şi el consideră că prin acest termen se accede la concept, „cunoaşterea generalului” nefiind altceva „decât o reamintire, o intrare în sine.” (Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I, trad. D. D. Roşca, Ed. Academiei RPR, 1963, p. 489, s.n.). Sau în limba noastră, aceasta a găsit de cuviinţă să folosească două vorbe, amintire şi reamintire, care se aşază tot atât de bine pe aceste sensuri.
Scrierea Despre singurătate a lui Lucian Avramescu, pusă în lumina acestor idei, poate să înceapă să spună ceea ce nu spune, sau spune prea direct în concreteţea artistică. Autorul începe să scrie un roman despre singurătate, dar aşa cum îi spune soţia, nimic din ceea ce scrie nu va putea fi despărţit de viaţa sa şi a celor din jur. Singurătatea pare că înseamnă retragerea în sine cu lumea proprie, şi mai mult, cu lumea în genere, trecută, prezentă şi pe cale de a se naşte. Şi pentru a fi mai cuprinzător, autorul se instituie ca personaj, Lucian Avramescu, şi se proiectează ca personaj creator, Scriitorul.
Primul se mişcă pe traseul biografic şi autobiografic, al amintirilor, plin de întâmplări şi situaţii, de oameni şi destine, o plasă cu noduri şi ochiuri ce se leagă în social, politic şi ideologic, şi se dezleagă dincolo de acestea, în omenesc, morală şi credinţă. Ele sunt ca un şir de mărgele înşirate firesc, cronologic, şi alandala, dar bine atrase după idei, pe un fir al vieţii şi determinărilor istorice, care relevă în jocurile şi tâlcurile lor un traseu de încercări şi treceri ale omului Lucian Avramescu în ipostază de copil şi adolescent – ca elev; de matur – ca student, ziarist şi poet, şi de ajuns la vârsta reflexivităţii, când toate se întorc în sine ca amintire şi reamintire întru cunoaştere, adică de locuire în preajma adevărului. Este momentul când începe scrierea Despre singurătate. Traseul acesta este marcat de zbateri într-un timp cu „timpi săriţi”, cum ar fi zis marele Will, răsuciţi pe deasupra omului, răsuciţi a moarte peste creştetul celor care munceau şi constituiau o familie cu frica lui Dumnezeu şi cu credinţa statornică în ideea de neam şi bună convieţuire în lume cu tot ce aparţine creaţiei de sus. Amintirile lui Lucian Avramescu, autor sau personaj nu mai contează, se întind înapoi prin bunici până în zilele de încercare şi jertfă ale războiului pentru reîntregirea neamului, de facere a unei case impunătoare şi apoi, prin părinţii alunecaţi sub vremi, de pierderea casei prin naţionalizare, prin disperarea şi sinuciderea tatălui, prin viaţa mamei care îndură toate privaţiunile, prin moartea ei, prin cele ale fiului ce trebuie să se ridice şi să îndure faptul de a nu fi avut o „origine sănătoasă”, şcolile şi pătrunderea sa în lumea ziaristicii şi a scriitorilor, până la, odată cu schimbarea timpilor, să facă primul ziar al acestei schimbări, Tineretul liber, să-şi recupereze casa, dar să se retragă în alergătura unei agenţii de ştiri, mâhnit de toate cele răsturnate peste idealurile ce răsăriseră pentru o clipă. Să-şi vadă părinţii morţi şi neamul aproape stins, prietenii preschimbaţi şi urlând în rând cu lupii, cum ar fi zis acelaşi Hegel, artiştii şi scriitorii, unii dispăruţi dar răscumpăraţi de arta lor, alţii dispăruţi în meandrele mediocrităţii şi puterii – pe deasupra şi creaţia Bunului Dumnezeu aflându-se în zile vitrege. Fiecare întâmplare sau peripeţie este adusă în memorie de cărăuşile amintiri cu tâlcul ei, Lucian Avramescu aşezând compensativ câte un bandaj poetic pe orice rană. Abia acum se vede că „poetul iubirii”, cum i s-a spus, poartă cu el nenumărate răni, şi că tocmai din acestea, ca un proces de cicatrizare şi vindecare se ridica poezia sa. Iar direct, din această scriere despre singurătate apare o operă care încearcă să spună ceea ce nu s-a spus: determinarea şi naşterea ei – şi a creaţiei sale – printr-o dăruire poematică şi o iubire pe trepte transfiguratoare spre ceea ce am numi ziua dintâi şi unică a acesteia.
Al doilea personaj, care de fapt îl determină pe primul „să alerge” pe traseul biografic şi autobiografic, al amintirilor, este proiectatul Scriitor, care scrie şi cu care se scrie povestea de dragoste. Şi anume: căutarea integralităţii şi a contopirii prin iubire a celor două principii, masculin şi feminin, fără rest dar cu urmaşi, şi totodată a dăruirii întru împlinirea creaţiei. „Personajul meu, pe care o să-l numesc Scriitorul, fiindcă de angoasele lui mă voi ocupa, aşa cum n-o să neglijez lungile lui fericiri, abuzul de sentimente, nesăturarea lui de a iubi – explică autorul –, vă va povesti în continuare ce-i cu el şi, adesea, cu noi.” Traseul lui începe cu uitarea a toate şi tot.
Cu uitarea, cu căderea în uitare se marchează de fapt indistinctul iniţial şi, în acelaşi timp, continua anularea a evenimenţialului cotidian; este punctul de întâlnire al celor două determinante, al strângerii lor într-un loc, în ceea ce mitologiile şi religiile au numit somnul cel greu, apele uitării, grecii Lethe, iar noi în basme Valea Plângerii. Mai mult, şi în cunoaştere, orice determinaţie începe cu negaţia proprie; şi psihologiile încep şi se zbat să aducă la suprafaţa conştientului, din uitare, conţinuturi şi imagini ambivalente din straturile adânci, nebănuite şi abisale, chiar transubiective pentru individ, ale inconştientului colectiv. De la descântece la vrăjirea şarpelui, de la acestea la bocetele olteneşti unde celui ajuns în „marea trecere” i se dau sfaturi pentru el şi mesaje pentru cei aflaţi în lumea de dincolo cu mult mai reală decât cea din „clipa cea repede”, în fine, de aici la rostirile tibetene de la capătul „adormitului”, şi până la somnul cel greu din Geneză – fiindcă am zis de el – unde Adam este coborât într-un astfel de somn pentru a i se smulge o coastă şi a i se face prea frumoasa şi unica Evă, pereche şi viaţă, cum lasă numele să înţelegem. Şi toate astea se petrec într-o mare taină, tăcere şi uitare de sine, într-o divină singurătate. Intuiţia creatoare a lui Lucian Avramescu aici îşi găseşte locul de origine şi punctul de sprijin. Vrând să scrie un roman despre singurătate se întâmplă ca tocmai cuprins de singurătate, ca adevărat creator, căzut în somnul cel greu, în nedefinita şi iniţiala uitare, necesară unei geneze, să se ipostazieze cu uitare şi suflet cu tot într-un creator purtător şi generator de operă. Acesta este Scriitorul, care este smuls şi readus din uitare la o nouă viaţă, prin iubire, de o aceeaşi ipostaziată şi unică femeie iubitoare, Evă, dătătoare de viaţă, numită aici, cu vorba plină de sens, Doctoriţă. Procesul de ieşire din uitare se petrece prin anámnesis. „Ce îţi aminteşti?” îl întreabă Doctoriţa, aproape implorându-l, pe Scriitorul pacient. „Deasupra mea, spune el, ţâţele ei, care erau tinere, legănau clopote mici ale unei rugăminţi.” Şi, treptat-treptat, după o lună de zile în spital, prin efortul şi apariţiile ei misterios erotice, este scos din uitare. Are loc şi ceea ce în psihanaliză se cheamă transfer. Traseul nu mai este prin lumea exterioară, a certitudinii sensibile, ci se adânceşte în Sine, în acea experienţă depozitată şi uitată, care treptat depăşeşte subiectivitatea celor doi, şi se înaintează printre şi în unitatea celor două principii masculin şi feminin. Acum se înţelege că nu este vorba de amintiri, ci de reamintiri, că sensul procesului de anámnesis este cel de care s-a prevalat în explicaţii Anton Dumitriu, acela de „o revenire la o stare reală dintr-o stare potenţială”, sau şi mai limpede, după spusa lui Hegel, „de a se interioriza, de a intra în sine”, cu precizarea: „acesta este sensul adânc al cuvântului” – şi pentru amândoi gânditori, de accedere la concept şi adevăr. De aceea nu trebuie scăpat din vedere nici recursul mitic al lui Socrate de a moşii şi scoate la lumină adevărul. Nici practica medicală modernă de executare a anamnezei asupra pacientului. Lucian Avramescu descrie acest proces de interiorizare pe întinse şi răsucite spaţii în raportul dintre Scriitorul pacient şi Doctoriţa salvatoare. Însă după un timp, ca transferul să fie complet şi interiorizarea să atingă zone abisale, de dincolo de subiectivitatea lor, raportul se inversează, Scriitorul trebuie să lupte şi să-şi salveze iubita, pe Doctoriţa ajunsă pacient, prinsă de cea mai necruţătoare boală, de cancer. Interiorizarea avansează. Lupta se dă în adâncurile Sinelui, se refuză deci spitalul, se caută reintrarea în ordinea cea mare a lumii şi revenirea la legăturile prime, religioase. Lumina cade pe experienţa întâlnirii cu un călugăr clarvăzător care o aduce să vadă calea pe care energiile se pun în ordine, pe care făptura umană îşi recuperează legăturile prime cu creaţia şi sine. Şi cu Creatorul. Aici nimic nu mai respectă măsurile din lumea certitudinii sensibile. Sau le respectă, depăşindu-le. Scriitorul este numit de ea Urs, iar ea de el, Vrabie. Sufletul în care el este cuprins. Realul se surpă în magic şi simbolic. Undeva se întrevede „perechea originară”, în primordialităţi. Imaginile nu mai sunt, ca pe primul traseu, plasticizante, ci revelatorii, ca să zicem în cuvintele lui Blaga. Se ajunge acolo unde simbolurile sunt ambivalente. Ca de pildă în analogia celor doi, din casa părăsită, şi a celor două păsări de noapte, ciufi, înrudiţi cu pasărea Minervei, a reflexiei şi a adevărului. Semnul morţii se preschimbă în al vieţii, ciufii îşi cresc puii, Doctoriţa îşi simte copilul zbătându-se. Anámnesis a condus, ca şi alétheia, spre adevăr. Şi sub semnul majestos al Erosului.
Astfel acest al doilea traseu proiectat devine adevărul poveştii de dragoste şi iubire, real şi determinant pentru primul, care rămâne doar materia primă, iar personajul Lucian Avramescu se topeşte în personajul Scriitorul. Şi peste amândouă trasee se întinde un suflu poetic, al autorului Lucian Avramescu, care le leagă şi le învie ca-n zorii unei dimineţi apărute de dincolo de fire!

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg