Adrian G. Romila scrie proză cu o ușurință remarcabilă, fără să rămână la suprafața desfășurărilor de planuri narative. Apocalipsis (1), romanul publicat în 2019 la Polirom, este unul care antrenează această derulare evenimențială, dar care coboară în subteranele unor profunde interogări în zonele de aparentă liniște, de dialog la care îmbie preotul satului Prisăcani, un paradis al tihnei înconjurat de răul în desfășurare al Primului Război Mondial. Partenerul de dialog al preotului Ivan este un oarecare Cristian David, provenind dintr-o familie de tâmplari purtând numele evreiești din genealogia lui Hristos după Matei (1:1-17), care rescrie ca personaj central o evanghelie a răului ca substanță, ca formă. Iată, așadar, semințiile fără greșeală redate după Noul Testament: „Azvârlit ici-acolo prin cetățile Transilvaniei, Eliud fusese născut de Achim. Achim, la rândul lui, fusese născut de Sadoc, și acesta de Azor. Dar din Eliud se născuse Eleazar, din Eleazar, Matan, din Matan, Iacov, apoi Iacov a născut pe Iosif. Iosif, în timpurile apropiate acestei istorisiri, a născut pe Cristian, ultimul David cunoscut” (p.108), într-o poveste în care numele (mijloc de cunoaștere nu doar în onomastica oficială) ridică de la primele pagini problema unei posibile onomanții, prefigurează un destin. Din familia David – Iisus fiind cunoscut drept „Fiul lui David”, asocierea este transparentă –, Cristian (însemnând creștin), născut din Iosif și Maria, poartă în hainele numelui promisiunea sacrificiului în lupta cu răul. În tradiția ebraică numirea înseamnă invocare, aducere în actualitate, transformare din latență în prezență.
Într-o serie de desfășurări ale răului, începând cu scena cunoscutei căderi a Constantinopolului, zugrăvită în paginile romanului cu o forță de sugestie și cu o acuratețe a detaliului remarcabile, Adrian G. Romila aduce în prim-planul desfășurărilor un încă tânăr tâmplar venit să recondiționeze bisericuța din Prisăcani, în jurul căruia se coagulează întâmplările din timpul propriei sale șederi în satul izolat din ultima iarnă a Primului Război Mondial, dar și poveștile familiei sale de rătăcitori, împinși să se strămute dintr-o parte în alta a țării, mereu în preajma unor evenimente de o intensitate faptică și de o densitate a răului întâlnite în literatura română doar în prozele dislocărilor ale lui D.R. Popescu. În Apocalipsis, la fel ca la D.R. Popescu, conflictul stă în mocnire, în așteptare, pentru a irupe în cele mai spectaculoase și crude forme. Evenimentele gravitează în jurul conceptului de rău ca existență în sine, nu ca a absență a binelui. Întâlnim câte un reprezentant din spița lui David în preajma unor evenimente tragice – surparea Muntelui Ucigaș la formarea Lacului Roșu, martiriul lui Cloșca și Horea, moartea lui Mihai Eminescu, incendierea Bisericii Negre –, ca victimă sau ca simplu observator al tragediei, rămânând, prin numele asociat, purtător al speranței, al mântuirii. Răul însuși se întrupează în cartea lui Adrian G. Romila. Precum arătarea Diavolului în pustie, ispitindu-l pe Iisus Hristos cu bogățiile lumii și cu slava lor, Diavolul din Apocalipsis, cu o figură asemănătoare lui Lenin, i se arată și tânărului ucenic Cristian Emanuel David (numele sub care s-a îmbarcat pe vasul Belgica), vorbind despre evidențele răului: „[…] revărsarea asta copleșitoare de rău e demonstrația mea! Răul nu e absența Binelui, nu e… cum să vă spun, doar o potențialitate, Răul e o realitate. El nu există numai fiindcă poți ignora binele, el e chiar obiectul celeilalte alegeri. C-o accepți sau nu, el este acolo, cum era și pomul acela al cunoștinței, de care vă ziceam.” (pp.132-133), deturnând însuși sensul expresiei artistice, al libertății de manifestare și creație în absența inițiativei: „Facem literatură, cântăm, avem artă, în fine, gândim adânc și scriem coerent istoria în tratate, atât. Dar, dacă te uiți înăuntrul tuturor poveștilor și înăuntrul tuturor operelor de prin muzee și saloane, domnișoru’ Cristian, dacă te uiți și știi să citești, vezi același sâmbure trist al lumii. Poveștile, formele, armoniile, mai știu eu ce, toate pun numai o spoială de frumos. Eu vreau să contribui puțin la această distrugere, ca să-i arăt Ăstuia că libertatea e mărul otrăvit, că omul și lumea asta nebună n-o pot suporta. Și aștept să facă ceva. /- Și-mi imaginez că nimeni nu face nimic…/ – Păi, asta-i, nu face! Ați ghicit. Până la sfârșitul lumii ăsteia nu prea face nimeni nimic. Poate în alta, dac-o mai fi alta după ea! Adică de s-o mai face!” (pp.133-134).
Această coborâre în adâncimile scrierii, o „Evanghelie eretică”, cum a fost prezentată în paginile de cultură ale ziarului Adevărul, spre răul prim, identificat și explicat, e o splendidă demonstrație de construcție alegorică cu rădăcini în istoria și cultura autohtone. Romanul devoalează, aparent, sursele răului îngăduit de Marele Ochi care privește impasibil prin fereastră spectacolul început cu pângărirea Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol și se încheie cu pângărirea lăcașului de cult din satul Prisăcani de crucificatul Cristian David, legat pe crucea lucrată de el însuși. Figura stranie a tâmplarului cu plete, la gât cu trâmbița amintind de apocalipsă, încoronat și lăsat să facă nevoile în mijlocul bisericii, pare a fi desprinsă dintr-o lume părăsită de Dumnezeu. Cumva, acest lucru fusese anunțat de la finalul primului capitol: în pauzele dintre evenimente, „până la următorul capitol al istoriei, îngerii au tras perdeluța de catifea albastră peste fereastra triunghiulară și și-au văzut de treburile lor”(p.14), în timp ce Marele Ochi a rămas să îngăduie absent destrămarea.
Numeroase sunt cheile în care se poate citi romanul. În afara celei a numirii, care amintește cumva de trilogia lui Iisus scrisă de prozatorul sud-african J.M. Coetzee, sau în cea a patimilor reinterpretate, care amintește de Manolios al lui N. Kazantzakis, Apocalipsis se construiește drept carte a începutului și sfârșitului, fiind alcătuită din trei capitole inegale: un α al pângăririi Sfintei Sofia, un conclusiv ω al destrămării realului, al simulării „îngăduinței” de la distanța de la care privește Marele Ochi: „Apocalipsis [n.a.: jocul] înseamnă, în primul rând, o investiție în conținu și-n inteligență creativă. Încercați-l! Purtând masca Marelui Ochi, veți simți diferența esențială” (p.229), între care se întinde tărâmul de mijloc al prezentului continuu, al răului sub formele cunoscute, redate, teritoriul μ în care se înscrie ramificația de fapte cu adâncime istorică, dar redată în proximitatea cojii nevindecate a evenimentelor. Dintr-o lume din care cei din neamul David dispar fără urmă, răul subtil se instituie prin ispitirea din deșertul virtual. Aparent pledoarie pentru Răul ca prezență, capitolul ω încheie subtil romanul prin instituirea răului ca absență a binelui, în sensul teodiceei augustiniene sau a celei tomiste, coborând până la interpretările lui Plotin. În chiar zisele Diavolului din deșertul de gheață, răul în expresia sa ca prezență e un rău al absenței atitudinii: Cristian sesizează: „nimeni nu va face nimic”, iar Diavolul confirmă: „până la sfârșitul lumii ăsteia nu prea face nimeni nimic”. Răul ca lipsă de implicare este adevăratul Rău. Îngăduința, tolerarea faptelor reprobabile, permit răului să se instituie în toate subteranele, în toate locurile părăsite, în marile catedrale și micile biserici din care Dumnezeu a ieșit demult. Din care a fost izgonit prin nepăsare. Lipsa de atitudine construiește personajul care, provenind printr-o familie purtând numele mântuirii, se află neasumat în preajma marilor întâmplări ale istoriei naționale, în preajma micilor „apocalipse private”, se instituie ca purtător al mesajului unui rău a priori.
Romanul Apocalipsis nu este doar unul care redă răul la suprafața faptelor abominabile, de la scenele de o cruzime inimaginabilă petrecute la Căderea Constantinopolului până la arderea satului Prisăcani de trupele rusești bolșevizate, ci și unul care propune calea îndoielii spre căutările profunde de sine. Cristian David, absolvent de filozofie, se întreabă despre rosturile vieții și gândește influențat de înfățișarea din pustie. Cu ieșirea lui din pagini nu contează dacă în „Evanghelia eretică” a lui Adrian G. Romila s-a petrecut mântuirea ultimului David, ci dacă lectorul și-a pus problema mântuirii. În pagini, însă, scoaterea Davizilor din lume rescrie o istorie documentată a mântuirilor individuale. Traiectul capitolului μ este cel al încercărilor, al celor ce caută mântuirea fără să aibă, neapărat, și vocația sfințeniei. Dar lipsa binelui intenționat este cea care anunță adevărata apocalipsă, anunță Judecata de Apoi, dar mereu prezentă în pagini, mereu ignorată, topită, risipită, redusă la argintul păstos sub flăcări, sub micul râu de foc de la Prisăcani.
Apocalipsis e un mare roman contemporan, care trebuie citit cu precauție, există pericolul alunecării într-o teodicee pe dos, dând vina pe răul instituit pe chiar textul purtător al întrebărilor despre răul ca privație sau ca formă.

 

 

Note
1 Adrian G. Romila. (2019). Apocalipsis. Iași: Polirom. Colecția EGO proză. 229p.