Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Unificarea culturală a României după 1918 (I)

Unitatea culturală a românilor a fost o realitate moștenită din evul mediu amprentată de conștiința de neam. În epoca modernă, asupra ei și-a pus pecetea conștiința națională. După înfăptuirea unității politice s-a acționat printr-o largă varietate de căi și mijloace pentru consolidarea unității culturale a românilor.
Învățământul a reprezentat un domeniu important al acțiunii de unificare culturală.
În primii ani după deciziile de unire de la Chișinău, Cernăuți, Alba Iulia s-au întreprins acțiuni pe plan provincial pentru organizarea și desfășurarea învățământului în limba română în teritoriile unite la Vechiul Regat.
Istoriografia română a acordat puțină atenție cercetării și publicării unor materiale privind situația învățământului din provinciile unite între anii 1918-1924, între deciziile de unire la România și adoptarea primei legi a învățământului primar din România Mare. Din informații disparate ne putem face următoarea imagine.
În intervalul decembrie 1919-aprilie 1920, conducerea adminstrativă în provinciile unite o aveau Consiliul Dirigent în Transilvania, Consiliul Directorilor generali în Basarabia și Consiliul Secretarilor șefi de serviciu în Bucovina. Aceste organe nu aveau dreptul de a schimba legile existente date de organele legiuitoare din imperiile rus și austro-ungar. Deducem acest fapt din situația existentă în Bucovina. Conform Decretului Lege 3715 din 18/31 decembrie 1918, Serviciul administrativ local, prezidat de ministrul delegat al Bucovinei cu reședința la Cernăuți avea puterea de a schimba ordonanțele austriece în vigoare și a emite ordonanțe privitoare la administrarea Bucovinei în cadrul legilor austriece (date de austrieci) existente. Schimbarea legilor austriece se putea realiza prin decrete-legi date de la București1. În consecință trebuie să acceptăm faptul că, după decembrie 1918, în provinciile unite la România au continuat să se aplice legile învățământului de pe vremea când făceau parte din imperiile rus și austro-ungar. Anumite schimbări se vor fi produs și ele ar putea fi cunoscute prin studierea decretelor legi din Codul Hamangiu.
În aprilie 1920, organele administrative locale autonome din Basarabia, Bucovina și Transilvania au fost desființate, teritoriile respective intrând sub administrarea guvernului central de la București. Acest fapt a făcut posibilă adoptarea unor măsuri de românizare a învățământului din provinciile respective. Cunoaștem că în Bucovina, în timpul guvernului Averescu (martie 1920-decembrie 1921) limba germană a fost scoasă cu desăvârșire din învățământul public. Germana a rămas ca limbă de predare doar în școlile coloniștilor germani. Ucrainenii aveau dreptul de a-și folosi limba maternă în școală. Germanilor, ucrainenilor și celorlalte minorități li s-a impus să deprindă limba română. Școala normală de băieți și fete din Cernăuți a fost românizată2.
Situația de facto impunea adoptarea unei legi unice a învățământului în România Mare. Filosoful Ion Petrovici, argumenta că reforma învățământului se impunea prin: 1) „experiența care a pus cu vremea în lumină lipsurile legii vechi”; 2) „împrejurarea că de la 1918 avem o țară de două ori mai mare, rezultată din alipirea la Vechiul Regat al României, a unor provincii, care, deși românești au trăit sub legiuiri străine vreme îndelungată și au venit astfel cu o altă organizație școlară. … Unificarea sufletească cere imperios, și-n primul rând în materie culturală, legi uniforme, ceea ce nu se putea suficient obține prin extinderea legilor din Vechiul Regat asupra noilor teritorii, ținând mai ales seama de faptul că în România nouă se pun probleme necunoscute în țara veche. Această schimbare a determinat luarea unor măsuri fragmentare și dispoziții ad hoc. E nevoie ca ele să fie încorporate într-o lege nouă”3.
Adoptarea Constituției din 28/29 martie 1923 a creat baza legală pentru unificarea culturală, pentru organizarea unitară a sistemului de învățământ din România Mare.
După adoptarea Constituției, guvernul liberal a reluat preocuparea din 1918 de organizare unitară a învățământului la nivelul României Mari. „În 1918, Ministrul (Instrucțiunii și Cultelor n.n.) de atunci (Constantin Angelescu) a căutat să informeze pe toți membrii corpului didactic despre vederile sale. Cu mai multe luni înainte ca proiectele să fi ajuns în dezbaterile Camerei au fost chemați, rând pe rând, la minister, învățătorii și institutori, apoi profesorii secundari și universitari. Cum Iașii cuprindea atunci pribegi din toate colțurilor pământului românesc (chiar și profesori din Ardeal, cărora ministrul le făcuse loc în învățământul din regat), reforma anunțată a fost discutată pe toate fețele. Iar în timpul redactării definitive, după ce s-au făcut alegerile pentru parlament (noiembrie 1919, n.n.), discuția s-a urmat la seminarul Veniamin, de față cu toți cei care se interesau de problemele școlare. Se poate afirma că, atâta cât au îngăduit împrejurările grele de atunci, reforma (învățământului, n.n.) a fost supusă celor mai largi dezbateri”4.
Pe baza acestei documentări actualizate după revenirea la guvernare în 1922, ministrul Instrucțiunii și Cultelor C Angelescu a întocmit proiectul legii învățământului primar adoptată de parlament la 30 iunie 1924 și promulgată prin decretul nr 237 publicat în Monitorul Oficial din 26 iulie 19245.
Legea stabilea (art.1) că învățământul primar al Statului cuprindea: școala de copii mici (grădinițele de copii); școala primară; școlile și cursurile de adulți; școlile și clasele speciale pentru copii debili și anormali educabili.
Învățământul primar se preda/desfășura în școlile publice și în școlile sau institutele particulare autorizate de stat și în familie (aici conform legii învățământului particular). (Art 2)
Școlile publice pentru învățământul primar erau înființate de către stat sau de către comune sau județe cu autorizarea Ministerului Instrucțiunii. (Art 3) „În localitățile cu populații minoritare în care se vor găsi un număr apreciabil de copii de origină română, în vârstă de școală, se va putea înființa o școală cu limba de predare română”. (Art.65)
Îndrumarea și supravegherea generală a învățământului primar era exercitată prin Ministerul Instrucțiunii. Acesta întocmea regulamentele și programele de învățământ ale școlilor primare publice, cerceta și aproba regulamentele de conducere și funcționare, precum și programele școlilor particulare. (Art.4)
Legea prevedea că: „învățământul primar este unitar în tot cuprinsul țării” (art 5); „este obligatoriu și gratuit” (art 6); „la școalele Statului se predă în limba română” (art.7).
Dispozițiile generale asupra obligativității învățământului primar incluse în lege statuau că cetățenii români, în calitate de părinți, tutori și cei ce aveau sub îngrijire ori autoritate copii orfani, erau obligați să-i trimită la școala primară de stat. Copiii de 5-7 ani erau trimiși la grădiniță, cei de 7-16 ani la școala primară, iar cei de 16-18 ani la școlile sau cursurile de adulți.
În fiecare an, între 15 aprilie și 15 mai, primăriile, prin oficiile stării civile și birourile pentru mișcarea populației, erau obligate să trimită școlilor primare tabele cu copiii în vârstă de 5-16 ani din circumscripțiile școlare respective. Direcțiunile școlilor verificau tabelele primite și alcătuiau tabele definitive ale recensământului copiilor de vârstă școlară. Între 15 iunie și 15 iulie, comunicau părinților că copilul figurează pe tabelul școlii respective, invitându-i să se prezinte la 1-10 septembrie pentru a-l înscrie. Cei ce nu se prezentau pentru înscriere erau dați în urmărire, amendați cu amendă între 100-300 lei, iar copiii erau înscriși din oficiu. Părinții ce voiau să dea copiilor instrucțiune în familie sau în școlile particulare recunoscute de stat dădeau o declarație scrisă în acest sens.
Cursurile școlilor primare și ale grădinițelor începeau la 15 septembrie și durau până la 10 iulie. (Art 22, 62). Legea obliga la ținerea unei evidențe stricte a absențelor și prevedea amenzi ce se puteau transforma în închisoare în caz de evidentă rea voință din partea părinților, tutorilor etc, ce nu-și trimiteau copiii la școală. Pe lângă părinți, și „membrii corpului didactic primar, care prin neglijența sau reaua lor voință, nu vor îndeplini obligațiunile de mai sus, pe lângă amenzile la care vor fi impuși, vor fi trimiși și în judecata comisiilor disciplinare instituite prin lege”. (Art 37)
Legea prevedea scopul și durata învățământului primar. În școlile primare „se dau copiilor cultura elementară indispensabilă oricărui cetățean și cunoștințe cu caracter practic, utilitar, variind după necesitățile vieții locale, felul de ocupație a locuitorilor și înclinările elevilor”. (Art 55) „Școala primară cuprinde șapte clase, de câte un an fiecare”, (Art 56) împărțite în două secțiuni (trepte), curs inferior cuprinzând primele patru clase (clasele I-IV) și curs superior, clasele V-VII, numit în lege Școală primară superioară.
În cursul inferior al școlii primare „se dau elementele de cultură generală, indispensabile elevilor care voiesc să urmeze școli de un grad mai înalt”. „Programul analitic … va fi același pentrun toate scolile” cuprinzând următoarele materii: instrucțiunea religioasă și morală; limba română (citirea, scrierea, exerciții gramaticale); aritmetica practică și noțiuni elementare de geometrie; noțiuni de Istoria Românilor, de geografie și drept civic; noțiuni de științe naturale și fizice cu aplicațiuni practice; noțiuni de igienă; desen, cânt, educație fizică; lucrul manual și lucrări practice agricole (la sate) cu băieții și lucrul de mână și gospodăria cu fetele.
În cursul superior al școlii primare (cls V-VII) „se întărește și se completează cultura generală din cele dintâi patru clase, dându-se în același timp o deosebită dezvoltare învățământului practic, utilitar” prin predarea acelorași materii din cursul inferior, „cu dezvoltările necesare, corespunzătoare vârstei”. “În aceste trei clase, se stabilește legătura strânsă dintre școală și viață, stimulând interesul și dând îndrumări pentru una din ramurile de activitate practică: agricultură și anexele ei; meserie și comerț, ținând seama de cerințele regionale; se dă elevilor o cultură socială și națională, cuprinzând educație cetățenească, chestiuni de morală, igienă individuală și socială și educație fizică „.
Programa analitică a școlii primare superioare varia după natura localității, după felul de ocupațiune a locuitorilor și după înclinările școlarilor. Existau patru programe analitice: cu caracter agricol, industrial, comercial, cu caracter profesional și gospodărie pentru fete. “ În aplicarea lor, fiecare din aceste programe pot suferi însă variațiuni și pot fi adaptate la toate împrejurările locale și trebuințele practice ale locuitorilor, după propunerile făcute de regiunile școlare și aprobate de Minister”. (Art 56)
„Școlile (primare) complete cu 7 clase se vor înființa pe măsură ce se vor forma elementele didactice necesare; în tot cazul, până în termen de 5 ani de la promulgarea acestei legi, toate școlile (primare) vor trebui să aibă 7 clase” (deci anul 1929, n.n.). (Art 57)
Absolvenții cursului inferior al școlii primare (4 clase, n.n.), puteau urma cursurile Școlii primare superioare ori ale unei școli secundare curs inferior cu caracter teoretic sau practic. (Art 59,60)
Legea contribuia la unificarea culturală nu doar sub aspectul lingvistic/limbii de predare-învățare, care era limba română, ci și sub aspectul conținutului, științific și al concepției de viață formate. “Învățământul religios și moral este obligatoriu. Materia de studiu va fi stabilită de autoritățile superioare religioase în înțelegere cu Ministerul Instrucțiunii. Ea se predă, în localul școlii, două ore pe săptămână de învățător, dacă este de aceeaș confesiune cu elevii, dar poate fi predată și de preot. „Dacă elevii aparțineau mai multor culte religioase, ecleziasticii cultelor respective îngrijeau, în mod gratuit, de instrucțiunea și educația religioasă a elevilor respectivi, cursurile desfășurându-se în școală. (art.61) „Dumineca și sărbătorile, învățătorii vor duce la biserică elevii de aceeași confesiune cu ei, spre a asista la serviciul divin și a forma coruri bisericești”. (Art. 64)
Capitolul al V-lea al legii se referea la Școlile și cursurile de adulți a căror existență era impusă de necesitatea restrângerii analfabetismului, dar și de imperativul lichidării efectelor politicii de deznaționalizare din Basarabia, Bucovina, Transilvania. Frecventarea acestor școli și cursuri era obligatorie pentru tinerii în vărstă de 12-18 ani (art.89). Predarea-învățarea se făcea în limba română (art 81).
Personalul didactic al școlilor primare era recrutat din rândul cetățenilor români, care se bucurau de drepturile cetățenești, aveau o bună reputație și posedau titlul de capacitate (art 113). Pentru perfecționarea, completarea și redobândirea cunoștințelor profesionale se organizau cursuri speciale, cursuri de repetiție, cercuri culturale, conferințe didactice pentru membrii corpului didactic primar (art 155).
„Conform legii, comunele sunt obligate să-și construiască, să-și completeze sau să-și transforme localurile școlare în termen de 5 ani de la promulgarea acestei legi, potrivit nevoilor învățământului, prevăzute prin această lege, și conform planurilor-tip, regulamentelor și instrucțiunilor date de Minister”. (Art 171)
În timpul mandatului ministerial al lui C. Angelescu a fost adoptată încă o lege, care a contribuit la crearea sistemului de învățământ unitar în România Mare, legea asupra învățământului particular. Legea a fost votată de Adunarea Deputaților și de Senat la 17 și 18 decembrie 1925 și promulgată prin Decretul nr 3793 publicat în Monitorul Oficial nr 283 din 22 decembrie 19256. Se numea școală particulară „orice școală înființată, condusă și întreținută din inițiativă particulară cu scopul de a da instrucție și educație la cel puțin 10 copii în mijlocie pe clasă … Aceste școli se pot înființa numai de cetățeni români”. (Art 2,3) Școlile particulare puteau fi: „ale confesiunilor, ale comunităților, ale particularilor sau în familie”. (Art. 1) Se puteau înființa grădinițe și școli primare, care funcționau cu programa Statului și școli secundare cu programe proprii. (Art 7, 9). Nu se puteau înființa școli normale și superioare cu caracter universitar. (Art 8) Personalul didactic al școlilor particulare trebuia să aibă cetățenia română și să cunoască limba română. (Art 10) „Limba de predare în școlile particulare frecventate de elevi ai căror părinți sunt de origină română este limba Statului”. (Art 34) „În școlile particulare evreești limba de predare este limba română sau limba evreească„. (Art 36) Existau prevederi care împiedicau accesul elevilor ai căror părinți erau de origine română în școlile particulare cu elevi a căror limbă maternă era alta decât limba Statului (română). (Art 35, 38) Școlile particulare se aflau sub controlul Ministerului Instrucțiunii. (Art 81) Elevii pregătiți în familie erau admiși să treacă examenele pentru cursul primar și secundar după programele școlilor publice. (Art 94)
C. Angelescu a contribuit la crearea sistemului de învățământ unitar în România Mare și prin legea pentru modificarea legii asupra învățământului secundar și superior votată de corpurile legiuitoare la 21 și 28 februarie 1925 și promulgată prin Decretul nr 688/19257. Se modificau doar prevederile referitoare la examene și bacalaureat ale legii învățământului secundar și superior din 1898 completată la 25 august 1901. Se realiza astfel o unificare parțială și a învățământului secundar și superior din statul național unitar român creat în 1918.
Existența unui sistem unitar de învățământ în România Mare asigura un instrument eficient de unificare culturală și consolidare a statului.

 

 

Note
1 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București, 1981, p.405
2 Ibidem, p. 409,410
3 I. Petrovici, Filosofie și politică, Editura Aius, 2006, p.129
4 Convorbiri literare, ianuarie-februarie 1924, p.158
5 C. Hamangiu, Codul general al României, vol XI-XII, pp. 525 și urm.
6 Codul Hamangiu. Legi Noi 1922-1926, vol XI-XII, p.582 și urm.
7 Ibidem, p.567 și urm.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg