Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Scurtă perspectivă a literaturii detenției comuniste sau a Gulagului românesc

Scurtă perspectivă a literaturii detenției comuniste sau a Gulagului românesc

Numeroși istorici, scriitori și jurnaliști au susținut că România a fost singura țară din sud-estul Europei care a avut o „rezistență armată anticomunistă, ce a durat 10 ani”, și într-adevăr, Mișcarea de Rezistență anticomunistă din România, cum a fost numită relativ recent, a înregistrat poate cea mai mare, continuă și îndelungată desfășurare după cel de-al Doilea Război Mondial și instaurarea comunismului vremelnic biruitor, poate mai mult de 10 ani. Ce-i drept, țări est-europene, aparținând lagărului comunist, ca Ungaria, Cehoslovacia și Polonia au avut evenimente istorice anticomuniste mult mai apreciate și mediatizate în Occident, cum ar fi Revoluția maghiară din 1956, Primăvara de la Praga din 1968 și mișcarea Solidaritatea din Polonia anilor 1980. Cu toate acestea, la peste 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, la noi se știu în continuare puține lucruri despre Rezistența anticomunistă, desigur, în rândul marelui public. În ciuda faptului că, potrivit unor analiști, critici și chiar editori, fenomenul Rezistenței armate anticomuniste din România ar fi fost tratat „marginal” atât de istorici, cât și de instituțiile de profil, iar mass-media și mediile universitare pur și simplu „au ignorat subiectul”, personal nu sunt de acord cu această opinie, deoarece s-a făcut destul de mult și s-a scris și mai mult, respectiv peste 2.000 de cărți, de la memorii din detenție, evocări, jurnale, culegeri de cugetări, volume de versuri, proză și romane, eseuri, studii mai mult sau mai puțin științifice, interviuri etc., ca să nu mai vorbim de lucrări serioase de istorie.
Literatură concentraţionară, literatură a detenţiei comuniste, literatură depoziţională, literatură de mărturisire, literatură a Gulagului românesc, literatură a închisorilor comuniste din România – sunt câteva dintre sintagmele uzitate după Revoluţia din 1989 pentru a ne referi la crestomaţia masivă de scrieri, evident subiective, despre represiunea regimului comunist. La începutul anilor 1990, într-o atmosferă politică îngrozitoare, cea a regimului iliesciano-fesenist (vezi mineriadele, și nu numai), nefavorabilă apariţiei, discutării și aprofundării unor asemenea lucrări, critica literară românească a pornit sfielnic, prin publicarea unor articole ce vizau recenzia unor titluri, cărţi, volume, lucrări, proaspăt apărute, dar în timp, autorii acestor articole au început să atingă şi „aspectele teoretice ale încadrării acestor cărţi”, al căror număr se amplifica aproape în progresie geometrică. Cărţile aparţinând literaturii Gulagului autohton au produs şoc și groază în rândul cititorilor şi a criticii literare, şi nu numai, prin amploarea torturilor cvasi-evomediane de neînchipuit şi intensitatea suferinţelor teribile şi inimaginabile îndurate de martirii închisorilor politice comuniste. Primele opinii s-au focalizat pe ideea sau concepţia că aveam de-a face cu un fenomen deosebit, distinct şi, mai ales, unul mai mult decât necesar, relevând, succesiv, „absenţa unor opere de sinteză asupra memorialisticii de detenţie”.
Deşi amplasată într-o pâcloasă zonă periferic-marginală, literatura detenţiei comuniste românești îşi solicita imperios-presant „dreptul la existenţă”, dincolo de valoarea strict documentară, tezist-didacticistă sau de cea literară, excluzând totuşi esteticul, totuși, creaţiile din închisorile comuniste româneşti sunt „inegale ca valoare”. Dacă eseistul și criticul literar Nicolae Balotă, considera că literatura concentraţionară nu este „doar o culegere de documente, de mărturii, de amintiri, valoarea ei în conservarea memoriei se legitimează şi prin literaturitatea ei”, la rândul său, teoreticianul literar Adrian Marino era de părere că există două modalităţi esenţiale de abordare a detenţiei ca temă literară, una „prin literaturizare, stilizare, întreg ansamblul de procedee literare tipice”, şi cealaltă „prin mărturie directă, documentară, pe cât posibil obiectivă”.
Cu toate acestea, revistele literare şi-au închipuit oarecum naive că ar fi putut să joace rolul de a începe această lucrare istovitor-îndelungată de integrare a literaturii închisorilor româneşti în cadrul literaturii autohtone, neglijându-se „menirea criticii literare”. Încetul cu încetul, însă, preocuparea pentru cărţile literaturii închisorilor comuniste din România a început să scadă, deşi numărul acestor tipuri de creaţii s-a menţinut „cel puţin constant”, astfel încât după semnificativul an 2000, studiile pe această temă importantă au fost „extrem de rare”. În ceea ce priveşte opinia criticilor şi istoricilor literari, aşa cum s-a mai afirmat, se năzuieşte înspre recunoaşterea şi stabilirea unui obiectiv documentar, a unui caracter de document al scrierilor detenţiei şi spre constatarea unui efect sau fenomen literar „inconştient”, iar majoritatea lucrărilor, eseurilor şi cărţilor despre literatura concentraţionară românească argumentează în favoarea includerii lor ca „material literar viabil”.
Pe de altă parte, literatura închisorilor comuniste ne oferă şi o serie de portrete, în general tragice, de personaje foarte bine conturate, căci purtând o bătălie mai mult decât alte scrieri şi scriituri pentru recuperarea individului, a personalităţii umane, înjosite şi martelate de regimul comunist, descoperim stupefiaţi în aceste cărţi chipuri, contururi, figuri umane ale căror plurivalenţe îmbină „trăsăturile fizice şi caracteriale cu povestea fascinantă, impresionantă, dar tragic” din spatele fiecărui încarcerat politic. De asemenea, găsim şi evaziunile imaginativ-fanteziste prin care personajele „iau forme distorsionate şi îşi pierd contururile” și, totodată, personalităţi ale istoriei, vieţii politice şi culturale româneşti prind viaţă în aceste pagini impresionante, bucurându-se de perspective variate care „completează fericit” varietatea, polivalenţa acestor figuri „devenite tragice”. În plus, după unii analişti, critici și istorici literari, cei care au fost încarceraţi în puşcăriile politice comuniste „au înnobilat cultura română cu creaţii de o valoare inestimabilă”, iar „lanţurile, foamea, bezna, umilinţa şi toate caznele diabolice ale bolşevismului nu au împiedicat actul creaţiei literare, din contră, practic, literatura română s-a mutat în catacombe, a fost îngropată sub pământ, unde a dat roade neaşteptate şi neprevăzute de puterea bolşevică”.
În primul rând, este uşor de remarcat faptul că în spatele acestor mărturisiri se găsesc, de fapt, retrăiri şi rememorări personale ale unuia şi aceluiaşi trecut înspăimântător ce se propagă cititorului prin intermediul unor „oglinzi deformatoare”. Realitatea este suma, uneori teologiae, acestor reprezentări, concepte şi concepţii sau viziuni asupra lumii şi vieţii, inclusiv carcerale, ele luând forma unei planete de sine stătătoare, cu „coordonatele sale specifice”. Totuşi, spaţiul concentraţionar este unul „particular”, un spaţiu al unei lumi suprapuse unei realităţi istorice dure (vezi și „teroarea istoriei”, a lui Mircea Eliade), o lume cu legile şi cutumele proprii, fie unul de tip anxios, sepulcral, închis, rece, cavernos, fie unul „iluminat, virtual”, pe aici pătrunzându-se în alte dimensiuni, fără speranţă, parcă, experienţa terifiantă, de neînchipuit, a închisorilor comuniste sau Gulagului carpato-danubiano-pontic luând forma unei călătorii danteşti în infern, ori cea a unui tao iniţiatic în urma căruia neofitul suferă o metamorfoză cvasi-kafkiană. La urma urmei, se poate observa judicios şi un tipar, o matrice în acest sens: pentru cei care au trecut prin reeducare, fenomenul a luat proporţiile unui spectacol funerar-mortuar, ale unor torturi demonice, pentru multe dintre femeile trecute prin detenţia comunistă, politică, de pildă, experienţa încarcerării este reamintită printr-o „interiorizare şi o filtrare personală a senzaţiilor şi a trăirilor”.
Oamenii bisericii, pe de altă parte, au înţeles această caznă sau mucenicie drept un martiriu necesar şi închinat lui Dumnezeu, dând dovadă de un profund sentiment al smereniei, aceasta fiind un dar de la Dumnezeu prin care preotul trebuie să fie în slujba celorlalţi oameni şi să se jertfească pentru ei, și nu invers, de aceea paginile acestora sunt „senine” şi impregnate de un autentic „fior creştin”. Iscusiţi gânditori şi poeţi, autori ai literaturii gulagului din România, supun procesul unui tip de „filtru intelectual”, prin meditaţia şi viziunea lor poetizantă, detenţia ca atare ivindu-se doar „foarte vag, în fundal”. Cele mai suculente tablouri ale universului concentraţionar sunt escamotate, disimulate însă, în spatele ficţiunii care oferă distanţare şi permite „construirea unui imaginar literar”.
După Revoluţia din Decembrie 1989, se remarcă şi se publică în mod impresionant cărţile de memorii, jurnalele şi culegerile de documente, care înlocuiesc pentru o perioadă de timp literatura propriu-zisă, ficţiunea. Potrivit criticului Nicolae Manolescu, acestea ar constitui chiar „cea dintâi literatură de după 1989”, fiind un segment literar şi mai ales moral, etic, de care „istoria literaturii române nu se poate dispensa”. Dintre acestea, în prim-plan se află memorialistica detenţiei şi literatura concentraţionară sau a închisorilor comuniste, fiind înfăţişat pentru prima oară după 45 de ani infernul mai mult decât dantesc al Gulagului românesc, în care au fost exterminaţi nu numai oameni politici non-comunişti, ci şi personalităţi şi oameni de valoare din aproape toate domeniile. Literatura detenţiei din România ne introduce, pe porţi şi paliere diferite, în funcţie de memoria, harul, talentul sau geniul deţinutului politic, în universul terific-înspăimântător al închisorilor comuniste, apoi ne conduce ineluctabil pe calea pe care el a pătruns în „conştiinţa publică în supravieţuitorii lui”. Acest gen de literatură se bazează în mare parte pe memorialistică, pe relatări şi interviuri ale supravieţuitorilor, dar şi pe poezie, proză şi roman, fiind astfel mai vizibilă decât în alt tip de scrieri întretăierea altmaniano-carveriană dintre realitate şi ficţiune, „relatarea şi mai puţin esteticul”, fiind o „literatură de graniţă”, întrun „cronotop bine definit” – închisoarea sau lagărul –, la fel cum şi destinul, soarta sau karma personajelor sale face echilibristică „la hotarul dintre viaţă şi moarte”, vorba regizorului american Terrence Malick, uman şi animalic, realitate şi vis sau delir ori halucinaţie, prezent şi trecut.
Dincolo de „memorialistica reeducărilor”, care a beneficiat de mai multă atenţie din partea criticilor, literatura detenţiei a cunoscut o „reprezentare originală” şi în segmentul liric, prin operele lui Radu Gyr (de mai multe ori laureat al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române, deţinut politic în perioada celor trei dictaturi: regală, antonesciană şi comunistă, condamnat la moarte pentru faimoasa poezie-manifest „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, autor al volumelor de poezii Linişti de schituri, 1924, cartea de debut, Plânge Strâmbă-Lemne, 1927, Cerbul de lumină, 1928, Stele pentru leagăn, 1936, Cununi uscate, 1938, Corabia cu tufănici, 1939, Poeme de război, 1942, Balade, 1943 ş.a.), Nichifor Crainic (membru al Academiei Române, prizonier politic, închis la Aiud 15 ani fără să existe o sentinţă judecătorească, dar care a devenit, din păcate, informator şi colaborator al Securităţii, „pentru gamela cu zeamă”, potrivit lui Teohar Mihadaș, Pe muntele Ebal și a lui Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox) şi Teohar Mihadaş (prin volumele de poezii Şesuri natale, 1916, Şoim peste prăpastie, versuri, 1962-1964, apărut în 1990, Poezii alese, 1914-1944, 1990, şi nu numai), Eugenia Adams-Mureşanu (autoarea cărţilor de versuri La izvorul cu pietre albastre, 1967 şi Sonete, 1968), Dumitru Bacu („cunoscut drept un mare scriitor, el fiind primul şi unul dintre cei mai mari deconspiratori ai atrocităţilor comuniste din România”, autorul volumelor de poezii Aiud, 1961 şi Ofranda, 1963), Ionel Zeană (autorul cunoscutului poem Balada haiducului din codrii Babadagului şi al romanului Vulturii Pindului, 2002), Zahu Pană (cel care a publicat în 1982 lucrarea Poezii din închisori, o culegere antologică din opera lirică a peste 50 de poeţi cunoscuţi şi anonimi, şi volumul propriu de versuri Cu acul pe săpun, 1989), Sergiu Grossu (autorul volumelor de poezii Lanţul, O rază de soare şi Pietre de aduceri aminte, toate apărute în anul 1971) şi alţii.
În afara importanţilor şi apreciaților autori menţionaţi, printre cele mai valoroase estetic vorbind dintre operele şi creaţiile literaturii detenţiei sau Gulagului românesc obligatoriu trebuie menționate: Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt; Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, de Constantin Noica; romanul Dans în lanțuri de Hans Bergel, considerat de Ana Blandiana drept „cel mai complex, cel mai subtil, cel mai în cunoștință de cauză despre teroarea comunistă din România anilor 1950”; Închisoarea noastră cea de toate zilele, în 4 volume, de Ion Ioanid, un fel de replică la Arhipelagul Gulag al lui Aleksandr Soljeniţîn; Gherla-Lăteşti şi Patimile după Piteşti, de Paul Goma; Fenomenul Piteşti, de Virgil Ierunca; Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, de I. D. Sârbu; Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, de Ion Gavrilă Ogoranu, în 7 volume; Dicţionarul lui Cicerone Ioniţoiu – Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, din care au apărut până acum nu mai puţin de 11 volume; cărţile istoricului Radu Ciuceanu: Intrarea în tunel (Memorii, vol. I), 1991, Potcoava fără noroc (Memorii, vol. II), 1994, Regimul penitenciar din România 1940-1962, 2001, Pecetea diavolului (Memorii, vol. III), 2002, Rezistența armată din Munții Făgăraș. Gruparea Ion Gavrilă Ogoranu 1949-1955, București, 2007, împreună cu Adrian Brișcă; Povestiri din închisori şi lagăre, de Petre Baicu; Pe Muntele Ebal şi Steaua câinelui, de Teohar Mihadaş; Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă, de Lena Constante şi multe altele.
Acest tip de literatură poate fi încadrat şi la faimoasa „literatură de sertar”, respectiv cărţi scrise înainte de 1989 cu un caracter subversiv, dar apărute după Revoluţie, din cauza cenzurii comuniste, şi despre care se spunea că nu prea există, că „lipseşte cu desăvârşire”, dar din care s-au publicat cărţi valoroase, precum cele de mai sus, la care se pot adăuga, de pildă, romanele lui I.D. Sârbu, Adio, Europa! şi Lupul şi catedrala, de o critică acerbă la adresa fostului regim comunist. Desigur, în cadrul literaturii detenţiei românești s-au scris şi cărţi mai puţin apreciate, în pofida grozăviilor şi suferinţelor din închisorile şi lagărele comuniste româneşti, care nu au valoare literară, estetică, dar sunt considerate „mărturii preţioase” ale unor vremuri îngrozitoare – să sperăm apuse pentru totdeauna.

 

 

Bibliografie
Baicu, Petre, Salcă, Alexandru, Rezistența în munții Brașovului, București, Editura Sânziana, 2018.
Balotă, Nicolae, O istorie salvatoare, în Istoria literaturii de detenţie, Bucureşti, Editura Ramida, 1998.
Dănălache, Teodor, „Dumitru Bacu”, în CrestinOrtodox.ro, 4 iulie 2012, online.
Kloos-Ilea, Mihaela, „În leagănul memoriei. O mărturie despre deportare”, în Poveşti săseşti, 22 noiembrie 2013, vers. online.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008.
Marino, Adrian, „O carte de sertar”, în Tribuna Ardealului, 1993, nr. 68.
Mănăilă, Anca Maria, Universul concentraţionar în literatura română. Discursul memorialistic, Teză de doctorat, Târgu Mureş, .2011.
Palas, Crina, „Literatura detenţiei. Poemul suferinţei şi al învierii”, în rev. Astra. Supliment Literatură, artă şi idei, serie nouă, anul I (XLIV), nr. 1 (324), 2010.
Ştefănescu, Alex., „Scriitori arestaţi (1944-1964)”, în România literară, 2005, nr. 23, accesat la 7 iulie 2013, vers. online.
Vrabie, Diana, „Literatura detenţiei: Sergiu Grossu”, în rev. Limba Română, nr. 1-2, anul XXII, 2012.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg