Aşa ar arăta lumea dacă Emisarul (mentalul de emisferă stângă, n.n.) şi-ar trăda Stăpânul. Este dificil să nu tragem concluzia că el este pe cale să-şi atingă scopul.
*
Paradisul pierdut este tocmai asta – o auto-explorare profundă a creierului nostru scindat: relaţia dintre două forţe inegale, una care înrădăcinează existenţa celeilalte şi are într-adevăr nevoie de cealaltă pentru a se împlini şi care, prin urmare, trebuie să fie vulnerabilă faţă de cealaltă; şi o altă forţă, care din pricina orbirii şi vanităţii respinge uniunea care ar fi dat naştere unui Aufheben2 al amândurora şi preferă în schimb o stare de război nesfârşit. Urmările acestui război sunt că bărbatul şi femeia, Adam şi Eva şi descendenţii lor, sunt alungaţi din Paradis.
*
Certitudinea este cea mai mare dintre iluziile noastre: oricare ar fi tipul de fundamentalism pe care ea îl subscrie, fie că vorbim despre fundamentalismul religiei sau cel al ştiinţei, ea este ceea ce anticii numeau hybris.

 

 

În partea finală a lucrării sale, intitulată metaforic şi sugestiv Stăpânul trădat, autorul cărţii pe care o avem în vedere aici3 se axează în mod riguros pe concentrarea mesajului său principal care decurge din constatarea inedită potrivit căreia Stăpânul a fost iremediabil detronat din drepturile fireşti de către infidelul său Emisar care, în această postură de uzurpator, impune samavolnic o ordine mundană inadecvată şi, pe fond, neconformă cu realitatea, punând astfel în pericol însăşi existenţa fiinţei umane şi a lumii, deopotrivă. În acest sens, Iain McGilchrist identifică trei întrebări fundamentale la care, pe parcursul acestei secţiuni concluzive, încearcă să răspundă concret şi la obiect, structurând, prin aceasta, ansamblul informaţiilor esenţiale ce se regăsesc în capitolele anterioare. Cele trei întrebări sunt: (i) Cum ar arăta lumea emisferei stângi?; (ii) Ar putea emisfera stângă să reuşească să triumfe respectându-şi propriile criterii?; (iii) Oare mai putem spera (că vom reveni la o stare normalitate caracterizată prin înţelepciune, firesc şi convieţuire în armonie cu natura, n.n.)?
Prima întrebare ţinteşte un răspuns menit să contureze ipotetic acea situaţie în care emisfera stângă ar reuşi suprimarea definitivă a gândirii de emisferă dreaptă. În acest caz, în absenţa unui preopinent care să-i conteste deciziile, emisfera stângă ar impune o lume care ignoră cu desăvârşire imaginea de ansamblu şi care, cu tot dinadinsul, se va concentra asupra unei construcţii mundane dominate de reglementări limitative şi detalieri excesive. Într-o astfel de lume, fragmentul ar deveni, cu siguranţă, mai important decât întregul; în plan acţional, respectarea procedurilor prescrise ar fi mult mai importantă decât rezultatul scontat.4 Pe cale de consecinţă eficacitatea monitorizării va deveni tot mai pregnantă, (auto)denunţul se va generaliza iar controlul fiinţei umane – ajuns un scop în sine – va fi necruţător, sub toate aspectele.
De remarcat că McGilchrist descrie, în cartea sa, doar lumea emisferei stângi, cea dreaptă nefiind, defel, preocupată să fundamenteze proiecţii privind construcţia unei lumi virtuale / utopice şi a unei ordini diferite de cea care deja există în mod firesc, în natură şi în univers. Mai mult decât atât, potrivit condiţionărilor sale funcţionale, emisfera dreaptă va rămâne mereu atentă la context, la celălalt, la lume în general, şi va avea o grijă permanentă pentru a-şi valida poziţionarea în raport cu realitatea ca întreg organic aflat într-o continuă curgere care o cuprinde ca pe o parte distinctă şi cu care ea se vede a fi într-o profundă şi benefică relaţie de interconectare. Emisfera dreaptă nu are aroganţa să-şi edifice o lume a sa; ea ştie că o asemenea încercare nu poate avea sorţi de izbândă din moment ce Lumea este unică şi există deja ca univers ordonat – cosmosul zămislit de către Inteligenţa supraumană / supraindividuală care a generat-o şi pe ea cuprinzând-o precum oceanul conţinând o infimă şi efemeră picătură de apă.
Emisfera stângă, în schimb, ignoră condiţionările sale şi aspiră să-şi edifice o ordine proprie, diferită de cea naturală şi firească – o lume după chipul şi asemănarea sa, desigur. Doar emisfera stângă, în autosuficienţa sa, se consideră a fi mereu datoare să expliciteze realitatea şi să introducă noi distincţii, compartimentări şi felurite îngrădiri care, toate la un loc, alcătuiesc o lume virtuală, mecanicistă, rigidă şi inflexibilă, o nouă ordine utopică asemenea unei chingi opresive care condiţionează nefiresc şi abuziv viaţa şi existenţa umană. Într-o lume astfel gândită, întreaga cunoaştere ce decurge din experienţă va fi înlocuită de o cunoaştere tehnicistă, analitică, secvenţială; o plajă de atenţie din ce în ce mai îngustată şi o diminuare drastică a capacităţii de concentrare prin stimularea distragerii, divertismentului şi a defocalizării va conduce la hiperspecializări tot mai înguste în detrimentul preocupării de a se obţine un rezultat care să includă eforturi diverse şi competenţe multiple. Expertiza (produsul muncii unui expertus – cel care cunoaşte din experienţă) va fi substituită printr-o aşa-zisă cunoaştere expertă şi astfel se va înlocui definitiv concretul cu ceva teoretic, abstract şi explicitat în prealabil.
Ca urmare a opţiunii strategice pe care emisfera stângă o manifestă constant faţă de sistemul tehnologico-birocratic,5 acesta îşi va generaliza prezenţa în toate domeniile şi va performa în ceea ce priveşte manipularea comportamentul uman şi exercitarea controlului asupra societăţii. Într-un astfel de edificiu socio-uman, dominantele vor fi: predictibilitatea acţiunilor şi anonimitatea fiinţei umane, excesul de proceduri şi restricţionări de tot felul, o cultivare obsedantă a uniformizării în detrimentul unităţii şi a unui egalitarism inhibant menit să sufoce capacitatea imaginativă, creativitatea, originalitatea şi competenţa autentică. În mod predilect, performanţa va fi stabilită în baza unor criterii precum eficienţa, viteza, productivitatea sau profitul; nimic altceva nu va mai conta în ierarhizarea oamenilor şi a rezultatelor muncii acestora iar reclamele şi propagandele de orice fel vor prolifera şi vor sufoca gândirea autentică.6
Relaţiile de tip interpersonal, specifice stângismului, se vor extinde exponenţial în viitor şi aceasta va diminua considerabil coeziunea socială; legăturile omului cu contextul căruia acesta îi aparţine vor fi ignorate sistematic sau chiar perturbate în mod activ, în unele cazuri. Totul va fi intermediat şi astfel relaţiile directe dintre oameni se vor subţia până la dispariţia lor completă. Întrebat fiind Când va fi sfârșitul lumii? – un monah îndumnezeit a răspuns: Când nu va mai fi potecă de la om la om, de la vecin la vecin! Altfel spus, acest lucru se va întâmpla când nu vor mai exista relaţii directe, nemijlocite între oameni, când iubirea, înţelegerea și îngăduinţa între frați, rude și între popoare vor dispărea în neant; fără iubire și fără Dumnezeu (Principiul unic suprem şi absolut) omenirea nu poate să supravieţuiască pe faţa Pământului.
Cea de-a doua întrebare dintre cele trei menţionate în preambul acestui eseu vizează să testeze viabilitatea unei lumi precum cea edificată de către Emisarul uzurpator; această evaluare pe care şi-o propune McGilchrist în continuarea demersului său are în vedere, cu deosebire, o raportare la acele standarde specifice gândirii de emisferă stângă şi ţine cont de faptul că lumea ultimilor trei secole, afectată de stângism, a cunoscut deja distrugeri considerabile, războaie devastatoare, devalizarea naturii, erodarea unor culturi aflate în stadii inferioare sub aspect civilizaţional şi tehnologic etc. Fără menajamente şi foarte succint spus, răspunsul la cea de-a doua întrebare nu poate fi decât unul negativ: tentativa Emisarului de a edifica o lume proprie, potrivit gândirii sale mărginite, este sortită eşecului şi poate genera extincţia speciei umane.
Declarativ, emisfera stângă proclamă cu emfază că a învins foametea, molimele şi războiul pe întreg mapamondul; de la acest nivel de prosperitate, sănătate şi armonie, fără precedent în istorie, sunt fluturate noi obiective pentru omenire, mai ameţitoare şi mai îndrăzneţe decât cele anterioare: nemurirea, fericirea şi îndumnezeirea.7 Deşi pare fascinant, eventualul entuziasm trezit în fiinţa umană de aceste nobile deziderate, nu poate fi de durată căci, iată, ne dăm seama că definirea de către heraldul care vesteşte scopurile fundamentale nu este decât una strict propagandistică, menită doar să determine atitudinea şi conduita omului. Astfel, nemurirea este văzută ca o prelungire a fizicalităţii corpului prin mijloace medicale, fericirea înseamnă doar plăcere la nivel maxim, concupiscenţă şi îndestulare în plan material iar îndumnezeirea – o transformare a lui Homo sapiens în Homo deus – pare a fi nimic altceva decât o continuă hibridare şi upgradare a fiinţei umane cu ajutorul inteligenţei artificiale şi a nanotehnologiilor.8
Desigur, maximizarea fericirii prin amplificarea bunăstării materiale constituie, în sine, un evident nonsens şi aceasta pentru că nu există o corelaţie semnificativă între cei doi determinanţi. Creşterea economică şi abundenţa exagerată nu au capacitatea de a genera o reală fericire ci, mai degrabă o scădere a nivelului de satisfacţie, diverse patologii şi o diminuare a calităţii vieţii, în unele cazuri. Încet dar sigur, o societate hipertehnologizată pe al cărui steag scrie profit şi eficienţă se transformă invariabil într-un imperiu al insignifiantului, o lume anomică în cadrul căreia omul nu are cum să poată aspira la o autentică fericire.9 Eudaimonia pitagoreică din antichitatea elenă, tot astfel ca şi nirvana din hinduism sau preafericirea din ortodoxie, erau definite în termeni spirituali nicidecum în parametri cantitativi. Studii relativ recente10 dovedesc în mod ştiinţific faptul că fericirea umană nu se corelează decât într-o proporţie nesemnificativă (sub 2%) cu vârsta, sexul, venitul realizat, nivelul de educaţie, sănătate etc.; în acest sens, cel mai important criteriu de care depinde fericirea constă în amploarea şi profunzimea relaţiilor sociale ale unei persoane. Or, cum se cunoaşte, emisfera stângă acţionează pentru dezrădăcinarea omului, diminuarea gradului de stabilitate şi interconectare, fragmentarea sinelui etc., toate acestea nefiind de natură să întreţină un sentiment de fericire personală.
În plus faţă de toate acestea, McGilchrist identifică trei factori importanţi – corpul, spiritul şi arta ca rezultantă a simbiozei organice dintre trup şi suflet11 – care prin însăşi existenţa şi natura lor produc breşe importante în ceea ce s-ar putea numi încercarea emisferei stângi de a împiedica ieşirea omului din camera de oglinzi care mistifică adevărul. Din fericire, aceşti trei factori nu pot fi controlaţi direct şi nemijlocit de către emisfera stângă; fiecare în parte şi toţi laolaltă, factorii respectivi pot fi mediaţi doar de către emisfera dreaptă şi, în această conjunctură, raţiunea, discursivitatea şi concentrarea atenţiei nu au nicio putere în ceea ce priveşte stăpânirea efectivă a acestora şi aducerea lor sub un control exclusiv.
Corpul uman (soma) şi, în genere, ceea ce ţine de existenţa fizică (trebuinţele fiziologice, dieta zilnică, preocuparea pentru sănătatea trupească etc.), toate aceste la un loc şi multe alte asemenea elemente au fost catalogate de către ştiinţă simple necesităţi ce se impun a fi satisfăcute printr-o riguroasă alocare standardizată de resurse externe. În prezent, trupul este considerat a fi, în multe privinţe, un simplu obiect ca oricare altul, o alcătuire mecanicistă aşa cum derivă aceasta din viziunea ştiinţifică a secolului XX, nicidecum un pol al viului interconectat organic cu mediul său socio-natural şi cultural. O asemenea reprezentare prin care corpul uman este redus la o banală juxtapunere de părţi constituente exclude trăirile emoţionale, experimentarea nemijlocită a acestora şi, de cele mai multe ori, imaginează boala sau diversele disfuncţii fiziologice fără nici cea mai mică preocupare pentru contextul fiinţei umane. Ceea ce este relevant este că perspectiva materialist-ştiinţifică „normală” despre corp este similară cu cea regăsită în schizofrenie. Subiecţii cu schizofrenie se văd adesea ca nişte maşinării – roboţi, computere sau aparate de fotografiat – şi declară uneori că părţi din ei au fost înlocuite de componente metalice sau electronice (p. 601).
Asaltul gândirii de emisferă stângă asupra naturii întrupate a omului s-a extins inclusiv asupra mediului său ambiant care, în mod firesc, constituie leagănul istoric a tot ceea ce este viu şi firesc; s-a extins, de asemenea şi asupra tradiţiei experienţiale care a rezultat în urma convieţuirii fiinţei umane, în sfera sa de existenţă naturală, împreună cu plantele, animalele şi oamenii aflaţi în proximitatea acesteia. Desconsiderarea şi marginalizarea sistematică a naturii umane, aşa cum se prezintă aceasta ca o alcătuire sui-generis12 perpetuându-se în biosfera sa naturală, vine ca o consecinţă a faptului că trupul perisabil13 nu se supune voinţei stângiste, adică raţionalismului excesiv şi discursivului haotico-inconsecvent.
Tot astfel, spiritul individual – cosmologic şi ataşat trupului uman, de-o-natură cu cel suprauman, transcendent – nu a putut fi explicat şi integrat de gândirea Emisarului în a sa limitată reprezentarea privind realitatea. Ca dovadă, ultimele trei secole abundă în terminologii psihologice – în mare parte contradictorii şi neconforme cu realitatea – care-şi propun să fixeze şi să definească spiritul, sub aspect conceptual şi categorial; cu tot acest efort, suntem ca la început: spiritul, liber prin natura sa, nu se lasă defel încorsetat în formule explicative, fie acestea chiar şi deosebit de ingenioase.14 Convenţională şi lipsită în totalitate de supleţea metaforică, emisferă stângă nu are cum să performeze în acest domeniu şi, de aceea, se consolează cu impunerea unui climat opresiv asupra a tot ceea ce înseamnă tradiţie spirituală, religie şi metafizică autentică, omul fiind privit ca un animal piratabil (resursă umană), nicidecum ca un spirit misterios aşa cum este considerat acesta potrivit metafizicii tradiţionale. Limitarea ontologiilor posibile la versiunea materialist-ateistă, precum şi o continuă orchestrare a unei reprezentări de tip substanţă-proprietate (mintea fiind considerată, în mod obsesiv, un simplu epifenomen al creierului) fac, practic, imposibilă găsirea unei soluţii în această problematică.15
Emisfera stângă exclude categoric ceea ce în antichitate se numea Arché, Principiul unic suprem şi absolut – o Cauză a cauzelor ca temelie spirituală certă a realităţii; ea exclude, de asemenea noţiunea de Adevăr cu majuscule – Adevăr identic egal cu Principiul (divinitatea, însăşi, în accepţiunea populară) – şi se mulţumeşte să considere ca acceptabile acele adevăruri relative – perisabile şi veşnic revizuibile – pe care ştiinţa le promovează ca rezultat al cercetării sale şi pe care diverşi gânditori de serviciu le transformă cu regularitate în utopii socio-umane; dată fiind voinţa politică aflată mereu la remorca unor grupuri de interese, aceste proiecţii fanteziste au fost impuse dictatorial ca practică socială şi, astfel, umanitatea a fost nevoită să exerseze comunismul marxist-leninist cu ateismul său furibund, vitalismul hitlerist criminal şi, în prezent, o nouă ordine mondială cu globalismul neo-marxist în prim plan etc.
Arta este eliberatoare! Iată o afirmaţie ce pare a fi un truism fără prea mare însemnătate; dacă realizăm, însă, că eliberarea prin artă este, de fapt, o emancipare a fiinţei umane de sub încorsetarea gândirii de emisferă stângă, atunci dictonul capătă o altă semnificaţie, respectiv prin aceea că se prefigurează astfel o linie a frontului în confruntarea dintre cele două tipuri de gândire şi, îndeosebi, în ceea ce priveşte rezistenţa firescului în faţa agresiunii stângiste care, prin toate mijloacele posibile încearcă să anihileze şi să reprime orice formă de împotrivire la regimul său de dominare absolutistă. După ce a impus o viziune mecanicistă privind reprezentarea corpului uman, după ce a ironizat şi trivializat tot ceea ce ţine de spirit, iată că a venit rândul artisticului să fie neutralizat şi sterilizat sub toate aspectele. Ţinta acestui asalt este Frumosul care, cum se ştie, alcătuieşte împreună cu Binele şi Adevărul celebra triadă de idealuri platonice călăuzind lumea antică şi nu numai; Frumosul are calitatea de a revela sacrul din om şi din lume.
Frumosul nu se limitează, însă, doar la arta în sine căci Frumosul sălăşluieşte, cum se ştie, doar în ochiul privitorului. Tendinţa de abolire a Frumosului (care, în fond, nu este decât o formă a Binelui şi a sacrului, deci) printr-o continuă abstractizare stupidă şi o raţionalizare exagerată a mesajului, prin cubismul reducţionist, prin absurdul dezarmant şi negarea mesajului dătător de sens şi printr-o muzică zgomotoasă, rutinieră, lipsită de armonie şi de fior estetic nu face decât să ilustreze această direcţie distrugătoare, menită să genereze dezechilibre şi să edifice un ambient psihotic ce predispune la angoasă şi la alienare morbidă.
În fine, ultima întrebare dintre cele trei pe care le are în vedere autorul pentru a structura concluziile cărţii sale indică, din start, un ton pesimist privind posibilitatea unei redresări. Care sunt, aşadar, şanse de supravieţuire ale unei umanităţi persistând în a edifica o lume a nefirescului? În lupta dintre progresia circulară proprie emisferei drepte şi cea liniară / secvenţială, specifică celei stângi, aceasta din urmă pare să fi înclinat definitiv balanţa în favoarea sa. Imaginea sferei, a cercului şi, în genere, rotunjimea formelor, vin în istoria omenirii în scurtele perioade dominate de gândirea emisferei drepte; în rest, mişcarea rectilinie face legea şi impune constant domnia cantităţii – o neîntreruptă îngustare a amplitudinii, o limitare a adâncimilor percepţiei şi o îngrădire / restricţionare drastică a vieţii, sub toate aspectele. Ca un avertisment şi ca un remediu, în acelaşi timp, McGilchrist nu exclude posibilitatea ca omul, văzând inautenticitatea acestei construcţii dictate de emisfera stângă, să se revolte şi să încerce o restaurare a echilibrului primordial.
Ce ar putea învăţa occidentalul din spiritualitatea orientală16 unde dihotomia dintre lumea fenomenologică (emisfera dreaptă) şi cea ideatică (emisfera stângă) pare să nu existe? Un singur lucru, anume că deciziile, acţiunile şi reprezentările se impun a fi raportate la Principiul absolut – Fiinţa, lumea fenomenală în integralitatea sa guvernată de o voinţă supraumană. Orientalii resping o lume virtuală rezultată în urma unor interpretări strict speculative – raţionamente şi explicitări care nu sunt validate de experienţa practică şi de tradiţia vie având în centrul său o doctrină metafizică autentică. Shizen este termenul japonez pentru natură, aceasta reprezentând originea vieţii, din perspectivă spirituală; fără să fie obligat, fiecare membru al societăţii manifestă un adevărat cult faţă de Shizen, faţă de contextul care-l integrează organic şi aceasta este o dovadă grăitoare despre prevalenţa gândirii de emisferă dreaptă proprie omului oriental.
În integralitatea sa, gândirea modernă este profund şi ireversibil scindată, incoerenţa sa decurgând din absenţa unui Principiu unic suprem şi absolut care să-i confere unitate şi stabilitate, precum Piatra din capul unghiului (Cheia de boltă) care dă închegare şi coerenţă unui edificiu construit de mâna omului; aşa se face că o asemenea modalitate de reflectare a realităţii funcţionează ca şi cum ar fi produsă de două minţi total diferite, aflate mereu în conflict pentru supremaţie şi având reprezentări / abordări contradictorii privind existenţa ca atare. La ora actuală, emisfera stângă pare să dicteze cursul evenimentele iar lumea care se edifica sub bagheta sa oglindeşte întrutotul dihotomia care face obiectul cărţii.

 

 

Note
1 Urmare din Tribuna nr. 538/1 februarie 2025
2 În germană, suspendare, suprimare, ridicare în sus; Hegel face referire, prin acest termen, la modul în care stadiile incipiente ale unui proces sunt integrate organic de cele ulterioare chiar şi atunci când stadiile din prima categorie se dovedesc a fi, pe alocuri, vag incompatibile cu întregul; vezi Fenomenologia spiritului, Ed. IRI, 2000, p. 68.
3 Amintim aici că prezentul articol face parte dintr-o triadă de eseuri dedicate volumului semnat de Iain McGilchrist – Stăpânul şi emisarul său – a cărei traducere în limba română a apărut la Ed. Herald, în anul 2023.
4 Chiar şi aptitudinile naturale vor fi reduse la simple proceduri algoritmice, normative emise de către un administrator care, apoi, se va asigura privind corectitudinea aplicării acestora.
5 Jacques Ellul – Sistemul tehnicist, Ed. Sens, 2024; Neil Postman – Tehnopolis, Ed. Contra-Mundum, 2023.
6 Jacques Ellul – Propagandele, Ed. Sens, 2024.
7 Yuval Noah Harari – Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, Ed. Polirom, 2018, pp. 24-25.
8 Harari, Op. cit., pp. 26-49.
9 Jacques Ellul – Imperiul nonsensului, Ed. Sens, 2021.
10 În carte este citat Geoffrey Miller, reputat psiholog specializat în studierea fericirii.
11 Tributar dualismului cartesian, McGilchrist nu se preocupă să introducă o distincţie clară între spirit şi suflet; ca atare, el utilizează nediferenţiat aceşti doi termeni, pe tot cuprinsul volumului.
12 Spiritus, Anima, Corpus.
13 Corpul uman este considerat de către ştiinţă ca fiind imprecis, iraţional, instinctual şi dezordonat.
14 John R. Searle – Mintea. O scurtă introducere în filosofia minţii, Ed. Herald, 2018.
15 Bogdan M. Popescu – Qualia şi filosofia conştiinţei, Ed. Antet, 2007, pp.179-188.
16 Orientul ca un arhipelag alcătuit de mici insule care încă mai conservă spiritualitatea tradiţională.