Potrivit lui Richard J. Evans (Lexikon Geschichtwissenshaft. Hundert Grundbegriffe/Lexicon al științei istorice. O sută de concepte fundamentale, Philipp Reclam jun., Stuttgart, 2007, p. 90-94), noţiunea de ficţiune este un derivat al latinescului fingere care înseamnă „a forma”, „a imita”. În evul mediu, el are sensul de „a născoci”, „a simula”. Ficţiune a avut semnificaţia unei afirmaţii neadevărate, a unei „născociri” sau „închipuiri”. În literatură, noţiunea trimite la clasificare, adică la separarea celor două genuri fundamentale: non-ficţiune şi ficţiune, literatură de specialitate şi beletristică, ceea ce mi se pare că întruneşte sufragiile fiecărui cercetător al acestor concepte.
Istoricii anglo-americani au fost preocupați de deosebirea dintre facts şi fiction. Hayden White (Metahistory. The Historical Imagination in Nineteenth Century Europe/Metaistoria. Imaginația istorică în Europa secolului al XIX-lea, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1973) a afirmat că istoricii ar folosi aceleaşi procedee literare precum scriitorii de romane din secolul al XIX-lea. La fel ca aceştia, istoricii ar folosi cuvinte, expresii şi imagini neîntrebuinţate la vremea respectivă şi ar descrie trecutul după modele literare asemănătoare cu tragedia sau comedia. Astfel, ei ar conferi operei lor un sens şi ar putea aduna un număr nelimitat de istorii diferite. După Hayden White, nu există niciun motiv pentru favorizarea uneia dintre istorii în detrimentul alteia. Cît priveşte adevărul romanelor, el este fundamental diferit de cel al istoriografiei. Un autor de romane are libertatea de a inventa caractere şi situaţii care manifestă doar o legătură indirectă cu persoanele şi evenimentele propriu-zise; adevărul romancierului reprezentând un adevăr poetic. Uneori, chiar unul filozofic. Pentru prezentarea și reprezentarea celor petrecute anterior scrierii, istoricii utilizează date şi fapte exacte, realităţi istorice. Evaluările și teoretizările lor sînt credibile deîndată ce se bazează pe izvoare documentare și bibliografice. Există un „drept de veto al izvoarelor” – numeroase și diverse -, aşa cum există noţiuni şi concepte ce contribuie la identificarea limbajelor trecutului şi a relaţiilor lor cu prezentul.
Studiind procesul de devenire al ştiinţei istorice, respectiv al desprinderii ei de cronică şi legendă, Reinhart Koselleck arată cum, cînd și din ce motive descrierea trecutului devine o disciplină de sine stătătoare. Între ipotezele sale se numără cîteva argumente raţionale și anume: naraţiunea istorică ţine seama de realitatea socială, de faptele politice, de context şi de timpul trăit, respectiv de evenimentele la care participă oamenii. Istoria scrisă nu se rezumă la o simplă naraţiune și cu atât mai puțin la o povestire naivă. Ea beneficiază de trimiteri la informații de proveniență multiplă, are în vedere o examinare și o evaluare comparativă, urmărește înțelesul lucrurilor și fenomenelor în funcție de limbajul și mesajul emițătorului, precum și în relație cu temporalitatea și spațialitatea. De aici deosebirile, faptul că istoricul este deprins nu doar cu arhivarea informaţiilor, nu numai cu inventarierea ori fişarea lor, dar mai ales cu interogaţiile adresate trecutului supus cercetării. Spre deosebire de naraţiunea/creația literară în care speculaţiile sînt productive, scrisul istoricului este rezultatul cercetărilor, cuprinzînd un demers pragmatic, unul critic, unul conceptual şi unul filozofic (H. White, Metahistory, 101; Cf. și Idem, Fiction of Narrative: Essays on History, Literature, and Theory, 1957-2007/Ficțiunea narativă: eseuri despre istorie, literatură și teorie, 1957-2007, Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 2010). Cu alte cuvinte, în caz că e vorba de un demers academic autentic, studiul conduce la descoperiri și reconstituiri necesare cunoaşterii. Acest aspect metodologic e esențial și el se regăsește la majoritatea istoricilor importanți începînd cu secolul al XVIII-lea şi pînă în ziua de astăzi.
Ținînd seama de cele observate, oricînd putem face deosebirea între concluziile legitime formulate în temeiul izvoarelor documentare şi falsificarea și manipularea documentelor. Chiar dacă graniţa dintre ficţiune şi istorie a fost şi este încă obiectul unor controverse, distincţia între afirmaţiile istorice fundamentate pe mărturii şi afirmaţiile fictive este la îndemîna oricărui cititor instruit. În altă ordine, chiar și atunci cînd deosebirile dintre non-ficţiune şi ficţiune nu sînt atât de mari precum pretind cercetătorii academici, faptele şi ficţiunea sînt două lucruri diferite. Se întâmplă uneori ca reprezentarea faptelor și comportamentul uman pe care le întîlnim în beletristica zilelor noastre să reprezinte un izvor istoric.
Sînt societăţile moderne predispuse la istorisirea unui trecut fictiv? Sau, graţie izvoarelor, metodelor şi curiozităţii umane istoria devine cunoaştere, ficţionalul fiind marginalizat ori exclus din științele umaniste și social-politice? Sunt multe de spus, doar cercetarea onestă și bazată pe metodă are pretenția de a se apropia de cunoaștere. Pot interveni neașteptate obstacole generate de puterea politică, de autoritățile administrative, comunitar-naționale, economice. Sunt cazuri în care regimurile autoritariste și cele totalitare falsifică trecutul cu bună știință, ordonându-l potrivit propriilor lor ideologii. Decidenții lor politici ajung să interzică ori să se substituie adevărului, impunând chiar și tematica cercetării. Bertrand Russel a atras atenția asupra consecințelor tragice ale zvonisticii, exaltărilor colective, orgoliilor, hărțuirii, torturii. Proliferând minciuna în dauna adevărului, miturile ajung să scuze tortura: „nu există nimeni care să corijeze miturile ivite spontan… Începînd din evul mediu, evreii au fost întruna acuzați că practică omorul ritual. Nu există nici cea mai mică dovadă în sprijinul acestei acuzații. Totuși, ea persistă. Am întîlnit ruși albi care erau convinși de adevărul ei, iar printre naziști era acceptată necondiționat. Astfel de mituri oferă o scuză pentru folosirea torturii, iar credința nefondată în ele este o dovadă a dorinței inconștiente de a găsi o victimă de persecutat”. („Spicuiri din mormanul de deșeuri intelectuale…” în Bertrand Russel, Viitorul omenirii și alte eseuri deloc populare, Traducere de S.C. Drăgan, București, 2021, p. 123-124).
Istoricul poartă amprenta familiei, a mediilor sociale și intelectuale în care s-a format, orientarea sa fiind posibil de înțeles în funcție de evenimentele trăite, precum și în funcție de legislația, administrația și politicile statale din cursul vieții sale. Acestea exercită o influență asupra discursului său. E adevărat că cercetarea îi pretinde lecturi, selecția și critica izvoarelor, descrierea corectă a temelor, raționamente întemeiate pe argumente, etc. În afara acestora, există însă experiențele biografice, singulare, irepetabile și nenarabile. Unele dintre ele sînt legate de emoții, de suferință, de intuiții, de sentimente care își lasă amprenta asupra sufletului și dau naștere la perspective generative, vizionare. Altele, au o legătură invizibilă cu memoria, explicabilă fiind prin sensibilitatea și reacția față de mirosuri. Toate acestea nu sunt ficțiuni. Cu cît sînt mai puternice sensibilitățile, cu atât rememorarea lor devine singulară și permanentă. Nu numai izvoarele documentare, ci și memoria joacă un rol esențial, cele dintâi neputând înlocui mărturiile și experiențele individuale. Memoria nu poate fi reprodusă de mass-media și nici de o cultură a memoriei subordonată instituțiilor oficiale. Istoricul Reinhart Koselleck obișnuia să însoțească analizele și interpretările raționale cu informații și idei rezultate din conștientizarea tragediilor războiului, din intensitatea emoțiilor și din intuiții, din referințe la locul și universul uman în care s-a născut. Relația dintre experiențele asimilate, memorie și istoriografie explică aplecarea sa constantă spre înnoirea limbajelor, iar dialogul și controversele evidențiază aspirația rescrierii continue a istoriei, respectiv tentația reformării gândirii politice. Memoria individuală devine o „putere subversivă”, prin ea Koselleck găsind că „e posibilă înțelegerea și recunoașterea istoriilor unui stat și a unei națiuni” (Victor Neumann, „Koselleck’s Theory of History and Its Subversive Potential” in  Geschichtstheorie am Werk. Retrieved September 10, 2024 from https://doi.org/10.58079/pczc). Iată cum istoricul și-a creionat propriul său drum în ultima sută de ani, s-a desprins de „născociri” sau „simulări” și a tins să facă accesibile realitățile lumii trecute. Prin informații și înțelesul lor, printr-o onestă și diversificată cercetare, el a contribuit la formarea setului de valori al democrației. Nu avem o singură istorie a societății, a națiunii, a lumii, ci mai multe istorii. De unde și rolul multiperspectivității în examinarea faptelor petrecute, scopul fiind acela de a stimula gândirea, de a înțelege libertățile persoanei și comunităților din care aceasta face parte.