Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre canonul literar și canonizare (I)

Despre canonul literar  și canonizare (I)

Plutind în confuzie, prelungind un impas teoretic (fără a cădea de acord asupra unor criterii și principii) sau expediind chestiunea ca fiind perimată, discuțiile despre canon, chiar dacă și-au surdinizat insurgența primilor ani postdecembriști, devin pasionale, inflamate și interminabile când sunt punctuale, fluturând liste ale „canonizabililor”. Deși o recapitulare contextuală n-ar fi de prisos, ne rezumăm a constata că dezbaterile de la noi par „a fi uitat originile” (Simuț 2017 : 468), mai exact „învățăturile” lui H. Bloom. E drept, am asistat la o „bruscă inflație” după traducerea cărților sale, problema canonului devenind, fără „precauțiuni metodologice”, „o obsesie teoretizantă” (Mincu 2011 : 256), un fel de „cheie franceză” bună în orice intervenție. Fără a lămuri, însă, criteriile de omologare canonică și responsabilitatea canonizării. Obscurizarea criteriilor, eclipsând caracterul lor de summa (Mincu 2011 : 247) în sensul „complementarității semiotice”, înverșunarea în reconfigurarea canonului prin rocade fragile, nejustificate estetic, ne obligă să constatăm că, până la urmă, nu canonul, ci canonizarea suscită interes. Dincolo de aproximațiile teoretice, miza e practică, întreținând o bătălie care vizează revizuiri în ierarhie, sancționând căderile în rang, uzura morală, rezolvând acum probleme care cad în sarcina posterității, oricum incertă. Dezbaterea e, categoric, necesară; doar că purtată de „contestatari improvizați”, ea privește, cu deosebire, canonizarea și cade în ridicol câtă vreme aprigii și grăbiții combatanți, prin autocanonizare, încearcă să-și arondeze un loc în spațiul canonic.
Pe urmele lui Ion Simuț vom distinge între schimbările în canon, cu ajustări lente sau precipitate, și schimbarea de canon, situația din urmă fiind ilustrată, ca tentativă recentă, de ofensiva postmoderniștilor, dorind a impune – prin substituție – un canon propriu, generaționist. În primul caz, vorbim de un canon general, ctitorit ca medie a opiniilor critice profesioniste, de prestigiu public, fără pretenția imuabilității. Dacă avem în vedere istoria evenimențială, cu deosebire seismica unor epoci, provocând „rupturi” și, mai ales, spiritul lor, promovând alte valori, atitudini, standarde etc., circumscrise istoric, deosebim firești canoane „de epocă”. De pildă, negativismul proletcultist a încercat să impună, prin pontifii vieții literare, un canon politic; el va fi dislocat de cel neomodernist prin „enclava estetizantă”, sustrăgând literatura presiunii ideologice, refăcând legăturile cu o tradiție ocultată. Taxat ca tardomodernist, canonul va fi contestat prin noua paradigmă a postmodernismului, după cum, după ’89, întreaga literatură din perioada totalitară, infestată de-a valma, va fi supusă, prin voci răzlețe, oprobiului, canonul epocii „socialist-comuniste”, fiind, chipurile, opera regimului politic și, în consecință, anulat. Că astfel de „revoluții de presă” au eșuat, din fericire, se știe, canonul neomodernist, construit prin voci de autoritate critică (estetică), ieșind consolidat, chiar dacă înverșunarea contestatară semăna izbitor cu furiile proletcultiste, aducând la rampă arbitrii ideologici sub flamura est-eticii.
Deși supus asaltului contemporanilor, prin acțiuni destabilizatoare și înfiltrări ilicite, orice canon, în timp, suportă o erodare firească, „simplificându-se”, paradoxal. Reținând, cu adevărat, valorile esențiale, chiar dacă oferta crește vertiginos și presiunea masei de scriitori obligă la reconfigurări / înnoiri. Să observăm, însă, că postmodernismul, fiind pluralist și relativist, nu agreează canonul unic. Dacă penetrarea canonului neomodernist a eșuat (fiind vorba despre o literatură „diferită”), postmoderniștii (ca anticanonici) ar trimite canonul estetic „spre lada de gunoi a teoriei și a istoriei literare” (Simuț 2017 : 465), ignorând operatorul axiologic. Și ne întrebăm: poate fi impus un nou canon din perspectivă non-axiologică? Adică dintr-o altă perspectivă canonică, lichidând „provizoratul estetic”? În fond, prin seria de trasmutări și substituiri operate în sfera unui canon se impun mutații axiologice.
Forțând revendicativ o nouă ierarhie, de alt reglaj valoric, opintirile revizioniste de după ’89 erau contaminate politic, folosind anticomunismul (postcomunist) ca „nou oportunism”. Se doreau, de fapt, jocuri de putere, cu valori răsturnate, nu întotdeauna motivate, exploatând o fractură istorică, mizând pe etic și pe scandaloasa ipoteză a „deșertificării”, de circulație, totuși. Dacă o nouă generație militează pentru schimbarea de canon (impunând un alt canon), notăm că această succesiune de canoane nu exclude interferența lor; după cum, dincolo de ratificări și rectificări, de inovații canonice, ființează un canon unic (generalist), în prefacere, asigurând însă reprezentativitatea. Altfel spus, prin reevaluări și rejectări, evitând flexările conjuncturale, oferind o imagine de ansamblu, larg acceptată ca obiectivă, percepută ca necesară. O listă fundamentală, nu doar de uz didactic, cu ierarhii severe, suspectate de conservatorism, rod al unui efort colectiv. Fiindcă marii critici, în chip de legiuitori, au girat destinul culturii noastre, „organizându-i” posteritatea, fixând nivelul canonicității și „reperele modelizante” (borne canonice).
Chiar dacă, prin anii ’90, Virgil Nemoianu a deschis cutia Pandorei (v. The Hospitable Canon) reanimând discuțiile, boala canonizării e veche. Deși fondul teoretic a rămas neelucidat, listele de circuit public s-au înmulțit, conservând nu atât condiționările multiple (interdisciplinare) ale canonului, acel set riguros de standarde / reguli, ci mai degrabă, „viciile” lui, încălcând / ignorând o cutumă bloomiană: „intervalul-tampon”. Graba contemporanilor, brusc „clasicizați”, de a penetra canonul, sfidând intervalul celor două generații și ierarhia, compromite însăși ideea de canon. Fie incomplete, fie prea aglomerate, astfel de liste canonice, cu autori grăbiți sau opere nevalidate, nu așteaptă lucrarea timpului; adică etapele receptării și consacrarea mutuală, a posteriori, reținând valori pe termen lung, selectate și sedimentate în praxisul receptării, producând „efecte”. Ca „aducătoare de anxietate”, astfel de prezențe impun prin singularitate și reprezentativitate; prima cerință, după H. Bloom, un „avocat” al canonului estetic, ar fi tocmai originalitatea („stranietatea”), esteticul fiind „cheia intrării în canon” (Codreanu 2009 : 55). Chiar dacă pledoaria lui Bloom pare, în vremurile noastre, „o apologie agonică” (cf. Mircea Martin), metabolismul literaturii prezintă un șir necurmat, în efervescență, de raporturi și cauzalități: rolul stimulator al predeceserilor, breșe în tradiție prin răzvrătirea unor voci, reconfigurări și, înainte de orice, „emoții estetice”, vizând „adâncime axiologică” și „conștiința canonului” (Lesenciuc 2019 : 13), cu autori în perimare sau amplificare, în conformitate cu noul orizont de așteptare. Cristalizarea canonului nu este voința cuiva, chiar dacă luăm act de „fenomenul Manolescu”. Ceea ce rezultă, prin însumarea eforturilor, este un canon impersonal (un metacanon), reținând, prin suplimentări canonice, autori care „merg în vederile timpului”, cum spunea G. Călinescu, ei înșiși supuși revizuirilor, verificați istoric. La nivelul insului creator, canonul / canonizarea, după Bloom, poate fi chiar o „artă poetică”, însemnând o „interpretare greșită” a marilor înaintași / a textelor precursoare.
Mircea Martin reținea două practici canonice, niciodată coincidente, dar aspirând spre convergență, vorbind despre canonul critic (estetic) și cel curricular (Martin 1998 : 3-25). Primul asigură instituirea canonică (omologări, eliminări, reașezări), celălalt protejează memoria canonică, chiar dacă nu sunt excluse „greșite acte de filtrare și de triaj” (Nemoianu 2019 : 22), falsificând relieful axiologic, implicit harta canonică. Asaltul „prezenteiștilor” ar fi un prim exemplu, în tentativa de a controla evoluția canonică. Dacă în vechiul regim, instituția valorizării, pe fundalul opoziției tacite dintre monopolul puterii (oficialitatea) și monopolul opiniei (al profesioniștilor criticii literare), funcționa cu „mijloacele luptei politice” (Pricop 2005 : 174), piața liberă a literaturii, în haos comunicațional și deculturalizare freatică, într-o epocă fluidă, de flux incontinent, epidermic, scapă unor filtre severe. Operatorul ideologic și „eroismul estetic” (strategia esopică) conduceau la hibridări și supralicitări, în ambele sensuri. Acum, în societatea mediatică, hățișul rețelelor instituie orizontalitatea, directețea, imediatitatea, subminând, prin aplatizare, structurile piramidale. Cândva, echipa de critici construise o scară de valori, impunând un canon propriu (estetic), în conflict cu cel oficial (preponderent politic). „Lăsați de capul lor” (Manolescu 2008 : 1449), criticii, prin canonul estetic, au încercat o corectă „valutare” (cf. R. Voncu), lucrând cu ierarhii consensuale și „o dublă contabilitate morală”, temperând zgomotul propagandistic. Chiar dacă Tezele din 1971 au trezit spaima unor posibile reveniri, ele n-au produs avarii majore în plan literar. Șaizecismul a asigurat racordul cu o tradiție retezată, deși generația e taxată, nedrept, ca fiind „defazată și nelegitimă” (cf. M. Cărtărescu), o „clonă” a interbelicului în ochii postmoderniștilor. După sufocantul corset ideologic, deși canonul nu trebuie pus în slujba vreunei ideologii, după erupțiile naționalismului emfatic, sperând a rescrie Istoria literaturii, după noul concept de canon (pluriperspectivist, reciclând stiluri istorizate, de dispensă axiologică, cum vor unii), după etalonul est-etic, la altă oră istorică (colapsarea comunismului), folosind un alt filtru politic, s-ar părea că „nefirescul” literaturii „sub comunism” devine „incitant”, ofertant „ca expresivitate” (Negrici 2019 : 683), impunând un unghi nou de abordare în locul celui estetic. Dacă revoluția canonică postdecembristă a propus, în diagrama axiologică, doar modificări minore, ea întreține, însă, o „psihoză axiologică” (Mincu 2011 : 253) prin relativizarea valorilor, slăbind canonul (prin descentrare și multiplicare). Asistăm oare, într-o lume plurală, cu istorii alternative, la moartea canonului? Supremația divertismentului, devitalizarea spiritului critic, confuzia succes / valoare (topurile literare folosind indicatorii economiei de piață), „actualizarea” unor texte canonice („incompatibile” cu prezentul), rupturile în lanțul canonic etc. nasc întrebări îngrijorătoare privind chiar soarta literaturii.
*
Lista de poeți canonici (sau „presupus canonici”, cum bemola N. Manolescu) propusă de România literară (nr. 16/2019) și ancheta interminabilă a Cafenelei literare despre Poezia canonică românească au iscat valuri, scoțând din somnolență o temă aparent părăsită. Cum angoasa prezenteismului întreține febra listelor, suntem obligați la alte câteva precizări de ordin conceptual-metodologic.
Discutând despre „eternitatea canonului”, Mihai Zamfir ne reamintea că fiecare literatură își conservă „un nucleu esențial”, aparent imobil, acel fond de bază (stabil, de relativă fixitate, suportând, totuși, – cu lentoare – varii corijări), făcând din cultură „un pilon național rezistent” (Zamfir 2019 : 4). Și repunând în discuție această frecventată temă, asaltată de numeroși contributori, întocmind cu febrilitate „liste” conjuncturale și provocând – vorba lui Ion Simuț – „turbulențe”. Canonul, oricum, nu este o ficțiune intelectuală, sublinia Mihai Zamfir.
Aşa fiind, credem în necesitatea canonului (într-o epocă, vai, confuză axiologic), dar nu şi într-o istorie literară „canonică”, obsedată de liste, precum a noastră. Pentru simplul fapt că o istorie a literaturii – avertiza Marian Popa – „nu poate fi doar un panteon”; altfel zis, şi „literatura stupidă”, spunea acelaşi, poate fi „material muzeal”. Adică am putea avea un canon istoric și un altul strict estetic. S-ar cuveni, întâi, să detaliem chestiunea şi, mai ales, să (ne) definim termenii. Să însemne canonicitatea intangibilitate, adică mortificare? Să fie canonul un „import fraudulos” sau, mai degrabă, un transfer fraudulos, preluat din sfera religiosului? Oricum, canonul laic nu e închis, poate fi „penetrat” prin lărgirea listei canonice (fireşte, în aceleaşi condiţii de omologare); încât, inevitabil, asistăm la înmulţirea acestor liste, de uz didactic (presupus diferite). Totuşi, unde mai e stabilitatea canonică? Canonul, negreşit, e în prefacere (acumulări, sedimentări, evacuări, negocieri) şi suportă verificări succesive. Aşa fiind, el este doar reproductiv sau în continuă reînnoire? El se îmbogăţeşte sau e deconstruit, până la distrugerea „dispozitivului canonic”? În fine, în epoca globalizării, învolburată de cruciadele socio-politice (feminism, afrocentrism, neoistorism, deconstructivism etc.), purtate în numele unor „reparaţii istorice”, canonul naţional mai supravieţuieşte?
Discuția e, însă, binevenită. Afirmaţia lui N. Manolescu („canonul nu se discută, el se face”) este doar imprudentă. În realitate, canonul, ca operă colectivă, chiar se discută; el se face, fiind în pre-facere. Ce canon s-a făcut fără discuții?, se întreba, îndreptățit, Mircea Martin. Și fără a ignora dispeceratul manolescian (de contribuție decisivă, dar nu exclusivă), trebui să reaminitim că sfera canonului, implicit galeria canonicilor în anii postbelici, exceptând injoncțiunile ideologiei, sovietismul și deriva ceaușistă, a angajat întregul front critic. Adică al doilea front critic (cf. Constantin Pricop), venind ulterior cu intervenții corective, nuanțări, declasări etc., eliberându-se de jocul circumstanțial. Doar iluzia autorității critice, „o moștenire istorică” de care nu ne lepădăm, făcând din cronica literară o instanță canonizatoare, ne face să credem că judecățile de primă instanță (critica de întâmpinare) fixează canonul. Ele, acele judecăți, sunt conjucturale și superficiale, relative și amendabile, lipsindu-le perspectiva; distanțarea, altfel spus, funcționând ca „barieră critică”, deși nu poate fi vorba, nici în acest caz, de ierarhii osificate și aprecieri „definitive”. Cum bine spunea Nicoleta Sălcudeanu, „canonul este un copil cu mai multe moaşe”. Vechiul canon se restrânge, unii canonizaţi ies din actualitate, noile achiziţii îşi fac loc (uneori cu coatele), circumstanţele / standardele de epocă intervin în „joc”, selecţia poartă pecetea gustului, dar şi a idiosincraziilor. Fiindcă acceptăm realitatea canonului ca dat subiectiv, rod al interpretărilor într-un spaţiu de certă varietate polifonică, supus în permanenţă interogaţiilor critice. Ce ne facem însă cu „elegiaca” concluzie a lui H. Bloom, potrivit căruia „criticii nu pot crea canonul”. Cine atunci s-ar încumeta şi ar avea autoritatea canonică să o facă? Şi, în fond, o sumă de subiectivităţi poate fi garantul obiectivităţii? Deci: 1). Nici un critic nu face canonul, el fiind o operă colectivă; 2). Canonul funcţionează în variante naţionale; 3). El are ca fundament esteticul, este un cumul de singularităţi şi propune / impune o listă în prefacere, confirmând lovinesciana mutaţie a valorilor. Testul operelor canonice ar fi recitirea (H. Bloom dixit): „dacă nu impune o recitire, opera nu poate dăinui”, scria el, analizând „ciclul de viaţă al poetului puternic” cum o va face şi în Anxietatea influenţei. Dar în epoca „analfabetismului TV” (cum zic sociologii), a internauţilor, lectura e în recul. Recitirea, e limpede, vizează cercul îngust al iniţiaţilor.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg