Latinii denumeau păcatul (peccatum) un act fizic, un fapt, o vorbă/un cuvânt, un gând scăpat prin exprimare, o omisiune de a face binele, o manifestare fizică sau verbală contrară a ceea ce o religie consideră că e voința unui zeu, recunoscut de fiecare trib sau confesiune. Cu alte cuvinte, încălcarea poruncii religioase, abaterea de la normă, fărădelegea, vina, violarea legăturii cu zeul și cu aproapele.
Confesionalele secolului al XII-lea – aceste cutii pline cu mizerii – considerau păcate: a rosti ovații și descântece, a crede în vise, în zborul păsărilor sau în umbletul animalelor, a întoarce ciurul pentru a găsi lucruri pierdute, a citi psaltirea1, a recita poezii sau descântece pentru cucerirea unei fete sau femei, a stinge durerea unui dinte cu un cui.
Popoarele primitive nu cunoșteau noțiunea de păcat, ei credeau că pot stăpâni și dicta zeilor pe care, de fapt, ei i-au inventat. Aveau dreptul să-i și pedepsească dacă nu răspundeau cerințelor populației.
Autorul american Zen Brad Warner2 afirmă că în budism nu există conceptul de păcat. Asociația de Educație Buddha Dharma afirmă în mod expres că „Ideea păcatului sau a păcatului originar nu are loc în budism”.
În credința Bahá’í, oamenii sunt considerați ființe naturale perfecte și spirituale. Ființele omenești au fost create datorită dragostei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, învățăturile Bahá’í compară inima omului cu o oglindă, care, în caz că este îndepărtată de lumina soarelui (adică de Dumnezeu), este incapabilă să primească dragostea lui Dumnezeu, dar acesta nu este un păcat.3
Nici iudaismul4 mainstream și islamul nu recunosc conceptul de păcat originar.
Abia odată cu apariția religiilor monoteiste s-a produs ruptura, mai precis când a apărut tagma preoților, a profeților, a prorocilor care s-au autoproclamat intermediari între zeul suprem și poporul păcătos. Ei nu mai aveau puterea și dreptul de a dicta zeului și de a-l pedepsi, ci doar datoria de a-l implora. Și atunci, slujitorii altarelor au inventat păcatul care se manifestă prin a săvârși vreo vină și astfel frica ne face neputincioși, ne lipește tot mai mult tălpile de existența telurică obligatorie.
În concepția religiei creștine, păcatul strămoșesc, denumit păcatul originar, este greșeala de a fi încălcat interdicția divină de a gusta din pomul cunoașterii binelui și a răului, fapt ce a dus la alungarea neamului omenesc din grădina fericirii veșnice și pierderea stării paradisiace. (Ciudată decizie a Tatălui, care a creat omul după chipul și asemănarea lui și i-a ordonat să crească și să se înmulțească, de a interzice fiului să știe ce e bine și ce este rău și de a-l condamna pe viață la muncă silnică – „prin sudoarea frunții tale îți vei câștiga pâinea cea de toate zilele”5!).
În mitologia mesopotamiană Adamu (Addamu, Admu, Adapa)6 a fost judecat de un zeu pentru „păcatul de a încerca detronarea unei divinități”, iar Leibnitz7 denumește păcatul originar – neascultarea lui Adam – felix culpa, greșeala din care a izvorât sacrificiul Fiului Omului, jertfa pentru păcat.
Pornind de aici, clericii au stabilit, derivate, șapte păcate fundamentale din care izvorăsc celelalte multe păcate iar Pavel din Tars8 a completat și adăugat alte nelegiuiri ce apasă umerii pământeanului, precum nedreptatea, curvia, răutatea, lăcomia, răzbunarea, invidia, uciderea, înșelăciunea, purtarea rea, bârfa, defăimarea ura față de Dumnezeu, insulta, mândria, lăudăroșenia, facerea de rău, neascultarea de părinți, călcători de legământ, discordia, cruzimea.
Se spune că Toth9, zeul lunar și sapiențial, ținea evidența păcatelor, cum se țin astăzi spovedaniile, sentințele și pedepsele.
Alungarea păcatului, a vinei, se face prin mărturisire/spovedanie care este un mod de a uita, de a șterge amintirile neplăcute. Și vindecarea bolii începe cu anamneză, dar și prin magia religioasă și laică practicată de vraci, medici, vindecători și preoți, cu ajutorul deochiului, a descântecului, a rugăciunii și prin ungere, dar mai ales prin botez10.
La unele confesiuni religioase actul botezului are loc la scurt timp după naștere11. S-ar putea pune întrebarea: ce a păcătuit acest prunc, însă clericii vor spune că orice om este născut din păcat. La alte confesiuni, mai cu seamă la neoprotestanți12, acest act ritualic are loc la maturitate, când cel spălat de păcat este conștient de întreprinderea sa.
Dar cel mai folosit mod de a spăla vina/păcatul este iertarea și aici, cum am mai spus mai înainte, intervine duhovnicul, slujitorul altarului, care mijlocește între stăpânul ceresc, care ne-a blestemat13, și păcătosul universal din naștere. Plata iertării păcatelor în folosul preoților și a papei.
Pentru iertarea păcatelor, cruciaţii ucideau, jefuiau, violau, expropriau. Papa Calixt al III lea14 le-a promis cruciaților că le vor fi iertate păcatele trecute și viitoare, cu condiția să ucidă cât mai mulți musulmani, care erau și ei credincioși monoteiști.
Comandanții armatei cruciate, conduși de abatele de Cîteaux15, la Beziers16, împotriva catarilor17, au încercat să caute un mod de deosebire dintre adepţii papei şi cathari (fraţi creştini) întrebându-l pe nunţiul papal asupra procedurii. „Nu arătaţi milă nici ordinului, nici vârstei, nici sexului. Ucideţi-i pe toţi! Dumnezeu îi va recunoaşte pe ai lui la sosire.”
Iată și promisiunea papei Leon al X lea18, promisiunea înscrisă cu valoare, după ce păcătosul plătea indulgența, absolută și garantată în fața Domnului: „… te iert… de toate păcatele, încălcările sau excesele, oricât de mari ar fi acestea… și iau de pe tine toate pedepsele pe care le meriți în purgatoriu și te readuc… la inocența și puritatea pe care le aveai în momentul botezului, astfel încât să fie închise toate porțile pedepsei… și dacă nu mori acum, această iertare rămâne valabilă până în clipa când ești pe moarte”.
Și, ca un corolar, sfânta inchiziție îl schingiuia pe ipoteticul păcătos până recunoștea acuzația și apoi, ca să-i salveze sufletul și să-i fie iertată vina, îl ardeau pe rug.

 

 

Note
1 Psalmul 108, versurile 5-14:
„Diavolul să stea de-a dreapta lui./ Când se va judeca să iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat./ Să fie zilele lui puţine şi dregătoria lui să o ia altul;/ Să ajungă copiii lui orfani şi femeia lui văduvă;/ Să fie strămutaţi copiii lui şi să cerşească;/ Să fie scoşi din curţile caselor lor;/ Să smulgă cămătarul toată averea lui;/ Să răpească străinii ostenelile lui;/ Să nu aibă sprijinitor şi nici orfanii lui miluitor;/ Să piară copiii lui şi într-un neam să se stingă numele lui;/ Să se pomenească fărădelegea părinţilor lui înaintea Domnului şi păcatul maicii lui să nu se şteargă;/ Să fie înaintea Domnului pururea şi să piară de pe pământ pomenirea lui”.
2 Zen Brad Warner – născut la 5 martie 1964 în Hamilton, Ohio
3 Credința Bahá’í este o religie monoteistă întemeiată de Mírzá Husayn-’Alí Núrí, cunoscut și ca Bahá’u’lláh (în limba arabă „Slava lui Dumnezeu”) în secolul al XIX-lea în Persia
4 Manstream – tendință majoritară, curent principal, alinierea majorității la modele de comportament, de valori, de stil, comune, convențional
5  Genesa 3:17
6  Om(l:ebr.)
7  Gottfreid Wilhelm Freiharr von Leibnitz (1 iulie 1646, Leipzig – 14 noiembrie 1916, Hanovra)
8  Romani 1: 29-32
9 Thoth, în mitologia egipteană, a servit ca scrib al zeilor, căruia i se atribuie inventarea scrierii și a hieroglifelor egiptene, zeul echilibrului, care raporta balanța ce cântărea inima defunctului în raport cu pana, reprezentând principiul lui Maat.
10 botez – grec. , baptízein (βαπτίζειν) – a cufunda, a scufunda.
11  catolicii, ortodocșii, ortodocșii orientali necalcedonieni, mai multe denominațiuni protestante: anglicanii, luteranii, prezbiterienii, congregaționaliștii și alte denominațiuni reformate, metodiștii, unii nazarineni și Biserica Moravă.
12  Penticostali, baptiști, adventiști( milenariști), martorii lui Iehova, Creștini după evanghelie, biserica evanghelică
13  Geneza 3:16-19
14  Alfonso de Borgia y Cavanilles – 8 ianuarie 1379, Torreta de Caulos – 15 august 1458,Roma
15 Robert de Molesme, din Ordinul cistercian (în latină Ordo Cisterciensis), un ordin călugăresc catolic. Nucleul ordinului l-au constituit călugării mănăstirii benedictine din Cîteaux (în latină Cistercium) din Franța.
16  Béziers este un oraș în sudul Franței, sub-prefectură a departamentului Hérault, în regiunea Languedoc-Roussillon.
17  Catarismul este o doctrină creștină apărută în Evul Mediu. Adepții ei, Catarii (din greacă καθαροί tradus „Purii”, cunoscuți și ca Albigenzii, pentru că erau deosebit de activi în regiunea Albi), sunt o sectă creștină cu puternice influențe gnostice, a cărei teză duce la extrem doctrina celor două principii, Binele și Răul. A apărut în secolul al X-lea, în sud-vestul Franței, în regiunea Languedoc din munții Pirinei, răspândindu-se ulterior în toată Europa de Vest.
18  Giovani di Lorenzo de Medici – 11 decembrie 1475, Florența – 1 decembrie 1521, Roma.