Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Desculț prin amintiri…”

 

 

Emil Mircea Neșiu
Retorica ploii
Oradea, Editura Aureo, 2018

 

În general, poezia pe care o scrie poetul orădean Emil Mircea Neșiu se circumscrie unor premise facil-parcimonioase, care au ca finalitate, de cele mai multe ori, un amalgam al artificiilor poeticești impunând recursul la opacizarea voită a sensurilor (con)textuale. În volumul de față, ploaia ca fenomen natural este investită cu unele conotații care amintesc de limbaj, de reverberațiile semiotice ale acestuia, a semnificațiilor care mai mult ascund decât dezvăluie, deși atunci când recurge la personificare, impresia este de verdict implacabil, nu de voalare a percepțiilor: ,,Ploaia e cea mai parșivă femeie./ Se poartă când rece/ când mai caldă/ în funcție de perspectiva/ de abordare a timpului” (Perspectiva ploii într-o vară). Doar că, în continuarea poemului amintit (ca și a multor altora), avem de-a face cu un fel de repliere în concretețea evazivă și molicioasă a banalului, comparația fulminantă din primul vers rămânând ca un lăstar verde, care crește printre uscături. În alt poem, doar începutul este, din nou, de sine stătător: ,,Era o femeie/ care își consuma dragostea/ printre picături de ploaie,/ visând un soare/ care să acopere / toate punctele cardinale”.
Factorul energizant al avatarurilor lirice mizează pe un soi de erotism care pare să-și fie suficient sieși, se impune un ritm al survolării irelevanței, precauțiilor și apatiei: „La fereastra depărtării/ mă așteaptă EA,/ cu poemul acesta/ gâtuit de emoție […] Trecerea,/ enigmatica necunoscută/ de citit./ Studiul e o/ chestie academică/ până la urmă necesită/ aprofundarea/ tuturor/ elementelor din întreg” (Plăceri). Găsim imagini forțate: ,,Prezența ei,/ pînă la urmă,/ o figură de stil/ prea decoltată,/ se impune prin/ mișcări lascive” (O altă ea), dar și imagini frumoase: „cea mai simplă umbră/ tăcerea cu care mă-nconjori” (Marină), „încerc să te redescopăr,/ o carte cu file desfrunzite/ de gestul atingerii” (Memento), „în undița mea s-a agățat PLOAIA/ ca o sirenă trecută/ de prima tinerețe” (o imagine curajoasă, din recuzita unui suprarealism umblând, parcă, incognito printre curentele literare).
Emil Mircea Neșiu se dovedește a fi, prin Retorica ploii, un poet al vulnerabilizării și deficitului existențial, care propune stări și situații care rămân, cel mai adesea în incipitul autoreferențial, situațiile inverse fiind excepții, când finalul se dovedește a fi semnificant: „Cu ploaia îmi spăl doar picioarele/ să pot umbla desculț/ prin amintiri” (Prin amintiri), dar și: „zi de zi ne-ntoarcem la rațional/ și iată-ne pe noi, neputincioșii,/ resemnați să bâjbâim/ prin întuneric cu o lumină oarbă-n frunte” (Somnul rațiunii). Poezia se deslușește sub forma unor irizări prin grafica ploii, precum în volumul de față, dar sunt de așteptat, desigur, lucruri mai dens-relevante pe viitor.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg