Catherine Belton este numele unei jurnaliste care s-a făcut cunoscută prin calitatea de corespondent Financial Times la Moscova în perioada 2007-2013, dar, mai ales, prin lucrarea din 2020, Putin’s People: How the KGB Took Back and Tnen Took On the West, publicată inițial la William Collins și ulterior, tot în același an, la Macmillan. În primele zile ale invaziei ruse în Ucraina cartea a apărut și în limba română, la Editura Litera, în traducerea lui Gabriel Tudor1. Deși focalizată pe complicatele inginerii financiare coordonate de KGB, cartea aduce lumină și asupra ascensiunii lui Vladimir Putin, începând din anii misiunii sale în RDG, la Dresda, până la realitatea cotidiană a societății ruse, deturnate de la economia de piață pe care o înscrisese primul președinte din perioada post-sovietică, Boris Elțîn. Între cele două aspecte tratate, extinderea rețelei economico-financiare și parcursul lui Putin, sunt conexiuni fine. Ele sunt analizate în special în partea a III-a a cărții, în care sunt devoalate și descrise tranzacții puțin vizibile de la care puterea de la Kremlin a distras atenția, coordonate de oamenii lui Putin din KGB, „călcând în picioare drepturile legale pe măsură ce-și impuneau controlul asupra economiei” (p.387) prin intermediul cărora economia rusă a fost transformată într-o economie de tip feudal, coordonată de un țar modern, care a început să își manifeste dreptul de proprietate și asupra oamenilor (începând cu celebrul caz Hodorkovski, unul dintre mogulii perioadei Elțîn), și care și-a extins ramificațiile cât de mult a putut într-un Occident permisibil la construirea și solidificarea rețelei de influență. Catherine Belton descrie, așadar, eșecul introducerii pieței libere datorat constantei deturnări prin oamenii fostei securități. De altfel, de la acest argument este construită întreaga perspectivă a jurnalistei: prăbușirea Uniunii Sovietice a fost posibilă grație reformelor propuse încă de la începutul anilor ’80 de progresiștii ruși din KGB, care au prins contur odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, în 1985, cel care a făcut posibilă reașezarea: „Gorbaciov a lansat reformele politice și economice cunoscute ca glasnost și perestroika, menite să slăbească treptat controlul asupra sistemului politic și economic al țării. În întregul bloc răsăritean se ridica un val de proteste față de represiunea exercitată de regimurile comuniste, iar Gorbaciov a făcut presiuni asupra omologilor săi din Tratatul de la Varșovia să demareze reforme similare, ca unică modalitate de a supraviețui și de a rezista valului de resentimente și amplificării fenomenului de disidență. Conștienți că, în ciuda acestor reforme, un colaps s-ar putea totuși produce, un mic grup de ofițeri progresiști din KGB a început să se pregătească pentru prăbușirea sistemului” (p.51), deși planul schimbării presupunea nu numai apariția unor mișcări politice neoficiale și o anumită relaxare în ceea ce priveau constrângerile aplicate presei, ci și „ca serviciile de securitate să păstreze controlul, din culise” (p.51). Planul reformei avea, însă, rădăcini mult mai adânci. El data din perioada în care Iuri Andropov, cel ce i-a succedat lui Leonid Brejnev la conducerea Uniunii Sovietice, care anterior a coordonat acțiunile de invazie a Ungariei în 1956 și care a condus KGB-ul din 1967 până în 1982, a proiectat adevărata perestroika, presupunând crearea de antreprenori în directa coordonare a serviciului sovietic de informații: „De îndată ce Andropov a preluat funcția de lider al URSS, facțiunile progresiste din KGB, conduse de Direcția de contrainformații și de Direcția pentru infracțiuni economice, au început să experimenteze crearea unei noi clase de antreprenori, care să opereze în afara constrângerilor economiei sovietice planificate. Primul pas i-a vizat pe speculanții de pe piața neagră, țehoviki: «Adevărata perestroika a început sub Andropov», spunea Christian Michel, un manager financiar care mai bine de un deceniu a gestionat fonduri pentru regimul sovietic, apoi pentru cel rus. «A fost dat mesajul acceptării tacite a pieței negre. Andropov știa că altfel țara s-ar fi îndreptat către înfometare în masă». «Piața neagră a fost înființată în mod conștient», se declara de acord și Anton Surikov, un fost ofițer superior din contraspionajul rus. «Era imposibil să activezi pe piața neagră fără conexiuni cu KGB-ul și fără protecție din partea KGB-ului. Fără serviciile secrete, nici o afacere din umbră nu ar fi fost cu putință»” (p.89).
Pe această armătură economică nu doar tolerată, ci întreținută de KGB, mai exact experiment al serviciilor secrete sovietice, s-a putut realiza trecerea de la economia comunistă la economia de piață, dar pârghiile au rămas la dispoziția KGB.
Vladimir Putin, emanație a serviciilor, provenind din KGB, „destul de marginal” în stagiul de la Dresda, până la căderea Zidului Berlinului, când a fost nevoit să se abțină să acționeze fără ordinele de la Moscova – „Lui Putin i s-a părut o trădare a tuturor idealurilor pentru care luptaseră: sintagma „Moscova tace” i-a răsunat în minte multă vreme” (p.65) –, a găsit curenții potriviți după întoarcerea în țară unde, simțind resorturile adânci ale schimbării, s-a atașat mișcării democrate de la St. Petersburg și a ajuns pe val. Abilitatea de a se adapta, de a își schimba rapid culorile, după cum afirma consultantul american în probleme de securitate Franz J. Sedelmayer într-un interviu acordat Catherinei Belton, „încât nu puteai spune cine era el cel adevărat” (p.71), au permis accederea, pas cu pas, de la calitatea de viceprimar al Sankt Petersburgului până la prima funcție în stat. Impus de KGB ca viceprimar al lui Anatoli Sobciak, un individ dezinteresat de soluționarea problemelor din orașul-port la Marea Baltică, Vladimir Putin a ajuns să fie protejat de Serghei Pugaciov, bancherul rus al lui Elțîn, care era fascinat de supunerea acestuia: „Era obedient ca un cățel” (p.170). La Kremlin a fost numit șef al Departamentului de Control, apoi director al FSB, pentru a ajunge în cele din urmă prim-ministru și președinte al Federației Ruse. Un rol important în această ascensiune l-a avut și Valentin Iumașev, ginerele primului președinte post-sovietic, șef al administrației prezidențiale, dar toate aceste etape arse rapid și exploziv de Putin s-au produs fără ca cei care au avut la un moment dat posibilitatea de a decide să țină cont de avertismentele primite de la foștii săi colaboratori. Nu a contat nici avertismentul lui Sobciak, cum nu au contat nici cele prin care oligarhul Boris Berezovski se adresase lui Serghei Pugaciov: „Serghei, aceasta e cea mai mare greșeală a vieții tale. Putin provine dintr-un cerc dubios. Un komitetcik nu se poate schimba. Nu înțelegi cine este de fapt Putin” (p.183). Luând în calcul și faptul că Pugaciov nici măcar nu încercase să afle – el „nu știa că în tot acest timp Putin jucase în toate taberele” (p.185) și că ar putea reprezenta planul B al KGB după eșecul preluării puterii de către Primakov, fostul general KGB și prim-ministru al Federației Ruse –, drumul încă tânărului politician, care fusese portretizat la început drept „președintele accidental al Rusiei” (p.186) a fost complet netezit, mai ales după directa implicare în soluționarea atentatelor teroriste foarte frecvente din anii de instabilitate de la trecerea dintre milenii. Operațiunea „Succesorul” s-a finalizat în favoarea lui Putin grație ieșirii sale publice ferme în raport cu atentatele teroriste din Rusia, apoi cu acțiunile „statului criminal” cecen sau cu cele din Daghestan.
Profilul omului credincios, în sensul de loialitate exprimată față de sistem, a fost dublat de acela de om credincios, în sensul de creștin practicant, la care Putin a lucrat constant, în ciuda faptului că „părea ciudat ca un ofițer KGB ce-și petrecuse cariera servind un stat care persecutase Biserica Ortodoxă să afișeze convingeri religioase” (p.306). Chiar dacă nu înțelegea prea multe nici măcar din practica religioasă, asocierea imagologică cu Biserica Ortodoxa a servit impunerii unei imagini, aceea a țarului luminat și credincios, cu care președinte rus încerca să se identifice. Mai mult, această asociere a permis promovarea căii eurasiatice a Rusiei, capabile să conducă pe de o parte la configurarea unui traiect mesianic al țării în cadrul identitar al celor două continente inseparabile din punct de vedere geografic, iar pe de altă parte capabile să distragă atenția de la problemele ei reale și să fortifice conducerea statului în raport cu colapsul intern și provocările externe (p.308). De la fundamentele ideologice ale unei proiecții eurasiatice la încercarea de punere în aplicare a acestei construcții în zona de influență economică și, mai apoi, politică, a fost un singur pas: „Putin s-a referit în dese rânduri la această filosofie, căutând să creeze prima zonă economică eurasiatică, din care, pe lângă Rusia, trebuiau să facă parte și Belarusul, Ucraina și Kazahstanul, iar ulterior un imperiu grandios, bazat pe alianțele fostelor state sovietice, imperiu care, spera el, într-o zi avea să se întindă și în Europa” (p.308).
Construită din punct de vedere imagologic pe doctrina țarului reacționar Nicolae I: ortodoxie, autocrație și naționalism, această proiecție a servit lui Putin pentru a incita împotriva unui Occident care își extindea sfera de influență și care complota „pentru a smulge Ucraina din sfera de influență a Rusiei” (p.309). În momentul când, pe fondul slăbiciunii occidentale, Putin a descoperit breșa în structura democratică a Occidentului, politica sa vindicativă și expansionistă a devenit fățișă: „Consecințele vânzării Iugansk îl ajutaseră pe Putin să descopere o slăbiciune crucială în armura Occidentului: în final, interesele financiare depășeau temerile privind abuzarea de către regimul său a legilor și democrației. Aceasta era parte dintr-o atitudine de acceptare – și, într-o oarecare măsură, de aroganță – manifestată de către Occident față de Rusia, țară pe care vesticii nu o mai priveau ca pe un pericol. Ei considerau că, după destrămarea Uniunii Sovietice, colapsul fusese atât de profund, încât tot ce trebuia să facă Occidentul era să găsească o cale de a obține o parte din resursele energetice, pe când integrarea țării pe piețele occidentale ar fi însemnat că, în timp, aceasta să ajungă să facă parte din procesul de globalizare dominat de Occident și să se supună acelorași reguli ca și celelalte națiuni” (p.349-350).
Cartea Catherinei Belton este complexă, scrisă cu rigoarea jurnalistului experimentat, consistentă și detaliat desfășurată în subteranele puterii de la Kremlin, explicită în ciuda adâncirii în detalii investigate în ani de activitate jurnalistică, în măsură să aducă mai multă lumină asupra a ceea ce înseamnă regimul lui Putin. Privind prin această prismă analitică, resorturile invaziei ruse din Ucraina pot fi înțelese mult mai ușor. Regruparea Occidentului, consolidarea voinței de a lupta a ucrainenilor, a rezilienței societale formate în cei opt ani de conflict au însemnat, probabil, surpriza neplăcută a lui Putin. Încrederea prea mare în controlul Occidentului prin intermediul amintitei breșe, dar și în imaginea consistentă a propriei armate și, mai ales, în infailibilitatea propriilor decizii, au condus la războiul din vecinătatea României. Pentru înțelegerea factorilor care au facilitat, în timp, această posibilitate, cartea Catherinei Belton este necesară. Niciuna dintre lucrările numeroase dedicate regimului Putin, prezente în librării, nu explică atât de aplicat infrastructura economică (gândită în laboratoarele KGB și bazată pe legile pieței negre) care a stat la baza consolidării puterii unui regim profund antidemocratic și inuman, cel al lui Vladimir Putin.

 

 

Notă
1 Catherine Belton. [2020] (2022). Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia și apoi a atacat Occidentul. Traducere din limba engleză de Gabriel Tudor. București: Editura Litera, colecția Kronika. 735p.