„Invidia este o declarație de inferioritate.“
(Napoleon Bonaparte)

 

 

Dacă nimeni nu ar putea contesta orientarea în Paris în relaţia cu Sena, restul traseelor stabilite de mine sau de altcineva ar putea isca controverse mai mult sau mai puţin subiective. Pentru că Parisul este plin de bulevarde şi pieţe largi, de clădiri şi monumente impunătoare, toate potrivite ca repere turistice multe şi importante, fiecare cu semnificaţia şi cu istoria sa. Toate cer timp şi atenţia unui turist fără alte presiuni în afară regretului că timpul la Paris trece repede.
Şi totuşi, axa Louvre – Grădinile Tuileries – Place de la Concorde – Boulevard Champs Elysées – Place Charles de Gaulle (Arc de Triomphe) – La Défence, care străbate Parisul pornind din curtea Muzeului Louvre, din dreptul Piramidei, până în piaţa unde aşteaptă Cubul din cartierul modern La Défence, va rămâne unanim acceptată ca linie de orientare pentru orice turist dar şi ca axă imaginară istorică ce parcurge mai multe secole într-o cronologie grăbită de la Napoleon, continuată de generalul Charles de Gaulle, până la Franţa de azi cu numeroasele ei probleme ce uimesc lumea. Drumul „de la piramidă la cub“ pare un capitol de istorie filmat între două corpuri geometrice, dintre care prima este intrarea în Muzeul Louvre iar cea de a doua e staţia de metrou din La Défence. Simbolic, această axă este și o trecere în revistă a drumului glorios pe care Napoleon I-er l-a făcut împreună cu Franţa. Drumul pornește din curtea interioară a Palatului Louvre. Numele piaţetei ce are în centrul său Piramida e „Curtea Napoleon“.
Palatul Louvre a devenit muzeu în timpul Revoluției Franceze iar prima sa denumire oficială a fost Muzeul „Napoleon I”. Data pe care Site-ul muzeului o menţionează este 10 august 1793. Se mai cunoaşte faptul că cele două palate, Louvre şi Tuileries, au fost legate între ele prin lucrările demarate de Henric al IV-lea în 1594. Cele mai importante modificări au avut însă loc în timpul domniei lui Napoleon I. În această perioadă are loc o redecorare a palatului în stil neoclasic şi renovarea unor apartamente în care a locuit ultima împărăteasă Maria Luiza de Habsburg, după ce anterior se renovase dormitorul împărătesei Josephina Beauharnais. Privind retrospectiv, aceste lucrări au fost bine venite pentru Palatul Louvre, inutile pentru Palatul Tuileries, pentru că soarta acestuia din urmă avea să fie diferită de cea a Luvrului după Comuna din Paris din anul 1870, mai exact după intervenţia armatei ca să înăbuşească revoltele ce au urmat Comunei. Comuna din Paris, obosită de lupte şi sărăcie, va dispare murind odată cu palatul Tuileries. Palatul a dispărut nu însă și istoria lui.
Louvre este azi un muzeu care reuneşte circa 500.000 de exponate diverse, de la antichităţi, sculpturi (cea mai vestită este „Venus din Millo”) şi obiecte de artă, până la picturi ca faimoasa „Gioconda” pictată de Leonardo de Vinci.
Muzeul Louvre cuprinde operele pictorilor care aparţin vechiului curent clasic academic, născuţi până în 1820. Printre multe alte capodopere, muzeul deţine şi o colecţie bogată de tablouri cu subiecte dedicate lui Napoleon I. Timpul a tot adăugat opere închinate familiei imperiale dar mai ales împăratului, picturi ale lui David[1], prim pictor al imperiului, dar și ale lui Ingres şi Gros, şi ei pictori ai Curţii Imperiale.
Este de menţionat că Napoleon nu a alimentat personal „arta imperială“ dar a posedat mereu ştiinţa de a se face admirat, iubit şi slăvit de artişti şi în primul rând de pictori. Campaniile victorioase, scenele de pe câmpurile de luptă dar și scenele de la curte sau portretele ce îl prezentau în cea mai favorabilă lumină, aveau rolul să impresioneze masele. Lista pictorilor care i-au dedicat operele lor împăratului Napoleon I, pe lângă cei amintiţi deja, îi mai cuprinde și pe Isabely, Gerard, Ducis, Horace Vernet, Gosse, Buchot, Delaroche. Fără îndoială, Louis David, care era un pictor recunoscut pentru arta şi contribuţia sa la trecerea de la vechiul stil clasic la cel neoclasicist, a realizat o lungă şi impresionantă serie de tablouri ce elogiază imaginea lui Napoleon I şi Revoluţia Franceză.
Mergând către Grădinile Tuileries, primul edificiu întâlnit este Arcul Carrousel ce aminteşte de victoriile lui Napoleon în bătăliile sale. Carrouselul, fiind așezat în interiorul deschis al Curţii Napoleon, ne apare astăzi mascat de aripile laterale ale Muzeului Louvre oferind prima dovadă că extremităţile Palatului Louvre de azi, purtând denumirile de „Aripa Richelieu“, respectiv „Aripa Danon“, au făcut iniţial parte din Palatul Tuileries.
Grădinile Tuileries de azi se întind pe 25 de hectare şi ocupă suprafaţa pe care, înainte de 1870, trona falnic Palatul Tuileries. La ieşirea din Grădinile Tuileries întâlnim mai întâi Obeliscul adus din Egipt, monumentul ce pare că ar vrea să optureze ieşirea către Piaţa Concorde. Deşi a fost adus ulterior, ideea preluării şi a transportului său în Franţa fusese discutată încă în timpul Campaniei din Egipt purtată de Napoleon. Reamintim că cel care a descifrat inscripţiile hieroglife de pe mormintele faraonilor şi de pe Obelisc a fost Champolion.[2]
Străbătând Place de la Concorde, piaţa unde în timpul Revoluţiei Franceze de la 1789 era instalată ghilotina, ne vom aminti de perioada în care Napoleon a servit armata republicană în Campaniile din Italia şi din Egipt. Apoi, ca ultimă parte a traseului, din Place de la Concorde și continuând drumul pe bulevardul Champs Elysées până în Place Charles de Gaulle, fostă Place De L’Etoiles, vom ajunge la Arcul de Triumf care ne aminteşte de marea victorie de la Austerlitz.
Gloria imperială şi Napoleon sunt prezente peste tot în centrul Parisului. Întâi sunt malurile Senei cu istoria lor care vorbeşte despre împărat. Pe malul drept al Senei, în Place Vendome, piaţa cea mai elegantă din Paris unde se găsesc marii bijutieri şi Hotelul Ritz, apare alt omagiu adus împăratului, Coloana Vendome (1805 – 1810) numită şi „Coloana victoriei“ (de la Austerlitz !!), o coloană înaltă de 45 de metri având în vârful ei statuia lui, o operă a sculptorului August Dumont. Şi podurile peste Sena, multe şi diferite, traversând mereu dintr-o parte în alta în căutare de noutăţi amintesc de Napoleon I. Printre numeroasele poduri ce leagă malurile Senei vom întâlni și podurile Austerlitz şi Iena, nume care ne amintesc două dintre bătăliile victorioase ale lui Napoleon. Iar pe malul drept, în clădirea Domului Invalizilor se află mormântul lui, la nivelul de sub parter „Le tombeau de Napoleon“, realizat dintr-un material de cuarţ roşu, aşezat pe placă de granit de culoare verde. Mormântul, având acea culoare bizară, pare o statuie în flăcări. Conţine de fapt cinci sicrie aşezate unul în altul. Pe cel mai mare, cel care le înglobează pe toate celelalte patru, un nume: Napoleon.
Finalul poveştii imperiului este punctul de unde începe eternitatea. Napoleon I a părăsit Franţa definitiv, forţat să abdice a doua oară, după înfrângerea armatei sale la Waterloo, în 18 iunie 1815. El va mai trăi încă şase ani pe insula Sfânta Elena, departe de Franţa şi de evenimentele de pe continent. Spre deosebire de el şi de cei care l-au însoţit pe insulă, Palatul Tuileries, reşedinţa lui imperială, va continua să existe încă 55 de ani, ca reşedinţă a regilor Ludovic al XVIII-lea, Carol al X-lea şi Ludovic Philippe, ca sediu al celei de a II-a Republici şi din nou ca reşedinţă monarhică pentru Napoleon al III-lea. Un nou război pierdut de Franţa contra Prusiei, urmare înfrângerii de la Sedan, din 1 septembrie 1870, va naşte o nouă revoltă pariziană care va ridica la luptă populaţia oraşului ce se va organiza în Comuna din Paris. Înăbuşirea acestei revolte va produce multe victime răscolind Parisul şi aducând în mod neaşteptat finalul palatului Tuileries ale cărui zile se sfârşesc brusc, odată cu înfrângerea Comunei din Paris după un asediu de o săptămână. Un final tragic dar mai ales nefiresc în raport cu mersul istoriei. Dacă totuși reluăm finalul istoriei palatelor reunite Touileries şi Louvre trebuie să ne bucurăm că măcar unul dintre palate, palatul Louvre, a supravieţuit până în zilele noastre devenind unul dintre cele mai mari muzee ale lumii.
Este important de menţionat că Napoleon, ca şi Ludovic al XIV-lea, nu a fost un conducător obsedat de imaginea sa, unul care să impună contemporanilor lui o politică laudativă la adresa sa. Dacă ne gândim la faptul că era, mai tot timpul, plecat în lungile campanii şi implicat direct în toate bătăliile pe care le conducea personal, putem trage concluzia că, pentru el, în primul rând a contat rezolvarea problemelor de care se lovea pe câmpul de luptă şi organizarea societăţii pentru funcţionarea ei pe criterii sănătoase, pe valorile reale şi pe continua consolidare a realizărilor anterioare. Luciditatea l-a făcut adesea să se gândească la viitor şi să aibă sentimente de îndoială cu privire la felul în care lumea îl va judeca după ce va dispărea: „Adevărata mea glorie nu este faptul că am câştigat 40 de bătălii. Waterloo va şterge amintirea victoriilor mele. Ceea ce însă nimic şi nimeni nu va putea şterge și va trăi pentru totdeauna, este Codul meu civil“. Realizările lui Napoleon sunt însă multe si importante, ideile lui devenind inovații și reguli ce au pus bazele lumii moderne, ale principalelor instituții franceze și ale unor noi materii demne a fi studiate la nivelul Sorbonei.[3]
Personaj istoric şi literar, Napoleon Bonaparte a fost şi va rămâne o sursă de studiu şi de creaţie artistică nesecată. Tema literară „Napoleon“ este numai ea, ca parte din creaţia artistică mondială, o temă de o mare întindere, mereu actuală şi având caracter internațional, pentru că Napoleon I a resuscitat istoria, tactica militară şi organizarea socială în toate domeniile. Criticat sau admirat, Napoleon a fost mereu piesa indispensabilă din marele puzzle social global, acel personaj indispensabil în analiza evenimentelor, în căutarea adevărului şi în descoperirea soluţiilor.
Dintre operele literare având subiectul „Napoleon“ o mare parte sunt biografii. Ar fi greu să facem clasificări sau să adăugăm comentarii legate de aceste texte ţinând cont că o parte dintre autori, deşi au trăit în apropierea lui Napoleon spre finalul vieţii lui din exil, au fost contestaţi pentru subiectivismul cu care au scris sau „colorat“ intenţionat datele obţinute de la împărat în folosul propriu pentru a creşte succesul comercial al cărţilor. Dar nici n-am putea să-i omitem dat fiind perioada de timp trăită în apropierea împăratului. E mai ales cazul lui Las Cases, secretarul lui Napoleon în perioada exilului pe insula Sfânta Elena.[4]
Las Cases a trăit lângă Napoleon în special după revenirea lui în Franţa, pentru cele ultime 100 de zile ca împărat. Cea de a doua abdicare a lui Napoleon şi mai ales exilul pe insula Sfânta Elena i-au deschis contelui Las Cases calea spre un succes nemeritat ca urmare a consemnării memoriilor împăratului, dictate zilnic lui Las Cases devenit secretarul său. Napoleon I i-a împărtăşit lui Las Cases în discuţiile zilnice, observaţiile şi diversele sale note făcute de-a lungul timpului.[5] Se pare însă că „secretarul Las Cases“ nu a ezitat să adauge la memoriile lui Napoleon, propriile sale păreri subiective, fapt care a denaturat şi a diluat mult valoarea lucrării, cu daune considerabile asupra valorii textului.
O altă biografie cunoscută a lui Napoleon îl are ca autor pe Andre Castelot[6], o carte foarte bine documentată, scrisă în două volume, purtând titlurile: vol.I – „Bonaparte“ şi vol.II – „Napoleon“, volume care se referă la perioada istorică de dinainte de imperiu şi respectiv la viaţa lui Napoleon din perioada de glorie până la finalul din Insula Sf. Elena.[7]
Dacă numeroasele biografii ale lui Napoleon I–er fac din împărat un personaj literar, perioada istorică napoleoniană este responsabilă, indirect şi prematur, cu trecerea de la romantism la realism. Iar acest lucru, dovedit de critica literară, se explică în primul rând cu referire la Stendhal şi opera sa în proză. Pentru tânărul Stendhal, întâlnirea cu Napoleon a fost momentul de răscruce al destinului său. Pentru că Stendhal nu l-a admirat pe Napoleon I de la distanţă, la fel ca cei mai mulţi dintre cei care au scris despre el, i-au dedicat simfonii, l-au pictat sau i-au ridicat statui şi monumente, uimiţi de victoriile sale. Spre deosebire de ceilalţi, Stendhal l-a cunoscut pe Napoleon I direct şi l-a urmat, ca ofiţer, în campaniile sale. A suferit şi văzut rigorile şi ororile războiului, a luptat efectiv sub comanda împăratului şi a putut înţelege diferenţa între monarhii care luptau de la distanţă sau conduceau luptele fără niciun plan şi Napoleon, un împărat care era prezent în mijlocul bătăliilor, care aplica şi schimba tactica luptei în funcţie de inamic, de relief, de condiţiile din teren sau de o situaţie concretă apărut brusc. Stendhal afirmase: „Nădăjduiam ca, cineva care la văzut pe Napoleon, se va însărcina să-i povestească viaţa. Am aşteptat acest lucru mai mult de douăzeci de ani, dar, în cele din urmă, văzând că acest mare om rămâne tot necunoscut, nu am vrut să mor înainte de a-mi spune opinia pe care o aveam despre dânsul“.
Stendhal, pe nume său oficial Marie-Henri Beyle, a scris despre Napoleon pornind de la numeroasele sale note şi însemnări care s-au concretizat în două lucrări apărute, din păcate, la un interval mare de timp. Primul volum, „Viaţa lui Napoleon“, a fost scris la Milano, în perioada 1817 – 1818, cel de al doilea, „Mărturii despre Napoleon“, la Paris, în perioada 1836 – 1837, după aproape douăzeci de ani. Atât istoricii cât şi toată critica literară sunt unanimi de acord că apropierea de Napoleon a însemnat pentru ofiţerul Stendhal posibilitatea de a-şi nota lucruri concrete de la faţa locului, aş spune intenţionat „reale“, despre personalitatea pe care o admira de mult timp. În fapt, contactul cu Napoleon a fost o ocazie de reconfirmare a planurilor sale din tinereţe. La vârsta de 19 ani, tânărul Beyle nota în carnetul său marele proiect de viitor, un ciclu care urma să cuprindă trei părţi: 1 – „Istoria lui Bonaparte“, 2 – „Istoria Revoluţiei franceze“ şi 3 – „Istoria marilor oameni care au trăit în timpul Revoluţiei Franceze“.
Interesantă este însă continuarea acestei idei: „A se începe aceste trei lucrări la treizeci şi cinci de ani, adică peste cincisprezece ani“ (citat preluat din Henri Martineau)[8]. Foarte importantă este însă ideea pe care Stendhal o subliniază în observaţiile sale în jurnal: marele avânt colectiv datorat apariţiei, existenţa și extinderea imperiului îl insuflă tineretului francez, sentiment pe care Napoleon la cultivat cu grijă şi l-a dezvoltat ca idee primordială în sădirea unei dorinţe colective de a visa, clădi şi mai ales de a atinge gloria. Prin această idee, este definită exact și tema majoră ce urmăreşte firul central al subiectelor romanelor „Roşu şi Negru“, „Mânăstirea din Parma“și „Lucien Leuwen“. Tinerii eroi creați de Stendhal: Julien Sorel, Lucien Leuwen sau Fabricio del Dongo – sunt toţi animaţi de acelaşi entuziasm ce îi poartă către glorie şi datoria faţă de ţară. Ce tânăr poate să reziste la aceste măreţe idealuri unite sub un steag francez atât de falnic?

 

 

Note:
1 Jacques Louis David (1748 – 1825) a fost unul dintre cei mai importanţi pictori francezi neoclasici. Membru al Academiei Franţei din 1783. Dintre pânzele sale cunoscute amintim „Belizarie cerşind“, „Jurământul lui Horaţiu“, „Încoronarea Împăratului Napoleon I şi a Împărătesei Josephine“. Este de notat că în timpul revoluţiei, în anul 1792, David a fost deputat al Convenţiei Naţionale şi a votat pentru decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea, făcând parte din tabăra iacobină care era condusă de Robespierre. În aceeaşi perioadă a avut și o intervenţie negativă ca revoluţionar dizolvând Academia ca urmare a unor conflicte cu această instituţie.
2 Jean Francois Champolion (1790 – 1832) – cunoscut la vremea lui şi sub numele de „Champolion tânărul“, pentru a fi deosebit de fratele său mai mare şi mai cunoscut Jaques – Josepf. Renumit filolog şi orientalist francez, cunoscut în special pentru cercetările sale pentru descifrarea scrierilor vechi egiptene, prin hieroglife, descoperite pe mormintele din templele faraonilor.
3 Universitatea din Paris, cunoscută sub numele de Sorbona, activă din anul fondării ei în 1257 de către Robert de Sorbon și până astăzi, cu excepţia perioadei 1793 – 1806, datorată Revoluţiei Franceze. Nivelul de predare şi performanţele academice în domeniile ştiinţelor umaniste, teologiei şi filozofiei, au condus la introducerea unor standarde cum ar fi „Doctoratele“, niveluri valabile şi azi. O serie de Colegii aparţinând Sorbonei mai sunt încă vizibile în zona Pantheonului, ca de exemplu: College des Bernardins, Hotel de Cluny, College Sainte Barbe, College d’Harcourt, Cordeliers.
4 Emmanuel Augustin Dieudonne Joseph conte de Las Cases (1766 – 1842), a publicat, sub numele A. Lesage, vestitul „Atlas historique, genealogique, chronologique et geographique “. Este renumit pentru lucrarea „Le Memoire de Sainte Hélène“, o biografie admirativă despre Napoleon I.
5 „Memorial de Sainte Hélène“ par le Cte. De Las Cases, suivi de Napoleon dans l’exil, Paris – Seine – Saint Germain, 1842.
6 Andre Castelot (1911 – 2004) scriitor şi scenarist belgian, născut la Anvers, fiul pictorului simbolist Maurice Chabas şi fratele actorului Jacques Castelot. A scris peste o sută de cărţi, cele mai multe dintre ele fiind biografii ale unor oameni celebri.
7 Andre Castelot – „Viaţa lui Napoleon Bonaparte” – „Bonaparte“ – volumul I, „Napoleon“ volumul II – Librairie Academique – Perrin, Paris, 1967, traducere în limba română de P. Năvodaru, V.T. Spânu şi S. Stanciu – Editura Politică, Bucureşti, 1970.
8 (1882 – 1958) important critic literar, jurnalist şi editor francez, creatorul revistei literare „Le Divan“. S-a stabilit ca editor la Paris, va fi iniţiatorul publicării operelor lui Stendhal.