Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre generarea lui Dumnezeu în Sfânta Treime (polemica antiariană a lui Marius Victorinus) (II)

Despre generarea lui Dumnezeu în Sfânta Treime (polemica antiariană a lui Marius Victorinus) (II)

La începutul primei Epistole a lui Candidus împotriva lui Victorinus1, se expune în mod radical gândirea autorului său despre generarea divină, deoarece îndepărtându-se de Plotin, arianul nu va face distincție între generarea lumii sensibile și generarea lumii inteligibile și, de aceea, pentru el orice generare implică o mișcare. Plecând de la faptul că tot ceea ce este inalterabil și neschimbător este negenerat și negenerant, iar faptul că Dumnezeu este inalterabil și neschimbător, îl duce pe Candidus la concluzia „logică” că Dumnezeu este negenerat și negenerant.
În prima teză a lui Candidus, Dumnezeu este negenerat, iar textele sale demonstrative fac din el un adevărat urmaș al lui Porfir. Dacă principiul lucrurilor compuse este simplu și Dumnzeu este simplu, atunci Dumnezeu este Principiul tuturor lucrurilor, și dacă Principiul este fără principiu (început), atunci Dumnezeu este fără principiu și de aceea este negenerat.
A doua teză a lui Candidus este aceea a unui Dumnezeu negenerat. Odată făcută demonstrația că Dumnezeu este negenerat, Candidus își continuă argumentarea sa, cu scopul de a ajunge la concluzia că Dumnezeu nu este numai negenerat dar și negenerant. A genera ceva, de fapt, înseamnă a-i da celui ce este generat ceva din sine sau totul din sine. (Ep.Cand. I, 3,35-36). Într-o primă instanță ne găsim în fața unui Dumnezeu care își diminuează prezența și, de aceea, este în mișcare; în celălalt caz, în fața unui Dumnezeu care „moare”. Asemenea condiționalități rezultă absurde, deoarece Dumnezeu rămâne totdeauna același.(“Deus manet semper idem”). (Ep. Cand. I, 3,35-36).
Dumnezeu nu este substanță, este cea de-a treia teză a lui Candidus. Plecând de la faptul că voința nu este nici substanță, nici acțiune, chiar dacă în Dumnezeu există voință și acțiune, Candidus susține că substanța este numai efectul acțiunii lui Dumnezeu și efectul nu este consubstanțial celui care operează cu el, de aceea Dumnezeu nu este o substanță. De fapt, substanța are caracteristicile unui subiect. Și ceea ce este subiect nu este un simplu obiect, în timp ce Dumnezeu este simplu în Sinea sa. Acum, dacă Dumnezeu nu este substanță, nicio ființă nu este consubstanțială cu Dumnezeu, chiar dacă ceva s-ar putea manifesta sau naște din Dumnezeu. (Ep. Cand. I, 8, 27-29).
A patra teză ne prezintă Fiul ca efectul acțiunii lui Dumnezeu. După toate modalitățile examinate, este nevoie să tragem concluzia, după Candidus, că Fiul, care este logos-ul lui Dumnezeu, nu este de la Dumnezeu prin generare, ci este prin acțiune: este primul și principalul efect al acțiunii lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a produs din lucruri ce nu sunt, deoarece Puterea sa duce spre ființă, care nu este (cf. Fapte 2, 36) : (Ep. Cand. I, 11, 14).
Aceeași Sfântă Scriptură, continuă Candidus, afirmă că Iisus Hristos a fost creat de către Dumnezeu: Că Dumnezeu l-a făcut pe Iisus o spune Sfânta Scriptură în Faptele Apostolilor: „Să știe, deci, cu certitudine, toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut pe Domnul nostru și Hristos, acel Iisus pe care voi l-ați crucificat (Fapte 2, 36): (Ep. Cand. I,11,14).
