Prezentul reprezintă singurul timp pentru care dispunem de organe de simț. Trecutul este doar amintire (fidelă ori nu), iar viitorul reprezintă doar o ipoteză; el este întotdeauna nesigur, conținând nu numai speranțe, ci și teamă, așa că emite nerăbdare, respectiv îngrijorări, ambele fiind la originea nervozității. De aceea, fericirea – spre deosebire de bucurie – elimină trecutul și viitorul. Revenind la acesta, la viitor, omul este atât de neliniștit de ce va fi după ce va părăsi această viață încât cheltuiește (după puteri) mai mult efort pentru nădejdea într-un trai de după decât pentru viața prezentă. Piramidele, ziguratele, mausoleele au necesitat mai multe fonduri decât costul existenței celor puși să le ridice. Iar înainte ca aceste uriașe monumente funerare să fie înălțate, s-a trecut la construirea marilor locuri de rugăciune pentru a se obține bunăvoința din partea Celui apt s-o dea.
Speranţa originară că sufletul nu se sfârşeşte odată cu trupul este atestată de vechile practici funerare, dovezile materiale de acest tip fiind printre cele mai complexe care au putut fi scoase la lumină din hăul timpurilor trecute. Ziguratele, piramidele, mausoleele, introducerea în morminte a unor obiecte cu care decedatul să se descurce în viaţa cealaltă, chiar şi vehicule pentru traversarea hotarelor dintre lumi, promisiunea făcută eroilor că jertfa le va fi răsplătită într-un nou trai mult mai atrăgător sunt toate mărturii implicite în credinţa fermă că sufletul plecat din trup nu se stinge. „Moartea omului, după Quabalah [Kaballa – nota mea, Gh. S.], nu reprezintă altceva decât trecerea lui la o nouă formă de existenţă. Omul este chemat în cele din urmă să se întoarcă la sânul lui Dumnezeu, dar această re-unire nu îi este posibilă în starea sa actuală, datorită materialităţii grosiere a corpului său; această stare, şi de asemenea tot ce este spiritual în om, trebuie deci să sufere o purificare necesară pentru obţinerea gradului de spiritualitate pe care îl solicită noua viaţă” 1. În fond, „purificarea” nu este decât ceea ce masonii denumesc „cioplirea pietrei brute”.
„În India, participarea corectă la sacrificii era garanţia nemuririi, iar interiorizarea ritualului vedic, prescris de Upanişade, producea în planul tehnicilor Yoga, anularea legăturilor spaţio-temporale…”.2 Convingerea că sufletul transmigrează, întruchipându-se în existenţe succesive străbate vremurile mitice în doctrinele şi misterele orfice, constituie un punct de plecare şi pentru pitagoricieni şi devine o temă pentru filosofi încă de la Platon și Plotin (care formulează termenul metemsomatoză). Credinţa într-un suflet nemuritor fiind atât de veche, ea a fost concretizată şi în dogme. În slujba înmormântării îşi face loc şi „Iertarea păcatelor”. Ceea ce vrea să spună că decedatului nu i s-a terminat întreaga existenţă înaintea Judecăţii faţă de care preotul tocmai îl absolvă de greşeli. „Principiul fariseic al nemuririi sufletului şi al învierii morţilor, condiţie indispensabilă unei răsplăţi drepte a faptelor, face parte integrantă din crezul evreiesc”3. Mai mult: „Al treisprezecelea şi ultimul articol al crezului formulat de Maimonide, învierea, este, de asemenea, una dintre temele majore ale liturghiei cotidiene. Şi conform M Sanhedrin 10, 1, cel care neagă faptul că acest principiu îşi are originile în Tora nu va avea parte de lumea care va veni”4. Nici creştinismul nu neagă nemurirea sufletului, chiar dacă unii părinţi ai bisericii au păreri nuanţate. „…cineva să nu creadă că animalele lipsite de raţiune au inteligenţa omului, sau deodată se pot schimba în animale raţionale, să nu fie sedus de acea opinie ridicolă şi dăunătoare a transmigrării sufletelor animalelor în oameni sau a oamenilor în animale” 5. De altfel, „Biserica Catolică a rezistat cât a putut acestei invazii a lumii de dincolo. Ea nici măcar n-a încercat s-o canalizeze în direcţia unor devoţiuni a căror ortodoxie era verificată. Desigur, numeroşi catolici mureau, precum familia La Ferronays, cu convingerea că aveau să-i regăsească în cer pe cei iubiţi şi veneraţi pe pământ. Sfânta Tereza din Lisieux spera cu tărie să regăsească în Paradis o reconstituire exactă a localităţii Buissonnets, cu locuitorii săi, cu amintirile şi toate culorile minunate ale copilăriei. Însă clericii au rămas în general foarte discreţi; ei nu au făcut nimic pentru a încuraja aceste sentimente şi s-au mulţumit cu rugăciunile pentru sufletele Purgatoriului, care au devenit atunci o devoţiune extrem de răspândită şi de populară…”6. Da, individul, resimţit ca un centru al universului, simte nevoia să ştie că acel univers se perpetuează la infinit. De aceea şi doreşte să-şi regăsească dincolo clipele intime, cunoscuţii şi tabieturile care au constituit acel univers. Când „Sfânta Tereza din Lisieux spera cu tărie să regăsească în Paradis o reconstituire exactă a localităţii Buissonnets, cu locuitorii săi, cu amintirile şi toate culorile minunate ale copilăriei” și nu să se regăsească altundeva, n-a vrut decât să trăiască din nou sentimentele și tabieturile ei vechi, căci sentimentele și tabieturile sunt cele ce ne mențin voința de a trăi…7 Nu cu orice lume vor să se întâlnească muritorii după plecarea din această viaţă, ci doar cu lumea lor, chiar dacă această viaţă nu a fost întotdeauna aşa cum şi-ar fi dorit-o pe parcursul ei.

Sufletul este considerat nemuritor, chiar dacă e înţeles ca o unitate între suflet şi trup, ca la Tomas d’Aquino: „Omul este constituit dintr-o singură fiinţă, în care materia şi spiritul sunt principiile consubstanţiale ale unei totalităţi determinate, fără soluţie de continuitate prin inerenţa lor reciprocă; nu două lucruri, nu un suflet având un trup sau mişcând un trup, ci un suflet incarnat şi un trup animat în aşa fel încât sufletul este determinat ca «formă» a trupului, până în ce are el mai intim, încât, fără trup, i-ar fi imposibil să fie conştient de propria-i fiinţă. (…) Nici nemurirea sufletului, nici contemplaţia, nici «viaţa interioară», nici demnitatea absolută a persoanei, nici libertatea nu sunt ameninţate de această unire naturală a trupului şi sufletului; căci spiritul, în compusul uman, rămâne subiectul existenţei şi principiul subzistenţei – primatul ontologic care stă la baza acestei naturi, nu doar stăpânirea de către spirit şi gustul pentru lucrurile divine care îl înalţă, dar şi, împreună cu lupta împotriva «cărnii», acel contemptus mundi din Evanghelie” 8.
Din spaimă şi deznădejde, la credinţă şi speranţă, din folclor la învăţături docte, din eresuri la dogme, de la antici la neoplatonicieni, la gnoză şi la kabala. Dar în afara kabalei evreieşti, în plină Renaştere, Pico della Mirandola, Jochannes Reuchlin sau Christian Knorr von Rosenroth au preluat asemenea concepţii şi pentru cercurile creştine. Apoi, ideile cabalistice au fost adoptate şi de Frăţia Rosacruceană.
Din lumea nevăzută fac parte trei categorii: îngerii, demonii şi sufletele celor morţi. „Este o credinţă oficială despre care avem mărturia din 1587 a unui călugăr cordelier, Noël Taillepied, lector de teologie la Rouen. (…) Prima încercare sistematică de a-i forţa pe locuitorii lumii invizibile să iasă din ea a fost goeţia (de la grecescul goé, urlet, din pricina strigătelor celui care invoca, operaţiune care consta în a face să apară demonii.” Urmau aşa-numitele duete mediumnice, când unui individ lipsit de calităţile unui clarvăzător i se asocia o persoană aptă să producă asemenea fenomene. Mai subtile erau „iluminarea”, „călătoriile extatice” etc9.
În epoci mai târzii, theosophia creştină a cunoscut două etape: la început, cea „clasică”, iniţiată de Jakob Böhme, apoi, cea „modernă”, prin Helena Blavatsky.
Curuppumullage Jinarajadasa, preşedintele Societăţii Theosophicale între 1946 – 1953, a fost de credinţă budistă şi mason liber. În cartea sa, Evoluţia ocultă a umanităţii (devenită bestseller), el face următoarele distincţii, în privinţa a ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin cuvântul reincarnare. Accepţiunile diferă:
a) Preexistenţa – Dumnezeu nu creează un suflet pentru fiecare copil care se naşte, acel suflet „existând de mult timp ca individ, într-o oarecare formă spirituală. În momentul naşterii, acest suflet ia o formă umană pentru prima şi ultima oară”.
b) Transmigraţia sau Metempsihoza – „sufletul omului a apărut deja anterior în forme corporale, câteodată sub formă umană, alteori sub formă animală sau vegetală. (…) După moarte, acest suflet va putea renaşte ca animal sau ca plantă încă o dată înainte de a se întoarce în formă umană.”
c) Reîncarnarea propriu-zisă – „sufletul omului, înainte de a se naşte în corpul unui copil, a mai trăit pe pământ fie ca bărbat sau ca femeie, dar nicidecum ca animal sau ca plantă, afară numai de cazul când nu s-a «individualizat», adică înainte ca sufletul să nu fi devenit o entitate individuală, eternă şi conştientizată de sine. Şi, astfel, la naştere, după un interval trăit într-o stare spirituală, sufletul se va întoarce pe pământ ca bărbat sau ca femeie, dar nu se va naşte din nou ca plantă sau animal”10.
Disocierile acestea sunt importante, întrucât termenii prezentaţi sunt folosiţi, de cele mai multe ori, drept sinonime. Întotdeauna definirea termenilor este necesară. De pildă, rezervele mai sus prezentate ale Sfântului Augustin ar fi doar la ceea ce Jinarajadasa include în transmigraţie sau metempsihoză, nu şi în reîncarnarea propriu-zisă şi cu atât mai puţin în preexistenţă. Aşa să fie?
Uitându-se că aerul pur este cer, se uită şi că pământul nu este decât nucleul închis al universului, un fel de celulă limitată de imaginea zidurilor cerurilor reflectate concentric pe el, nelăsându-i niciun loc de scăpare.
Şi iarăşi, nepetrecându-se pe Terra Judecata, ea nu poate avea loc decât tot undeva în cer. Ori în ceruri. În câte ceruri? Pentru greci, cerul era pe Olimp. În vorbirea curentă, spunem că ne simţim în „al nouălea cer”, atunci când avem mari satisfacţii. (I. Berg aminteşte că Vasile Alecsandri urcă până la… al nouăsprezecelea cer. Tot el ne reaminteşte de „cerurile de cristal” ale lui Aristotel în număr de opt. Regele Alfons al X-lea al Castiliei „demonstra că sunt o sută douăzeci şi şapte ceruri”, cum, tot în veacul al XIII-lea, Tomas (Tomasso) d’Aquino susţinea că sunt şapte ceruri. Dante a descris nouă11. Pentru că a considerat că nu există dovezi indubitabile suficiente, Origene a recomandat tuturor gânditorilor să nu precizeze un număr fix al cerurilor. Avertisment neluat în seamă. Ba mai mult, cerurile au primit şi nume. (Ca, de pildă, la Beda Venerabilul.)
După ce a acceptat formula „Precum în cer, aşa şi pe pământ” şi faptul că „Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea lui”, individul muritor a tras şi concluzia după care nici în cer lucrurile nu se pot petrece altfel decât suntem obişnuiţi cu întâmplările de pe Terra. Concluzie logică, însă în niciun caz suficientă: dovadă că, după toate astea, individului muritor nu i-au dispărut nici pe departe spaimele în faţa morţii, în faţa presupuşilor strigoi de lângă noi, în faţa marelui necunoscut. Cum va mai fi în cer? Nimeni nu ştie cu certitudine în afară de Dumnezeu. Dar, cu siguranţă, se va trăi într-un mod cu totul diferit, speră omul, amintindu-şi că Biblia i-a spus că acolo „nu va mai fi moarte, nici tristeţe, nici durere, nici plâns”12. Pe de altă parte, expresia „A fi departe ca şi cerul de pământ” parcă ar contrazice acel „Precum în cer, aşa şi pe pământ”. Nu-i de ajuns că ateii, scepticii, se îndoiesc până şi de faptul că, după moarte, ar mai urma ceva. Ar mai urma ceva? Noul Testament vorbeşte despre trei învieri săvârşite de Isus: cea a lui Lazăr, cea a fiicei lui Iair şi cea a fiului văduvei din Nain. Dar niciunul dintre cei trei nu povesteşte despre cele prin care a trecut în călătoria parcursă, niciunul nu descrie cerul de unde a fost întors. Întrebarea persistă şi, rostite ori nu, spaimele rămân.
Iar răspunsul nu vine. Nu vine de la un martor ocular, ci doar din partea unor personaje născute din pana unor autori care, oricât de prestigioşi, nu ne oferă mai mult decât clipe de satisfacţie artistică. Nimeni nu crede că eroul lui Dante a fost atât de real.
În schimb, au apărut drept răspunsuri tot mai multe teorii care, nici mai mult, nici mai puțin, pur și simplu neagă existența morții. Dintre ele, articolul despre afirmațiile lui Robert Lanza a fost viral pe internet13.
„Robert Lanza, doctor în medicină la Universitatea Wake Forest, specialist în cercetarea celulelor stem şi autorul teoriei biocentrismului, spune că moartea este doar o iluzie, pentru că întreaga realitate este doar un construct mental al stării noastre de conştienţă şi că nu ar putea exista dacă nu ar fi percepută de noi, potrivit descoperă.ro.
Lanza şi-a expus pe larg ideile într-o carte, intitulată Biocentrism: How Life and Consciousness are the Keys to Understanding the True Nature of the Universe.
Teoria este susţinută şi de experimente ştiinţifice, spune Lanza, dar a fost anticipată şi de textele unor filosofi celebri, precum Descartes, Kant şi Schopenhauer, care au scris despre universul subiectiv, ca simplă percepţie a simţurilor noastre.
Biocentrismul merge şi mai departe şi susţine că nici spaţiul sau timpul nu sunt reale, ci instrumente de percepţie create de mintea noastră şi care nu pot exista singure, în afara acestei percepţii. Lanza invocă în acest sens şi o cugetare a lui Albert Einstein, care spusese la moartea unui prieten, fizician: „Oamenii ca noi… ştiu că distincţia între trecut, prezent şi viitor este doar o iluzie extrem de puternică.”
Argumente care infirmă existenţa morţii:
Din punctul de vedere al biocentrismului, moartea nu există. Nu vorbim de o viaţă veşnică într-un timp veşnic, ci în afara timpului.
Potrivit lui Robert Lanza, oamenii nu sunt simple fiinţe biologice, pentru că fără conştienţa lor nimic nu ar putea exista. Lanza are 5 argumente prin care susţine că moartea nu există, ci este o simplă iluzie a minţii noastre.
Faptul că observarea unei particule îi modifică acesteia comportamentul aşa cum arată exemplul menţionat anterior este dovada că realitatea nu există pur şi simplu, ci este un proces care necesită conştienţa oamenilor. De aceea, mintea transcende spaţiul şi timpul, pentru că acestea nu pot exista singure, fără conştienţa noastră.
Conservarea energiei este o axiomă fundamentală a ştiinţei. Prin urmare, energia nu poate fi nici creată, nici distrusă, doar transformată, conform primei legi a termodinamicii. Potrivit lui Lanza, conştienţa unui om este conservată la moarte sub forma unei energii de 20 de waţi, chiar dacă trupul este distrus. Această energie nu este disipată în natură, pentru că nu există realitate în afara conştienţei, fiecare om îşi creează propria lui sferă de realitate, prin urmare această energie nu are unde să dispară. După cum spunea şi fizicianul John Archibald Wheeler, „niciun fenomen nu este real în lipsa unui observator”. Această energie nu dispare la moartea noastră, ci „călătoreşte” dintr-o lume în alta, făcând astfel „nemuritoare” esenţa fiecărui om.
În istoria culturală, avem numeroase personaje care au căutat nemurirea. Primul, atestat se pare că ar fi fost Ghilgameş; nereuşind, s-a consolat prin lucrări pământene gigantice. Nici Faust, nici Ahasverus, nici faraonii n-au reuşit mai mult.
Istoria unei persoane aparţine şi provine din însăşi istoria întregii umanităţi. Străbunii noştri nu au murit fiindcă în epocă au lipsit cunoştinţele de profunzime ale ştiinţelor naturii şi nici datorită faptului că medicina nu a avut performanţele de azi. Antecesorii noştri, o ştim acum, chiar dacă ar fi dispus de performanţele tehnologice actuale, tot ar fi fost destinaţi să moară. Şi chiar dacă speranţa de viaţă a crescut semnificativ, individul om moare tocmai fiindcă este om.
„Sit tibi terra levis!”14, un citat din universalitatea chiar precreştină, este urmat de „Toţi suntem nemuritori, dar trebuie să murim mai întâi”, rostit de Mircea Eliade. „Contra vim mortisnon es medicamen in hortis15” – este varianta latină a dictonului ebraic „Astăzi mi se întâmplă mie, mâine ţie” în sensul de memento mori. Împăratul Vespasian a decretat, pe jumătate emfatic, „Decet imperatorem stantem mori16”. La propriu sau la figurat? Căci, în tradiţia oranţilor şi a gisanţilor, morţii eroi, îndeosebi sacerdoţi, erau înmormântaţi „în picioare” în zidurile catedralelor. (Vechile catedrale romanice ale Franţei mai stau încă mărturie.) Mai mult decât atât, astăzi se cunosc celebrii excomunicaţi postmortem datorită unui amănunt ciudat – moartea subită. Mors repetinta – moartea nedemnă, cea care nu-i lasă plecatului timp să se împărtăşească ori să se mântuiască în ultima clipă de suferinţă asumată. Şi asta chiar dacă decedatul fusese episcop sau rege.
Suntem pe punctul de a fi contemporani nu numai cu reconcilierea religiei cu ştiinţa, dar chiar cu un „trai comun al acestora”? Vor deveni din nou, asemenea antichităţii, sacerdoţii slujitori ai ştiinţelor? Cât va pătrunde pozitivismul în înţelegerea comună a unor fenomene pentru care nu avem nici instrumente de măsurat şi nici unităţi de măsură? Şi, în final, ce vom afla în plus despre moarte? Putem să ne punem chiar şi problema: enigma morţii fiind atributul vieţii, nu este sigur că, penetrată, n-ar modifica ireversibil individul om. Ar fi o modificare în folosul său?
În Thanatos și Kronos în parcursul nostru spre infinit – Individul om moare tocmai fiindcă este om, Constantin Octavian Luca ne amintește că „Thanatos, fiul lui Erebos (Întunericul) și al lui Nyx (Noaptea), două zeități primordiale, are, din punctul de vedere al stării sale civile, o situație cât se poate de neclară: este frate bun cu Hypnos (stăpânul somnului), despre care știm destul de multe, fiind o prezență mai degrabă agreabilă, cu care ne dăm întâlnire în fiecare seară [dar sperând ca, odihniți, să revenim în lumea noastră de dinainte – Nota mea, G. S.]; Thanatos ni se dezvăluie – poate – o singură dată, refuzând înainte de aceasta orice detalii în legătură cu sine. […] Și totuși! În sinea noastră nu-l putem ignora nicio clipă! Thanatos s-a cuibărit în noi. Ne prefacem, în cea mai mare parte a timpului, că nu ne gândim la moarte, însă minte cel ce pretinde că nu-i e frică de ea. Moartea rămâne pentru noi asemenea unei încăperi întunecoase, unde nu știi ce se află înăuntru și, dacă nu știi la ce să te aștepți, n-ai cum să-ți faci nicio strategie care să te mențină în siguranță. Ignoranța, lipsa oricăror «informații sigure» din partea unor «martori oculari», stimulează și în cazul lui Thanatos imaginația. Naște monștri și teamă. Dar este moartea necesară? Pentru ca omul să-și păstreze condiția de om, cu toate năzuințele și angoasele sale, în mod sigur timpul și, implicit, moartea, sunt obligatorii”17 .
Însă ideile novatoare se simt în diferitele luări de poziție ale oamenilor bisericii, dar nu numai. Hans Küng chiar pretinde că „singura cale de reformă este de jos în sus”. Și tot el trage semnalul de alarmă că în „faza postmodernă întârziată”
1. Știința se dezvoltă exponențial, dar nu și înțelepciunea;
2. Alături de uriașele progrese tehnologice, se observă un regres al „energiilor spirituale”;
3. Expansiunea industrială este fără precedent, dar și un dezastru ecologic amenințător;
4. Deși democrația se dezvoltă, asistăm la un regres evident pe plan moral.
Și teologul elvețian continuă, subliniind că aceste considerente au nevoie de un „ethos” global ce poate fi realizat doar prin religie, printr-un „Weltethos” ce nu se poate realiza decât ținând cont de următoarele condiții:
— democrația pentru a supraviețui impune coalizarea între credincioși și necredincioși:
— între națiuni și civilizații nu poate dăinui pacea fără o pace între religii;
— nu poate fi pace între religii fără un dialog între ele;
— nu poate fi o nouă ordine mondială fără un ethos global.
Această dinamică nu este specifică doar Bisericii Catolice. Și nu este doar de acum. De pildă, un exemplu de reconciliere între catolicism și ortodoxie îl reprezintă și biserica din Hilișeu Crișan din nordul extrem al României. Așezământul are o vechime de două sute de ani și deservește ambele culte. Legenda spune că biserica a fost ctitorită de un boier, Alecu Curt, din dragoste pentru soția sa, Ana. Cum el a fost ortodox, iar ea catolică, a ridicat această construcție, o biserică „jumătate catolică, jumătate ortodoxă. Un unicat, o adevărată bijuterie arhitectonică a unor vremuri de mult apuse”. 18
Fernando Savater: „Muritor nu este cel ce moare, ci acela care vede moartea venind… în mod permanent. Am putea chiar defini moartea umană ca fiind momentul în care, în sfârşit, nu ne mai vedem murind. Consideraţiile de ordin moral, fie cele pozitive, care ne îndeamnă la solidaritate, fie cele negative, care ne interzic să le facem rău celorlalţi, provin din aceeaşi sursă: fraternitatea prudentă şi plină de compasiune dintre muritori (pe care unii mai exigenţi, o extrapolează la celelalte fiinţe vii, dar lipsite de conştiinţa faptului că sunt muritoare, acelea care nu cunosc caracterul implacabil al destinului lor, dar suferă de aceleaşi dureri, asemenea anumitor animale).19” Ajungem, astfel, la una dintre cele mai evidente deosebiri dintre individul om şi individul animal: primul are în comun cu cel de al doilea nevoia de securitate şi sexul, însă posedă în plus dialogul cu eternitatea. Şi tot Savater scrie: „Fiecare dintre noi trăieşte supus nevoilor urgente ale cotidianului, luptei pentru supravieţuire şi prosperitate, apăsat de grijile legate de familie şi de locul de muncă, în căutarea plăcerilor mărunte din zi şi din noapte, caracteristice fiecărui om, aşa cum grăit-a Zarathustra lui Nietzsche. Dar suntem şi fiinţe metafizice şi uneori, în rutina zilnică, ne trezim asaltaţi de întrebări despre infinit sau ideea de dreptate, care nu este respectată, şi ne întrebăm ce se va întâmpla cu noi”20. De aici încolo, legaţi la ochi şi, apoi, orbiţi de lumina primită, rătăcim în căutarea unor răspunsuri.
Fericiţi cei ce nu merg pe dibuite: „Să ştie toţi cei ce intră: li se pregăteşte un tur al raiului şi al iadului. De fapt, aici încep o mulţime de scurte [? – nota mea, Gh. Sch.21], nemaipomenite tururi ale cerurilor, iadurilor, paradisurilor, purgatoriilor, limburilor, labirinturilor, staţiilor de tranzit, tărâmurilor interioare şi lumilor dinafară. Ioan Petru Culianu nu merge pe dibuite; el se deplasează cu iuţeala cuiva familiarizat cu încăperile şi decorurile prin care îşi croieşte calea”22.
Cum poţi fi familiarizat cu acele „încăperi şi decoruri aflate pe tărâmul celălalt”, adică undeva în cer? Doar singură moartea îi va dezlega fiecăruia dintre noi măcar în parte misterul? Sau există şi alte posibilităţi de „înălţare spre cer”? Ele au fost imaginate în mai toate culturile cunoscute, bărcile, arcele, carele trase de animale înaripate, precum şi multe alte vehicule rituale au avut menirea de a-i duce pe cei decedaţi spre nişte destinaţii diferite. Care sunt sau nu sunt.

„Din orice clipă trecătoare/ Ăst adevăr îl înţeleg,/ Că sprijină vecia-ntreagă/ Și-nvârte universu-ntreg.”23

 

 

Note
1 Papus, Kabbala, Tradiţia secretă a occidentului), Traducere şi îngrijire ediţie: Radu Duma, Editura Herald, Bucureşti, fără an, p. 122.
2 Enciclopedie de Filozofie şi Ştiinţe Umane, ALL EDUCAŢIONAL, DeAGOSTINI, 2004, p. 737
3 Larousse, Dicţionar de civilizaţie iudaică, Autori, opere, noţiuni, Jean-Cristophe Attias; Esther Benbassa, traducere de Şerban Velescu, Univers Enciclopedic, p. 327, fără an.
4 Idem, p.181.
5 Sfântul Augustin, Despre Geneză în sens literal, traducere Pr(eot). prof. dr. Iulian Popescu, Editura Minerva, 2008, p. 401.
6 Philippe Ariès, Omul în faţa morţii, Traducere şi note de Andrei Niculescu, editura Meridiane, 1996, vol. II, p.227.
7 Ce altceva decât sentimentele și tabieturile îl fac și pe cel mai nefericit individ să dorească să trăiască și în continuare chiar și în mizeria în care a ajuns?
8 M.D.Chenu, Toma d’Aquino şi teologia, Traducere de Elena I. Burlacu, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pp.102-3
9 Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, Traducere de Claudia Dumitriu, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 304.
10 C. Jinarajadasa, Evoluţia ocultă a umanităţii, traducere din limba franceză Ilie Iliescu, Editura Herald, Bucureşti, pp. 48-49, fără an.
11 I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 33-34.
12 „…cu siguranţă, se va trăi într-un mod cu totul diferit, speră omul…”, același care suferă la gândul morții în primul rând pentru despărțirea de cei dragi și de tabieturile sale. O contradicție existențială!
13 MOARTEA NU EXISTĂ. Teoria care schimbă TOT CE ȘTIAI despre trecerea în neființă, în ziarul Libertatea.ro din 16/12/2024.
14 Fie-ţi ţărâna uşoară!
15 Nu se găseşte medicament împotriva puterii morţii.
16 Un împărat moare întotdeauna în picioare.
17 Cf. Constantin Octavian Luca, Cugetări fraterne, ezoterice și masonioce, Tempus, 2017, pp. 98-99.
18 Cf. Constantin Octavian Luca, Centrul, marginile și terțiul inclus, Mirador, pp.54-55.
19 Fernando Savater, Viaţa eternă, Polirom, 2008, p. 125.
20 Ibidem, p.181.
21 Scurte? Unde nu mai e timp, noţiuni ca „scurt” sau „lung” îşi pierd orice relevanţă.
22 Lawrence E. Sullivan, Director Center for the Study of World Religions Harward University în Prefaţa la ediţia americană, Aut of This World, Boston and London, Shambhala, 1991, pp. VII-XIV.
23 Mihai Eminescu, Cu mâne zilele-ți adaogi…