Dumitru Augustin Doman
Zbateri facile, strădanii futile
Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2017

 

 

După mai bine de trei decenii de la debutul său editorial (Povestiri cu contrapunct, Editura Albatros, 1985), Dumitru Augustin Doman reușește să se înscrie printre scriitorii consacrați în proza scurtă românească postdecembristă, și-i numim aici, printre mulți alții, pe Răzvan Petrescu, Radu Paraschivescu, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu sau Radu Pavel Gheo, prozatori îndrăzneți și surprinzător de maturi și abili, în bună descendență caragialeană prin inteligența lucidă și descripția uimitor de precisă și halucinantă în detalii, gesturi și reflexe atât de tipice lumii descrise. Cu subiecte preluate din realitatea cotidiană actuală, cele nu mai puțin de patruzeci și nouă de proze scurte din recentul său volum surprind, în tot nefirescul ei absurd, imaginea prăpăstioasă a societății de azi și a slăbiciunilor acesteia, într-un acord subtil cu tabloul general de universală descompunere, cu întâmplări și personaje de toate tipurile, băieți de bani gata, mișunând prin baruri sau prin desișul suspect al afacerilor.
Complementare tematic și asemănătoare prin modalitatea de organizare a materiei epice, povestirile din acest volum atrag atenția prin felul în care, preocupat de atmosferă, autorul face portrete, fixează situații și comportamente. Rezoneur „ingenuu” al lumii, în direcția reportericească, a notării exacte a faptului diurn, plus o cunoaștere excepțională a mentalității și vorbirii curente, Doman merge înspre descoperirea vieții în întreaga sa complexitate, lăsând să i se întrezărească precaritatea, deriziunea unei fade normalități, meschinăria și oportunismul, naivitatea sau chiar prostia, în general, toate notele ei false și zgrunțuroase. Unui asemenea spațiu devalorizat, prozatorul îi asociază inteligent un produs uman simbolic pe măsură, creaturi perverse acuzând la tot pasul cele mai ciudate „traume”, specifice mai degrabă vieții de ospiciu, cu istorii și comportamente bizare, în măsură să stârnească, vorba lui Nichita Stănescu, un fel de râsu’-plânsu’: cei trei chiriași care își duc traiul în modesta Casă Geta, scriitorul de ospătărițe din barul de lux al cartierului, rotofeiul deputat Timotei Scăraru, fata roșcată din vitrina librăriei din centrul orașului, directoarea școlii gimnaziale din Delureni Vale, brunetele focoase și planturoase, Florin Pietrean, „un copil acolo de optesprezece ani și jumătate”, amator de alergări de întreținere, cei doi îndrăgostiți de pe plaja pustie Tuzla, Mirel „cel mușchiulos ca un dinozaur” și Mirela „cea înaltă și suplă ca o magnolie”, „cetățeanul european Jan Porojan, europarlamentar de meserie”, Dorel și scumpa lui soție, Delia, „purtătoarea de cuvânt a poliției județene”, senatorul Marin Tudosescu, divorțat de Camelia cea blondă platinată, „cea de-a patra lui nevastă”, dimpreună cu toate celelate diverse imagini simbolice ale noii societăți postrevoluționare, ușor descifrabile, în ansamblu, în poveștile despre coana Ilinca, ajunsă o tânără și frumoasa preoteasă, despre chirurgul melancolic Iulian Fometescu sau despre cei trei scriitori ratați, George Trifon, Petru Simion și Silviu Avraam, care „își beau spre prânz cafeaua, coniacul, vodca și ce-or mai bea ei” în semiîntunericul tavernei Tosca din „buricul orașului, într-un subsol al Prefecturii”.
Totul se construiește prin aglutinare, printr-un sistem de percepție încărcat de afectivitate și repulsie, la un loc, autorul propunându-și să rețină, fără false pudori, doar elementul caricatural concentrat în candoarea gesturilor și a reflexelor acelorași figuri ale banalului și ale insignifiantului, personaje mistuite de boli morale sau de obsesia îmbogățirii și a obținerii unor noi identități sociale. Iată atât de actuala poveste a celor 31 de pensionari-pușcăriași, „patroni de presă, primari, președinți de consilii județene, miniștri, senatori și deputați”, în frunte cu patronul milonar Cristian Porcea, supuși de gardianul Pompilică Bulău jr. la un foarte sever program de documentare și de redactare a unor lucrări științifice în vederea reducerii perioadei de încarcerare (Celula de scris și de procreat). Metafora obsedantă care definește, în cele din urmă, comportamentul traumatic al unora dintre personajele supuse abuziv cerințelor care ucid vitalitatea și încrederea în sine a individului o putem descoperi și în relatarea anxioasă a profesorului Mihai Dijmărescu, „decan al Facultății de Drept al Universității de Stat din oraș”. Obligat, din „binecuvântate motive de ordin pecuniar”, să accepte să predea și la universitatea particulară „Alexandru Sahia”, profesorul cade, implicit, captiv cerințelor impuse la nivelul facultății particulare în sistemul de promovare a unor studenți cu un statut privilegiat.
Paradoxal, personajele textelor lui Dumitru Augustin Doman acceptă în tăcere robotizarea și descompunerea morală. În această postură, plasată undeva la limita dintre real și ficțional, acestea exprimă condiția ontologică a individului în relație cu imaginea unei lumi în agonie, unde până și erosul devine unul maladiv, o patimă stearpă, cu iubiri inconsistente, false și, în final, distrugătoare. În condițiile în care alienarea devine aici apăsător de dominantă, aproape totală, asemenea situației „moftangiilor” lui Caragiale, orice încercare de evitare a teribilelor stări de rătăcire sufletească devine inutilă (Melancolia chirurgului). Nu lipsește din povestirile prezentului volum nici tema culpei morale și a maculării conștiinței printr-un fel de compromis cu puterea. Cum prozatorul își extinde cu dezinvoltură zona investigațiilor în spațiul politic, imaginea parodică a metehnelor noii societăți este ușor descifrabilă în texte precum Mielul negru cu șase picioare, Aventuri de-o noapte, Pastorul cel bun, Principii și rahat sau în Denunț de Ignat, unde, într-o alunecare subtilă spre comic și exasperare, Gigi Comănescu, „deputat în Parlamentul României și președinte al Organizației Județene X a partidului Y”, mimează cameleonic, în postura sa de denunțător, cinstea și ipocrizia, pentru a înșela, în acest fel, vigilența celor din jur și de a se izola într-un simulacru de corectitudine. În definitiv, prin asemenea pagini de umor, uneori amar, cu finaluri surprinzătoare, în genul textelor de umor englezesc, pe cât de scurte, pe atât de pline de semnificații, cartea lui Dumitru Augustin Doman se înfățișează sub forma unui mozaic de întâmplări și personaje cuprinse de ambiții personale duse până la anihilarea propriilor identități, cu maniaci în ale îmbogățirii la tot pasul și prin toate felurile, plictisitori și egoiști la culme, simboluri caricaturale ale unor grave slăbiciuni umane. Este suficient să cităm, în acest sens, povestiri, cu adevărat admirabile, precum Primarul imobiliar, Bucurie, vești bune, lapte și miere, Nașul și, cu deosebire, O oaie pentru sufletul meu, al cărei personaj, chestorul Pop Grămadă, șeful Poliției județene, „autoinvitat la ferma de oi din satul de sub munte a ciobanului Ion Ăl Mare și Bun”, este însoțit de „Ilie Pelican, președintele Judecătoriei, plus amanta blondă și șoferul, prim-procurorul Parchetului local, Teodosie Teodosie cu o verișoară”, toți, impresionant de adevărați și relevanți prin tupeul și tenacitatea de a profita de alții.
Lesne de văzut, vechile teme cunosc la Dumitru Augustin Doman noi variațiuni, modulații ale unei anume îndemânări a autorului de a privi spre vasta scenă a lumii. Se creează, astfel, un puzzle de întâmplări sau momente ce ar putea da impresia de multă viață, cu medii și personaje de o mare diversitate, unele simpatice, de ți se lipesc de suflet, după expresia cuiva, sau altele mai puțin agreabile, de o mare labilitate, perverse, incomode și periculoase prin ambiția de a se situa dincolo de justiție. Întâlnim, în schimb, și inși nefericiți, victime sigure ale unor destine implacabile, dominate de orgolii vane, cazuri de iubiri vinovate la adultere, cu conflicte sau suspecte alianțe familiale, susținute în general în tușe de grotesc și absurd neokafkian. Tot mai stăpân pe poveste, surâzător, degajat și dezinvolt, calm și fără încrâncenări inutile, alteori malițios și dulce-ironic, Dumitru Augustin Doman are ceva din bonomia funciară a lui Ion Băieșu sau a clujeanului Cornel Udrea, umorul și ironia, de-abia perceptibile, contribuind din plin la întreținerea spiritului de observație, a virtuților de povestitor și, deopotrivă, de moralist. Venit în literatură dinspre jurnalism, autorul are un stil ce dezvăluie vocația satirică și pamfletară nu numai la nivelul limbajului, de o oralitate autentică, ci și la nivelul construcției tipologiilor comice, în interiorizarea personajelor. Prin toate acestea, fiecare șir de notații organizate sub forma unor flashuri incitante comportă o deschidere firească spre un fel de spectacol al măștilor adus adeseori chiar la o viziune carnavalescă asupra lumii. Într-adevăr, dincolo de încadrările, foarte relative, într-o anumită formulă epică, povestirile din Zbateri facile, strădanii futile atrag atenția asupra capacității de concentrare a expresiei, elementele proprii unei asemenea lumi devenind surpriza, ineditul, dacă nu, pe alocuri, servite în doze mici, apetitul confesiv și plăcerea comentariului caustic.
Subsumată unei motivații prioritar etice, proza lui Dumitru Augustin Doman se revendică de la o anume poetică a istoriei postrevoluționare, cu o proză dominată de personaje aflate sub influența politicii intereselor mărunte, într-o bună vecinătate cu obtuzitatea politică a altor prezențe puse în mișcare în vremuri mai vechi de așa-numita proză a obsedantului deceniu, cu inși la fel de bizari și bântuiți de aceleași planuri și idei tenebroase, întărind ideea că justiția nu încetează să fie și astăzi o pârghie în mâinile puterii politice, din care autorul evadează prin umor și ironie. Un fel de „cartea râsului”, cu adevărat delectabilă, cu povestiri asemenea unor pilule satirice construite pe un „fond epic” restrâns la maximum de concentrare, volumul Zbateri facile, strădanii futile rămâne un bun prilej pentru confruntarea unor mentalități proprii acestei perioade atât de vii a României de azi, cu personaje implicate în cele mai necurate jocuri de culise, cărora acum am putea doar să le transmitem salutul insului „conducător de roabă” din schița Polițistul complice: „Tu-le muma-n cur de burgheji și de hoți cu banii lor europeni!….”