Dacă Iisus a fost făcut din lucruri care nu sunt, atunci Fiul a fost creat ex nihilo; dacă Dumnezeu nu este substanță, atunci Fiul nu este consubstanțial cu Tatăl. „Iisus este întreaga și prima substanță”.( Ultimele două paragrafe ale Epistolei lui Candidus, comentează Balido, ne pun în fața unui Iisus care este Dumnezeu prin participare, dar nu prin natură, chiar dacă este principiu sau pre-cauză, recompensă și Creatorul, Mântuitorul nostru, care s-a făcut Servitor pentru mântuirea noastră (Ep.Cand. I, 11, 1920).
Este evident că arianul, conclude G. Balido, după ce și-a făcut cunoscute propozițiile sale printr-o serie de argumente inferențiale plecând chiar de la Revelație, și-a expus cristologia sa, remarcând diferența dintre Tatăl și Fiul. În mod particular, Candidus a evidențiat că Tatăl l-a plasmat pe Iisus din lucrurile care nu sunt, ca o întruchipare a perfecțiunii, cu toate atributele sale, dar așa cum se știe, Iisus a făcut lucrurile perfecte din lucruri care n-au existență și nu le-a făcut în același fel ca Tatăl. Tatăl este impasibil, El este cel care trimite; Fiul este real, El este Trimisul. Fiul înfăptuiește acțiuni legate de întrupare, pe care Tatăl nu le face. (Ep. Cand. I, 10,20-27).
În răspunsul dat de Victorinus lui Candidus, el se referă la limitele inteligenței umane în ce privește înțelegerea realității dumnezeiești. Răspunsul Retorului începe într-un stil declamatoriu și este cu toate probabilitățile inspirat de stima pe care bătrânul Retor o are față de interlocutorul său; confruntarea epistolară, ne spune G. Balido, încearcă să circumscrie posibilitățile omenești de a pătrunde misterele voinței lui Dumnezeu: „A vorbi de Dumnezeu este a avea un curaj supraomenesc”, dar și a evidenția cu mintea noastră este o probă majoră în examinarea unei asemenea inefabile realități, deoarece în inima noastră a fost sădită inteligența Tatălui (nous patrikos) (Ad Cand. I 1,6 ). Începe astfel confruntarea cu Candidus. Victorinus nu intenționează să diminueze rolul rațiunii (ratio), care însă trebuie să se exprime în cel mai vast orizont făcut posibil de credință, și subliniază credința creștină a lui Candidus și că el trebuie să accepte ceea ce Scripturile spun despre Hristos (Ad Cand. I, 17-19). De fapt, dacă este acceptată Scriptura, nu pot să nu-i fie acceptate toate implicațiile; de aici, Victorinus evidențiază contradicția care, chiar dacă este acceptată, conform afirmației Sfântului Pavel, că omul ar fi fiu prin adopție, prin intermediul lui Hristos (Ad Cand. I, 2,9), declară că Hristos nu este Fiu prin generare, ci prin adopție. Recunoscând astfel adversarului său că a spus multe lucruri adevărate despre Hristos, Victorinus îl pune, însă, pe Candidus în fața unei vădite incoerențe. Cum este posibil să afirmi că Hristos este Puterea lui Dumnezeu, putere atotputernică și logos universal, al oricărei activități și al oricărei vieți, și în același timp să spui că Fiul ar fi rezultatul derivat din lucruri care nu sunt (Ad Cand. 2, 13-14).
Pentru a infirma argumentele lui Candidus, care ajung la concluzia că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, n-a fost generat, ci creat din nimic și rezultat al activității lui Dumnezeu și care l-a produs din lucrurile care nu sunt, Victorinus face trimitere la texte și teme neoplatonico-porfiriene ale doctrinei filosofice referitoare la modalitățile de existență a ființelor determinate, folosindu-le în scopuri teologice. Victorinus, înainte de a-și pune în valoare argumentele sale inferențiale, folosindu-se de aceeași metodă logică folosită și de adversarul său, clarifică de ce Dumnezeu, care este deasupra oricăror lucruri, nu se identifică nici cu existenții, nici cu non existenții, ci, fiind deasupra a ceea ce cu adevărat este existent (vere on), ființă determinată cu cel mai înalt grad de ființare printre existenți, este pe de-a-ntregul pre-existent (proon) ( Ad Cand. 2, 29).De fapt, deoarece cauza precede efectul, Victorinus își începe demonstrația sa argumentativă astfel: dacă Dumnezeu este cauză a non existentului nu coincide cu el și este deasupra non existentului, (quae non sunt); dacă Dumnezeu este cauza existentului nu coincide cu el și este deasupra existentului (quae sunt) și fiind cauza oricărui lucru este, în mod natural, chiar deasupra a ceea ce este cu adevărat existent (quae vere sunt); Dumnezeu, deci, este numit pe bună dreptate pre-existent. (Cf. Cand. 3, 4-9).
Vom urmări în continuare analiza pe care Victorinus o face non existentului și existentului printr-o demonstrație logică impecabilă, unică în literatura creștină a primului mileniu, anticipând-o pe cea a lui Raimundi Lulli (1232-1316) cu a sa „Artă combinatorie” în care a făcut demonstrații logice privind Sfânta Treime cu ajutorul rațiunilor necesare ( rationes necessariae), prin care Sfânta Treime a fost explicată rațional.
Bătrânul Retor definește semnificația non existentului în patru modalități: a. Conform poziției parmenidiene a non ființei absolute; b. Conform poziției platoniciene a non ființei relative; c. Conform poziției aristotelice a ființei care nu este încă, și care de aceea este în putere și nu în acțiune; d. Conform ființei care este deasupra tuturor existenților, deoarece cauză a existenților înșiși (Ad Cand. 5,1-6). Din aceasta putem trage concluzia că Dumnezeu poate intrta în sfera non ființei determinate, adică a non existenței, numai conform modalității a., adică a non ființei absolute:: „conform negației, în mod sigur ca lipsă totală de existență” (Ad Cand. 4, 2-3).
De fapt, precizează Victorinus, „Dumnezeu este Tatăl și este cauza existenților și a non existenților. Atunci, prin voința lui Dumnezeu apar prin generare existenții și non existenții. Și nu este necesar să considerăm non existenții ca și cum ar fi apărut printr-o privare a existenților. Niciun non existent, de fapt, se poate înțelege în non existența sa”. (Ad Cand. 5, 1-6). La Victorinus, deci, conceptul de neființă determinată este diferit de cel exprimat de Candidus. Pentru arian, de fapt, non ființa este nimicul (nulla); pentru Victorinus nimicul (nulla) nu există și din nimic nu poate apărea nimic. „Nimicul este numai o ficțiune a imaginației, dar este vorba aici de o anumită înțelegere fictivă”.(Ad Cand. 5, 8).
“ Anticii cunoșteau bine ideea despre Nimic (Nulla). Conform mărturiei lui Aristotel (Met. 985b, 6), scria Lev Chestov2 ,Democrit și Leucip afirmau existența Nimicului (Nulla), iar Plutarh a formulat aceeași idee într-un mod foarte expresiv „Ceva nu există mai mult decât Nimicul”. Este adevărat că Democrit și Leucip au identificat Nimicul cu golul, și ființa cu materia. Oricum, dincolo și contrar lui Parmenide care afirma că numai ființa există, în timp ce non ființa, nu numai că nu există, dar nu poate nici măcar să fie gândită, filosofia greacă a admis existența Nimicului (Nulla) și a pus existența Nimicului ca o condiție necesară a gândirii. „0 este semnul prezent al unei absențe, zero spune ceva despre Nimic, deci zero există”. Este evident că această idee nu era străină nici eleaților; și atunci când Parmenide a afirmat cu atâta insistență că non ființa nu există, a luptat de fapt cu sine însuși, neluând în considerare și îndepărtând de la el suspiciunea că Nimicul ar fi reușit, prin intermediul unei subtilități, să existe. În dezbaterea dintre eleați și atomiști „gândirea naturală” a luat partea acestora din urmă.”. Este cunoscut că Marius Victorinus a luat partea eleaților, a lui Parmenide în special, iar P. Hadot și-a consacrat o bună parte a vieții analizei raportului dintre Victorinus și Porfir în Comentariul la dialogul lui Platon Parmenide.3 Nimicul (Nulla) nu este un Nimic (Nulla) perfect, adică lipsit de existență, a scris Chestov, el se opune existentului ca un egal al său. Aceasta este semnificația cuvintelor lui Platon despre cele două cauzalități, divină și necesară. Platon a exprimat pur și simplu cu o mai mare relevanță gândirea atomiștilor: pentru el Nimicul (Nulla) s-a transformat în Necesitate. Convingerea că necesitatea ar împărți cu divinitatea puterea asupra a tot ce există era pentru Greci un adevăr care n-are nevoie de demonstrație, și dacă dorim este postulatul fundamental al gândirii lor.4 Întorcându-ne la Marius Victorinus și la comentariul lui G. Balido, textul următor este extrem de relevant privind generarea divină: “Anumiți existenți, printre non existenți, sunt, într-un anumit fel, ca existenții înșiși, care sunt numiți conform generării; în timp ce înainte de generare sau erau în puterea lor sau într-o alta, aparținând Sinelui, din care au fost generați conform următoarelor modalități: conform unei alte naturi și conform a ceea ce nu este deocamdată ființă, dar care poate să fie și va fi în viitor”.(Ad Cand. 5, 11-16). Victorinus, deci, în dinstincția pe care o face între non ființa determinată (non ente), nu numai că reafirmă existența non ființei determinate din punctul de vedere al potențialității sale, a existenței, încă neexprimate, ci prefigurează existența non ființei determinate într-o altă natură din care a fost generată. Ajunge astfel la maturitate poziția lui Victorinus care se contrapune aceleia a lui Candidus, căreia se dorește să i se atribuie convingerea că Iisus ar fi apărut din nimic (nulla), atunci trebuie în mod necesar să ne gândim că este vorba de un Nimic (Nulla) transcendent. Victorinus, după ce a subliniat că Dumnezeu este deasupra existenților și a non existenților, se „produce” într-o specificare care este străină platonismului. De fapt, chiar dacă a folosit expresia pater într-un discurs platonic, pentru bătrânul Retor, spune Balido5, este un dublu concept de paternitate: unul analogic, de origine platonică, de care se vorbește aici, și o paternitate în sensul generării eterne de origine neo-testamentară, în funcție de care se dezvoltă întregul răspuns al lui Candidus. De fapt, Victorinus trage concluzia că de la Dumnezeu lucrurile apar conform generării sau conform efectului (ce urmează unei cauze n.n.)(Ad Cand. 6, 3-4).
Aut este ceea ce ce caracterizează disjuncția exclusivă, care folosită de Victorinus, indică incompatibilitatea între modalitățile de producere( a celor trei Persoane n.n.): una este intra, cealaltă extra. Acum, în timp ce în neoplatonism, așa cum este cunoscut, există un proces de degradare continuu, la Victorinus generarea și rezultatul ei, din punct de vedere conceptual se exclud complet, deoarece conceptul de generare privește viața din interiorul divinității, în timp ce efectul se referă la creație. Continuându-și această extraordinară argumentare, bătrânul Retor folosește doctrina ce se referă la modalitatea de manifestare a ființelor determinate, făcând distincție între a. cei cu adevărat existenți care corespund inteligibililor și b. existenții care corespund sufletelor; c. cei care nu sunt cu adevărat non existenți, care corespund sufletelor întrupate și lumii sensibile; d. Non existenții care corespund materiei. Cei cu adevărat non existenți sunt numai în imaginația intelectului (Ad Cand. 6, 4-13). În această terminologie, conclude G.Balido, de origine platonică, reintră în sfera ființei nu numai existenții care cu adevărat sunt, și existenții care sunt, ci și non existenții, adică cei care nu sunt cu adevărat non existenți și non existenții. Reiese în mod clar de aici că non ființa este înțeleasă în sens relativ, așa cum ne-a învățat Platon în dialogul Parmenide.6
Cineva s-ar putea întreba la ce ne servește toată această demonstrație logică? Simplu, pentru a înțelege nu numai cu sufletul, ci și cu mintea Crezul nostru creștin: „Cred… întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unu Născut( generat), care din Tatăl s-a născut (generat) mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut (generat), iar nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.”
Încheiem aceste considerații cu câteva versuri din Primul Imn, al lui Victorinus închinat Sfintei Treimi:

„Ajută-ne lumină adevărată, Dumnezeule, Tată Atotputernic,
Ajută-ne lumină din lumină, mister și virtute a lui Dumnezeu.
Ajută-ne Sfinte Spirit/Duh, uniune a Tatălui și a Fiului,
Tu, atunci cînd te odihnești, ești Tatăl, atunci cînd te manifești ești Fiul,
Atunci unești toate lucrurile în Unu, Tu ești Sfântul Spirit/Duhul.”

Imnul începe cu invocarea ajutorului Tatălui, al Fiului și al Spiritului/Duhului Sfânt, aducând în discuție atribuțiile lor recunoscute în cursul textelor pe care le-am discutat mai sus și asumându-și textele discutate privind cele Trei Realități dumnezeiești, în Unitatea ființei, a vieții și a cunoașterii. Astfel se adresează Tatălui cu expresia lumină din lumină și Spiritului/Duhului Sfânt cu expresia uniune a Tatălui și a Fiului. Reia apoi denumirea celor Trei Realități cu trimitere la statul lor specific; astfel Tatăl se găsește în starea de repaus, Fiul este întru acțiune, și Spiritul/Duhul Sfânt este Sfântul Spirit/Duhul care unește totul în Unu. (cf. Imnul I, 2-5). „Dumnezeu este Unu înaintea Unului, în El nu există nicio cantitate care, în schimb e produsă de Unu născut din El; de fapt, Fiul a produs toate lucrurile, deoarece este sămânța oricărei existențe și este întreaga virtute a lui Dumnezeu; El este mișcare și de aceea este substanță, este Dumnezeu din Dumnezeu deoarece este generat, și deoarece Dumnezeu și mișcarea lui Dumnezeu sunt un singur lucru, existând un unic și același Dumnezeu, de fapt Tatăl este în Fiul și Fiul este în Tatăl”.7

 

 

Note
1 Foarte probabil, Candidus este interlocutorul fictiv al lui Victorinus, cf. lui P. Hadot, (ed îngrijită), în Marius Victorinus , Traités…, cit p. 29-30; cf. P. Hadot, Porfirio e Vittorino, cit. p. 29, nota 168; cfr. M. Victorinus, Recherches sur sa vie et ses oeuvres, Etudes Augustiniannes, Paris 1971, p. 272-275; M. Simonetti, Nota sull’ ariano Candido, in “Orpheus”10(1963), p. 151-157. Personajul literar pe care bătrânul Retor l-ar fi creat, ne spune G. Balido, este util pentru a putea expune într-o formă dialogică ideile și pozițiile ariene, dar și pentru a respinge cu aceeași rigoare a procedeului demonstrativ folosit de Candidus, tezele structurale susținute de arian, cu instrumentarea lor logico-aristotelică (Balido Giuseppe, op. cit. p.20).
2 Chestov Lev, Kierkegaard e la Filosofia Esistenziale (text îngrijit de Glauco Tiengo și Enrico Macchetti), Bompiani, Milano 2009, pp. 307-308
3 Hadot Pierre, Saggio introduttivo in Porfirio,Commentario al Parmenide di Platone, Vita e Pensiero, Milano 1993
4 Cf. Chestov, op. cit. p. 309
5 Balido Giuseppe, Introducere la Vittorino Gaio Mario, Scritti cristiani, EDI, Napoli 2018, p. 26
6 ibid., p. 27
7 Cf. Imnului I, 7-28, in Victorinus Marius , Imne,op cit. pp. 68-69

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg