Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre imaginativ

Despre imaginativ

În urmă cu aproape trei decenii, Editura Jurnalul Literar ne oferea așteptata carte a lui Martin Heidegger, Ființă și timp, tradusă din germană de Dorin Tilinca și Mircea Arman, Cuvântul înainte îi aparține lui Octavian Vuia, discipol al lui Martin Heidegger, după cum bine se știe, care sublinia, pe bună dreptate importanța apariției cărții, menționând că Heidegger rămâne un gânditor exemplar, ce îndeamnă permanent spre căutarea „noilor posibilități ale gândirii filosofice”.
Nu știam atunci nimic despre Dorin Tilinca și nici despre Mircea Arman, bătrânul Google nu ființa pe vremea aceea, dar prin textul traducerii și prin note i-am descoperit pe cont propriu. Lectura lui Heidegger( culoarea hârtiei pe care s-a tipărit cartea nu o făcea prea comodă) mi-a adus aminte că în anii mei de filologie clujeană un asistent de la seminarul de filosofie mi-a împrumutat o traducere în franceză a filosofului, din care am citit pe nerăsuflate( cum nu se citește de altfel Heidegger!) cele scrise despre Hőlderlin și despre limba în poem. În treacăt fie spus, voi citi în românește celebrele texte ceva mai târziu, odată cu apariția volumului Originea operei de artă .
La Editura Tribuna, consultantul științific și traducătorul lui Heidegger, avizatul cunoscător al operei acestuia, Mircea Arman, publică volumul Eseu asupra structurii imaginativului uman, care, după menționează autorul, „își propune (…) o viziune mai puțin obișnuită asupra unor aspecte ce țin de natura însăși a culturii și a raportării omului față de lume”, abordare ce nu se face însă din perspectiva unei anumite școli filosofice. Filosofia, poezia, arta, morala, religia și chiar știința sunt abordate de autor dintr-o altă perspectivă, aceea a capacității imaginative care legitimează domeniile menționate.
Mircea Arman optează pentru capacitatea imaginativă, cu atât mai mult cu cât noțiunea de imaginar conteazăt prin nota de desuetitudine pe care o presupune, și, mai ales, printr-o „valență halucinatorie, delirantă sau chiar fantezistă”. Autorul afirmă, tocmai de aceea, cu fermitate, că imaginativul „primește valența de posibilitate rațională, de facultate specifică intelectului de a crea lumi posibile”. Dicționarul explicativ al limbii române nu înlesnește înțelegerea opțiunii autorului. În dicționar, pentru imaginativ se consemnează sensuri cum ar fi „dotat cu o imaginație vie”, „care posedă aptitudinea de a-și imagina lucrurile cu mare ușurință” sau „dotat cu o imaginație fecundă” ceea ce nu este cazul în formularea autorului. Chiar dacă Dasein are sensul de existență inclusiv în filosofia lui Hegel, dar cu totul altul în cea a lui Heidegger, la fel și noțiunea de imaginativ are un cu totul alt sens în viziunea novatoare a lui Mircea Arman. În felul acesta, prin imaginativ, Mircea Arman se plasează în imediata vecinătate a actului creator și, într-un fel, în punctul de geneză a acestuia. În ultimă instanță, Mircea Arman alege conceptul de imaginativ fiindcă acesta motivează crearea unor „lumi posibile al căror sens rațional este atât explicit cât și implicit”, mai mult, această facultate umană devine „responsabilă de valorizarea și aducerea la înțelegere a realității dar și de poieza acesteia”. Autorul își dezvoltă argumentele cu siguranță, ușor și decent polemic uneori, face trimiteri la texte filosofice de referință și la filosofi ce-i sunt familiari, concluzia că „orice proiecție a lumii, filosofică, poetică, științifică are ca fundament imaginativul poetic rațional” fiind rezultatul unui demers care determină atât „conceptul de adevăr al religiei, mentalității, cunoașterii, al poeziei și nu numai, de creatoare de lumi posibile raționale, cât și caracteristica imaginativului de conținător și păstrător al adevărului”. Fiindcă, în ultimă instanță, imaginativul, așa cum îl propune Mircea Arman, este sinonim cu o perspectivă inerent subiectivă asupra realului, cu un adevăr al ei, pe care îl legitimează prin limbaje specifice.
Un capitol cum este Imaginativul religios al vechilor greci concentrează atenția asupra autonomiei imaginativului, în special la greci. Dacă la popoarele indo-europene amintește Mircea Arman, făcând trimitere la un Dumézil, religia se structurează în funcție de o dezvoltare socială tripartită (apărare, agresiune , producție economică) la greci situația este cu totul alta. Aici se poate vorbi de un adevăr al imaginativului( și Mircea Arman o face la modul convingător), de un univers paralel, care este departe de a fi reflexul adevărului din plan social sau uman. Imaginativul grec este mai degrabă cel care structurează planul real: „Ce vrea să spună însă termenul de antropomorfism relativ la imaginativul poietic grecesc privind reprezentarea zeilor? Nici într-un caz faptul că zeii erau concepuți și reprezentați după imaginea oamenilor. Dimpotrivă, lucrurile stau invers, corpul uman având vigoarea și prospețimea tinereții le apărea ca o imagine a divinității”. Mai mult, subliniază în acest sens autorul, chiar și jocurile „au un dublu caracter: acela de reprezentație și sărbătoare religioasă”. În această situație, Mircea Arman este pe deplin îndreptățit să considere că diferențele „dintre funcția sacerdotală și cea publică aproape că nu există, ele sunt mai degrabă reciproce decât contradictorii. Între zei și cetate nu există nici un fel de tensiune sau acțiune divergentă”. Cum era absolut firesc, Mircea Arman acordă atenție raporturilor dintre om și universul creat prin capacitatea imaginativă, acestea se înscriu „într-un cadru care elimină apriori dimensiunea persoanei”. Relația individului cu divinitatea este atent subliniată de autor prin referire la miturile și legendele eroice ale Greciei; individul este în fond posedat de divin, fiind exclusă o relație de comercium, câtă vreme relația cu zeul și cu universul autarhic creat de facultatea imaginativă poietică rațională nu are absolut nimic din ceea ce se înțelege prin conceptul de persoană. Mircea Arman demonstrează fără grabă, avansează atent, prudent chiar, trimițând la narațiuni exemplare, la lucrări de referință și la autori de prestigiu, pentru a formula concluzia finală a capitolului: „Ca peste tot și ca regulă generală, atât gândirea filosofică, cât și organizarea socială, corpul de legi, organizarea militară, economică, și cam tot ce ține de existența umană își au, ca și în cazul vechilor greci, originea și continuitatea în imaginativul unui popor sau grupuri de popoare”.
În structurarea imaginativului poietic rațional al vechilor greci este abordat conceptul de psysis a cărui natură face de altfel obiectul unui capitol motivat integrat in unitatea cărții.
Pornind de la perspectivele heideggeriene referitoare la ființă și la timp, Mircea Arman ,constant, abordează conceptul din perspectiva acelui întreg, al unui tot structurat în imaginativul poietic specific grecesc”, din unghiul căruia sensul existenței nu poate fi unul fizic și concret, ci „unul al conștiinței pure, al intelectului activ, al imaginativului poietic”. Cu alte cuvinte – și Mircea Arman trimite nu întîmplător la celebra inscripție de la Delphi- contează „nu fenomenul exterior, realitatea ici-colo contingentă, ci fenomenul pur reconstruit la nivelul subiectivității” care, în ultimă instanță, din perspectiva autorului, este tocmai „imaginativul poietic”.

Așteptat de cititorul atent al cărții ca definitoriu pentru imaginativul uman, conceptul de adevăr permite delimitarea planului realității imediate de universurile create de imaginativ.
Un capitol cum este Deținătorii de Adevăr- de la indeterminatul lui Hesiod la înțeleptul lui Homer, bazat pe lecturi literare și filosofice, întărește ideea autorului că perioada homerică și hesiodică marchează „trecerea gândirii grecești de la etapa mythologică spre determinarea de tip filosofic”.
Esențial pentru corecta înțelegere a volumului este capitolul Conceptul de adevăr la Platon , în care, urmărind adevărul la filosoful grec, Mircea Arman fixează ideea de adevăr al imaginativului poietic rațional, un adevăr ce este un motiv permanent al autorului ca element constitutiv al capacității imaginative. De altfel, întreaga carte își dezvoltă semnificațiile în jurul adevărului ce structurează și legitimează în ultimă instanță universurile create de imaginativ ca posibile perspective asupra lumii : „Conceptul de adevăr este cel care va vertebra întreaga cercetare pe care o întreprindem asupra imaginativului poietic grecesc și european, iar o repoziționare a acestei noțiuni în arealul mentalității și culturii europene pe parcursul întregii ei desfășurări și în chiar cea mai apropiată contemporaneitate este însuși scopul metafizicii”. Mircea Arman face o distincție necesară între două tipuri de adevăr. Un adevăr este acela al poetului, cel care „recreează lumea și apelează la cuvântul „întemeietor de adevăr”. O altă înțelegere a adevărului este legată de sensurile juridicului, politicului și ale suveranului. Autorul subliniază însă că „Aletheia mantico-juridică precum și cea politică nu are nimic de a face cu un tip de adevăr statuat istoric, cu repunerea lucrului în situația lui trecută și judecarea sa în funcție de diverse circumstanțe”. Dacă aceste trei funcții ale Aletheiei(poetică, mantică și de justiție) se deosebesc, elementul lor comun este clarviziunea (ca altă perspectivă asupra fenomenalului) și, mai ales, modalitatea de exprimare, care este în ultimă instanță logosul întemeietor.
Adevărul face obiectul unui capitol substanțial și necesar, Expunere sintetică a noțiunii de adevăr raportată la structura apriorică a imaginativului. Reiterând ideea că de noțiune de adevăr nu sunt legate doar literatura, arta sau filosofia, ci și cercetarea științifică contemporană, Mircea Arman urmărește concepțiile unor filosofi europeni deosebit de importanți. Aristotel, Descartes, Spinoza, Leibniz sau Hegel(mai ales) sunt invocați pentru concluzia că ideea de adevăr( în spiritul cărții) este determinată de raportarea individului la lume, la realitate, dar și la imaginativul colectiv, care acționează mai mult sau mai puțin conștient. Autorul insistă în mod deosebit asupra ideii că există forme ale adevărului, după cum există forme ale raportării individului la univers, care nu se confundă, două elemente structurante în fond pentru perspectiva lui Mircea Arman asupra imaginativului și pentru înțelegerea imaginativului ca generator de universuri specifice. Autorul urmărește imaginativul societăților primitive( „pentru omul primitiv realitatea este, prin excelență, mistică, în sensul în care obiectele, lumea înconjurătoare au proprietățile lor obiective și proprietăți oculte, invizibile”), trece dezinvolt la imaginativul poetic chinez și insistă în mod deosebit asupra imaginarului filosofic( de data aceasta) grec și european, determinat de o altă vârstă a individului. Bazat pe cultură și pe cunoaștere a filosofiei, cu un traseu impregnat de cultură și de finețe a comentariului, demersul lui Mircea Arman se finalizează prin afirmarea ideii că imaginativul, indiferent de primitivi sau de moderni, dincolo de forme de manifestare și dincolo de atitudini existențiale diferențiatoare, rămâne o permanență a spiritului uman: „Aceasta este și interpretarea compatibilă cu sensul la care aderăm și noi relativ la aletheia, aceea de non-uitare ce ține de regiunea superioară a intelectului și care se află într-un prezent etern, continuu”.
Îmi rezerv în mod cu totul deosebit plăcerea de a comenta ultimul capitol al volumului, Imaginativul poietic între aisthesis, imitațio și adevăr – o privire asupra operelor lui Hőlderlin, Rilke și Dante, care, cred, poate constitui o carte independentă, în care demersul lui Mircea Arman, fără a renunța la perspectiva filosofului, capătă evidente accente eseistice. Și motivez aceasta prin faptul că întregul capitol concentrează ideile lui Mircea Arman referitoare la imaginativ, dovedind, o dată în plus, disponibilitatea de analiză și sinteză a autorului.
Deși mărturisește de la început că în abordarea lui Hőlderlin nu-și propune „nici o privire în perspectiva istoricismului literar și nici una a unei critici literare aplicate”, Mircea Arman, este conștient de faptul că imaginarul scriitorului este legitimat în exclusivitate de limbaj și nu poate face abstracție de acesta. Heidegger este însă mereu pe aproape („a cărui analiză asupra lui Hőlderlin ne apare și astăzi de nedepășit”), cu al său Hőlderlin und das Wesen der Dichtung, un autentic reper în înțelegerea marelui poet german. Autorul își concentrează însă atenția asupra adevărului ca definitoriu pentru imaginativ, în relație semnificativă cu autenticitatea condiției umane.
„Demonstrația” lui Mircea Arman nu are nimic ostentativ, câtă vreme aceasta se insinuează în atenta descifrare a semnificațiilor poetice, bazată pe un convingător comentariu pe textul literar. În căutatea „esenței poeziei hőlderliniene”, autorul vorbește dezinvolt de „analiza noastră” și se bazează pe fragmente corect selectate și comentate fără a trăda spiritul marelui poet. În acest sens menționez cunoscutul poem ale cărui semnificații gravitează în jurul versului „la ce bun poeții în vremuri sărace”, fiind reținut un timp în care sărăcia înseamnă în ultimă instanță absența dureroasă a zeului: „Zeul a fugit iar ceea ce rămâne sunt doar palide urme ale prezenței sale”. Urmărind semnificativul motiv al absenței în imaginarul hőlderlinian, autorul comentează la fel de convingător o altă celebră poezie, Pâine și vin, fără ca propriul punct de vedere asupra ideii centrale a volumului său, imaginativul, să deformeze universul sensibil al poetului german.
Procedând sistematic și având în vedere absența zeului și forța limbii, Mircea Arman are în atenție un alt vers la fel de semnificativ: „Plin de merite, și totuși, în chip poetic locuiește omul pe acest pământ”. Locuirea poetică nu poate fi delimitată de vocația imaginativă a omului, realizată prin limbaj, limba fiind într-adevăr lucrul cel mai periculos, după marele poet. Ajuns în acest punct, autorul își formulează cu siguranță concluzia.„Poezia este în acest chip numire în-temeietoare a zeilor, este însăși esența lucrurilor, este temeiul lor-adevărul”.
Citindu-l pe Rainer Maria Rilke, Mircea Arman reține ideea absenței din poezia lui Hőlderlin, formulată altfel, în altă ipostază, dar ca un îndemn la creație în primul rând. O poezie cum este Poetul, insistă asupra ideii că în lume poetul este lipsit de un loc, în mod special de o casă( să ne amintim că într-o cunoscută poezie, Zi de toamnă, lipsa casei este încărcată de profunde semnificații:„Cine acum nu are casă, nu-și mai face./Cine acum e singur,va rămânea-ndelung/O să vegheze, va ceti, scrisori va scrie lungi/și pe alei va rătăci acolo și încoace/pierdut, când frunzele se-ndungă și cad foșnind prelung”.).Foarte bine este selectată o altă poezie, Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?, unde poetul/omul capătă o importanță deosebită prin faptul că-l cuprinde pe Dumnezeu, într-o sublimă reflectare, în propria ființă și în propria conștiință . Fiindcă pentru Rilke, cel puțin aici, în amintitul poem, umanul devine o oglindă în care divinul se cunoște/se recunoaște: „Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?/Dacă mă sfarm( îți sunt ulcior)/Dacă mă stric?(și băutură-ți sunt)/Sunt meșteșugul tău și-al tău veșmânt,/Cu mine rostul tău dispare”. Concluzia lui Mircea Arman vizează aceeași condiție a creației sub semnul forței imaginativului, capabil să genereze universuri compensatoare: sesizarea absenței/absențelor îl face pe poet conștient de rolul său „creator al esenței, de constructor al adevărului într-o lume a sărăciei extreme și a deplinei nopți”(s.n.). Cu alte cuvinte, prin imaginativ, la Rilke omul redimensionează realul, orientându-l spre sine și spre disponibilitatea sa creatoare. Mai mult, el îi împrumută realului ceva din sine, subliniază Mircea Arman, până când acest real capătă consistența ființei. Acea ființă al cărei traseu esențial este orientat de fapt spre un timp al originarului și al semnificativei deschideri spre adevăr.
Dante este citit de Mircea Arman din perspectiva poeziei ca modalitate de cunoaștere, fără ca lectura sa, ca și în situația lui Holderlin sau Rilke, să denatureze condiția estetică a creației. Comentariul propriu-zis are ca punct de plecare fragmentul semnificativ pentru experiența revelatoare, consumat într-un moment de echilibru existențial, nel mezzo del cammin di nostra vita, pădurea, acea selva oscura, fiind percepută ca un spațiu simbolic obscur, al iluziilor și al aparențelor, poetul urmând de fapt un drum inițiatic, dinspre iluzie spre lumină și „de la aparență la fenomenul pur, la ființă”.
Acordând toată atenția textului( literar), ale cărui sensuri sunt descifrate atent și pornind de la realitatea acestuia, de la limbaj, Mircea Arman nu face abstracție de punctul de vedere al scriitorului însuși. Dante se referă la sensul polisemantic al operei sale( „istius operis non est simplex sensus immo dici potest polysemnum”) și, de aici plecând, autorul clujean urmărește sensul literar, sensul alegoric, sensul moral și sensul anagogic al operei lui Dante.
Fragmentul rămâne de fiecare dată atractiv pentru tentațiile hermeneutice si vocația eseistică a autorului. Detaliile nu sunt deloc ocolite,, dimpotrivă, ele sunt scrutate cu un ochi avid de semnificații. Se știe, Dante a fost călăuzit în Infern de Vergiliu, pe care îl părăsește la porțile Paradisului, de unde va fi călăuzit de Beatrice. De ce o femeie? Bine informat, Mircea Arman prezintă puncte de vedere diferite, cu onestitatea unui cercetător serios, pentru ca apoi să-și exprime, fără intenții polemice, propria părere, în spiritul ideii centrale a volumului său. Amintindu-l pe un Francesco de Sanctis care în a sa Storia de la letteratura italiana considera că Dante este sufletul, Virgiliu, rațiunea iar Beatrice Grația Divină, Mircea Arman vede în Beatrice simbolul iubirii pure și un autentic ghid celest și spiritual. Interpretând original și convingător alte fragmente ori „expresii” ale operei( „bunul intelectului” sau „lumea pierdută”), autorul ajunge la semnificațiile de profunzime ale călătoriei inițiatice, integrate motivat în coerența întregului volum :„toată această călătorie inițiatică este cuprinsă în drumul dintre cele două mari concepte dihotomice: întunericul și lumina”. Lectura lui Dante accentuează de fapt ideea unui imaginativ cu o funcție creatoare directă, realizată cu ajutorul metaforei, un fel de noesis noeseus noesis, și recuperatoare, autorul Divinei Comedii fiind „primul poet modern care, la fel ca și cei din vechime, redescoperă drumul autentic al poeziei și rolul poetului”. De aici, ideea că poezia „nu este străină de ontologic, câtă vreme poetul însuși, în ipostaza sa privilegiată, „accede spre realitatea ultimă, unică și divină, spre adevăr”.
Abordarea mentalității și a culturii europene se realizează la Mircea Arman din imediata vecinătate a actului creator, a creației, fie că e vorba de filosofie, fie că autorul are în atenție religia sau, mai ales, poezia. În toate situațiile este vorba de creații de-limitate de real prin viziunea creatorului, cu sau fără intenție creatoare, în numele unui adevăr care, până la urmă, contează exclusiv ca interioritate în lumea creată de capacitatea imaginativă specifică omului.Temperându-și tentațiile de eseist(vocație ce contează indiscutabil ca punct de plecare al demersului), Mircea Arman trece cu finețe prin comentariul pe text, în pagini în care filosoful nu se delimitează de estetician.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg