Tăcerea și Cunoașterea
Cunoașterea ne poate aprofunda înțelegerea și crește, uneori exponențial, posibilitatea succesului nostru în viață. Cu siguranță, nicio ființă umană nu vrea să rămână în ignoranță, în beznă, în necunoaștere. Abandonarea necunoașterii și îndreptarea către dobândirea cunoștințelor sunt în natura umană, la urma urmei. De fapt, oamenii au fost întotdeauna pasionați de a învăța orice și de la oricine, de multe ori. Un număr mare de figuri proeminente, în special filozofi, s-au gândit la acest subiect important și au încercat să ofere răspunsuri la întrebări relevante, de exemplu, ce este cunoașterea, ce limite sunt în cadrul acesteia și cum știm ceea ce știm, sperând să depășim ceea ce spunea Socrate că: „Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”. Dacă tot am amintit de Socrate, un alt mare filozof antic grec, Aristotel spunea că: Toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște, iar dovada acestui lucru ar sta în plăcerea pe care le-o procură „activitatea simțurilor”1. Stagiritul susține că oamenii resimt această plăcere pentru ea însăși, chiar când nu e vorba de urmărirea unui folos, și lucrul se adeverește mai ales cu privire la simțul ce se exercită prin ochi2, de unde și ideea de mai jos de tăcere ca ochi al cunoașterii.

 

Tăcerea ca idee sau concept
Tăcerea a fost analizată și explorată din perspective și puncte de vedere la fel de variate precum pragmatica, psihologia socială, antropologia, sociolingvistica, semiotica și comunicarea interculturală.3 În Silence: The phenomenon and its ontological signification/ Tăcerea: Fenomenul și semnificația sa ontologică (1980), Bernard P. Dauenhauer, profesor emerit de filosofie la Universitatea din Georgia, susține că tăcerea nu este niciodată absența sensului, ci mai degrabă este un fenomen pozitiv. Încercarea sa „de a examina și stabili statutul ontologic al tăcerii este o excepție notabilă de la faptul că discuția filosofică sistematică a rămas în urmă eforturilor artiștilor de a relata importanța fenomenului evaziv al tăcerii”4. În discuțiile referitoare la discursul colonial și postcolonial, tăcerea a fost citită sau văzută ca “un semnificant cu multe accente de lipsire a puterii și rezistență, a negării unei poziții de subiect și a însușirii acesteia”5.
Trebuie menționat că tăcerea este de diferite feluri. Astfel, filozoful și criticul literar francez Michel Foucault (1926-1984) scria: „Tăcerea însăși – lucrurile pe care cineva refuză să le spună, sau este interzis să le numească, discreția care se cere între diferiți vorbitori – este mai puțin limita absolută a discursului, cealaltă latură de care este separat printr-o limită strictă, decât un element care funcţionează alături de lucrurile spuse, cu ele şi în relaţie cu ele în cadrul strategiilor generale… Nu există una, ci multe tăceri și ele sunt parte integrantă a strategiilor care stau la baza și pătrund discursurile”6.
Tăcerea poate fi autoimpusă sau rezultatul unor constrângeri externe; poate fi expresivă sau ilizibilă; poate semnifica ascultare atentă sau retragere dintr-o conversație sau dintr-un dialog; chiar ea poate fi temporară sau consistentă.7 Tăcerea poate fi un element religios sau mistic; tăcerea religioasă poate fi divină sau demonică.8
Filozoful polonez Izydora Dąmbska (1904-1983) susține: „Literatura folosește tăcerea în două moduri: indirectă și directă. Cea directă apare atunci când un autor vorbește despre tăcerea unui personaj literar ca pe un cuvânt sau un model de comportament etc. Cea indirectă se ivește sub forma unei pauze, omisiuni, subestimări sau tăceri, de exemplu într-o poezie sau un cântec, în tăcere ca expresie a personajelor de pe scenă într-o dramă. O piesă de teatru folosește tăcerea ca mijloc de exprimare artistică cu cea mai mare claritate”9. Aceasta a fost/ este o perspectivă literară, de altfel, în lumea literaturii, există numeroase referiri la tăcere. De exemplu, în Ce s-a întâmplat: o piesă în cinci acte, scriitoarea americană Gertrude Stein (1874-1946), mult mai cunoscută pentru că a fost gazda unui salon de artă, în Paris, loc unde aveau să se întâlnească figuri foarte importante ale modernismului în mai multe domenii, precum: Pablo Picasso, Ernest Hemingway, F. Scott Fitzgerald, Sinclair Lewis, Ezra Pound, Sherwood Anderson și Henri Matisse, scria că „silence is so windowful” („tăcerea este atât de plină de ferestre”)10. În afară de jocul de cuvinte cu minunatul cuvânt, propoziția sugerează că, prin tăcere, ni se deschid mai multe ferestre sau misterioase portaluri de gânduri și perspective.
În mod similar, Molana Jalal ad-Din Mohammad, mult mai cunoscut sub numele de Rumi sau Molavi, (1207-1273), unul din cei mai cunoscuți mistici persani și islamici, întemeietor al Ordinului Mevlevi, denumit „prințul poeților sufi”, care a amalgamat în sine gânditorul și artistul, a spus: „Tăcerea este marea și vorbirea ca pârâul;/ Marea te caută; nu căuta pârâul”11. De altfel, în întreaga lui creație, Rumi a proslăvit iubirea divină, ghidul spiritual al biografiei sale, el necăutându-l pe Dumnezeu în afară, ci „în sine însuși”. (cf)12
Din punct de vedere sociologic, se susține că pentru un venetic care intră „într-o societate străină, cunoașterea când să nu vorbească poate fi la fel de fundamentală pentru producerea unui comportament acceptabil din punct de vedere cultural ca și cunoașterea a ceea ce trebuie să spună”13.
Antropologul, criticul literar, filozoful și scriitorul francez Georges Bataille (1897-1962), a oferit o înțelegere inedit-originală despre tăcere comparând-o cu… nuditatea, fiind ceva care este „dintotdeauna” acolo, care vine în funcție de viață, de limbaj. În opinia lui Bataille, tăcerea, ca și moartea, nu este ceva care ne așteaptă pur și simplu, sau care a fost mereu acolo – este ceva care este „deja întotdeauna” acolo, care vine în funcție de viață, de limbaj. Tăcerea este pentru limbaj “ceea ce nuditatea este pentru haine – nu separat, ci absolut legat”. Nuditatea și tăcerea nu pot exista decât după “anularea lor în haine sau cuvinte și vor fi atunci văzute ca o condiție primordială”14. Extinzând ideea lui Bataille, Mehdi Aghamohammadi crede că tăcerea există după „anularea” imaginilor, luminii, sunetului, cuvintelor, vocii, vizibilului, simțibil și chiar gustativ dar, cu toate acestea, o înțelegere atât de largă a tăcerii ne cere să luăm în considerare contextul, de exemplu, „în comparație cu o față machiată, o față fără machiaj este una tăcută sau un om fără iubită este tăcut, în comparație cu un bărbat care are o iubită”15.
Psihoterapia, în special psihanaliza, este, de asemenea, profund implicată în studiul tăcerii, realizând și explorând diferite tipuri și funcții ale tăcerii în discursul terapeutic, de exemplu, această disciplină consideră tăcerea ca o modalitate nu numai de a acţiona, ci şi de a comunica.16 De pildă, Theodor Reik (1888-1970), un psihanalist austriac, a scris: „Există un discurs fără sens și o tăcere plină de sens”17.Tăcerea are, de asemenea, o mare importanță în știința politică sau politologie, una dintre cele mai importante teorii ale acesteia, precum și din comunicarea de masă, fiind „spirala tăcerii”, care a fost formulată de Elisabeth Noelle-Neumann (1916-2010), o femeie politolog germană, la începutul anilor 1970, potrivit căreia modelul spiralei tăcerii presupune că oamenii sunt în permanență conștienți de opiniile ființelor umane din jurul lor și își adaptează comportamentele (și potențial opiniile) la tendințele majoritare, sub teama de „a fi pe partea pierzătoare a unei dezbateri publice”18. Noelle-Neumann și-a fundamentat teoria sau teoretizarea în special pe premisa că indivizii au un „simț cvasi-statistic” care le permite să evalueze climatul de opinie într-o societate, adică proporțiile de oameni care favorizează sau se opun unei anumite probleme, acest sens cvasi-statistic putând fi corect, dar „de foarte multe ori nu este, adică oamenii greșesc în evaluările lor despre ceea ce cred toți ceilalți”19.
Fără îndoială, lingviștii și filologii sunt și ei interesați de ideea și semnificațiile tăcerii dar, cu toate acestea, în general vorbind, potrivit savantului spaniol Fernando Poyatos (n. 1933), lingvistica a irosit multe oportunități de cercetare oferite de tăcere.20 S-a concentrat doar asupra anumitor tăceri ale discursului, așa-numitele joncțiuni interne sau interioare (în cadrul unui cuvânt), joncțiuni externe sau exterioare (între cuvinte) și joncțiuni terminale (la sfârșitul propozițiilor), precum și asupra unor „tăceri atitudinale”, susține Poyatos, care punctează că rareori lingviştii. s-au referit la tăcere ca fiind o „componentă a interacțiunii”, ratând astfel faptul că atunci când vorbirea este întreruptă de o „pauză”, cel puțin una dintre celelalte două activități concomitente, paralimbaj sau kinezice, încă umple acea „aparent (niciodată semiotic) decalaj”21.
În Funcțiile tăcerii (2008), Michal Ephratt, profesoară israeliană de lingvistică, a distins pauza diferențiată de „tăcerea (elocventă)”, care nu este nici tăcerea vorbitorului, nici tăcerea ascultătorului, ci un mijloc de comunicare verbală.22 În plus, ea a explorat rolurile tăcerii (elocvente) în cele șase funcții ale limbajului în/ din modelul comunicativ al celebrului Roman Jakobson, unul dintre lingviștii cei mai influenți ai secolului XX, care a pus piatra de temelie în „dezvoltarea analizei structurale a limbajului, a poeziei și a artei”23. De menționat că în anii 1930, Jakobson a aderat, din păcate, la eurasianism, o doctrină nefastă ce considera, în mod aberant, Rusia și vecinii săi apropiați, slavi, români (subl. mea), greci sau musulmani, ca pe o „entitate continentală” de sine stătătoare numită Eurasia. Ephratt afirmă că: „Tăcerea (elocventă), ca semn lingvistic, transmite informații în funcția referențială (semnul zero și construcții pasive); este un mod afectiv iconic de exprimare a emoțiilor (de exemplu, golul, intimitatea) în funcţie. În ceea ce privește funcția conativă, tăcerea (elocventă) realizează acte de vorbire directe și indirecte. Cezura, metaforele și elipsele sunt doar câteva exemple de tăcere poetică. […] Diferitele roluri ale tăcerii în funcția metalingvistică variază de la a fi un marker de discurs până la reflectarea «dreptului la tăcere»”24.
Ca o scurtă concluzie, exemplele prezentate și explorate în această secțiune arată că nenumărate discipline au subliniat importanța tăcerii. Următorul segment va aprofunda acest fenomen al tăcerii în secolul al XX-lea.

 

 

Note
1 Aristotel, Metafizica, București, Editura IRI, 1996, p. 11.
2 Aristotel, op. cit., p. 11.
3 I. Nakane, „Silence”, în C.B. Paulston, S.F. Kiesling & E.S. Rangel (Eds.), The handbook of intercultural discourse and communication, Malden, Blackwell Publishing, 2012, pp. 158-79.
4 J.A. Circosta, „Silence as disclosure: Virginia Woolf’s style of being-in-the-world”, în A.T. Tymieniecka (Ed.), Analecta Husserliana lxxxvii: Human creation between reality and illusion, Springer, Dordrecht, 2005, pp. 139-53.
5 B. Parry, „Speech and silence in the fictions of J.M. Coetzee”, în G. Huggan & S. Watson (Eds.), Critical perspectives on J.M. Coetzee, Basingstoke, Macmillan Press, 1996, pp. 37-65.
6 Michel Foucault, The history of sexuality, vol. I: An introduction, New York, Vintage Books, 1980, p. 27.
7 N.C. Burbules, Introduction, în M. Boler (ed.), Democratic dialogue in education: Troubling speech, disturbing silence, New York, Peter Lang Publishing, 2005, pp. xiii-xxxi.
8 O. Zijlstra, Language, image and silence: Kierkegaard and Wittgenstein, on ethics and aestethics, Bern, Peter Lang, 2006, p. 93.
9 Izydora Dambska, „Silence as an expression and as a value”, în A. Brożek & J. Jadacki (eds.), Knowledge, language and silence: Selected papers, Leiden, Brill Rodopi, 2016, p. 317.
10 Gertrude Stein, „What happened: A five act play”, în G. Stein, Geography and plays, Madison, The University of Wisconsin Press, 1993, p. 205.
11 Mehdi Aghamohammadi, „Silence, an Eye of Knowledge”, în International Journal of Education & Literacy Studies (IJELS), Vol. 5 No. 2; April 2017, p. 21.
12 Jalaluddin Rumi, Metafore și parabole, traducere din limba persană: Otto Starck. Studiu introductiv: George Grigore, București, Editura Kriterion, 2003.
13 K.H. Basso, „«To give up on words»: Silence in Western Apache culture”, în Southwestern Journal of Anthropology, 26 (3), 213-230.
14 P. Hegarty, Georges Bataille: Core cultural theorist, London, SAGE Publications, 2000, p. 158.
15 Mehdi Aghamohammadi, op. cit., p. 21.
16 Michal Ephratt (2008), „The functions of silence”, în Journal of Pragmatics, 40, 1909-38.
17 Theodor Reik (1968), „The psychological meaning of silence”, în Psychoanalytic Review, 55, 172-86.
18 D.A. Scheufele, „Spiral of silence theory”, în W. Donsbach & M.W. Traugott (Eds.), The SAGE handbook of public opinion research, pp. 175-83, London, SAGE Publications, 2008.
19 D.A. Scheufele, op. cit., pp. 175-183.
20 F. Poyatos, Nonverbal communication across disciplines, vol. II: Paralanguage, kinetics, silence, personal and environmental interaction, Amsterdam, John Benjamins Publishing Company, 2002, p. 299.
21 F. Poyatos, op. cit., p. 299.
22 Michal Ephratt (2008), „The functions of silence”, în Journal of Pragmatics, 40, 1909-38.
23 Michal Ephratt, op. cit., pp. 1909-1938.
24 Ibidem, p. 1909.