Până mi-am început studiile în domeniul antropologiei religiilor la University College Cork am făcut istorie la Universitatea din Iași și, evident, nu cunoșteam toate metodele de lucru și detaliile legate de cercetarea de teren etnografică. Interviurile sunt acea parte a activității mele de cercetare care nu doar mă fascinează, dar care îmi provoacă și unele frici. Este mult mai ușor să lucrezi cu documentele de arhivă pe care le poți reciti, decât să efectuezi interviuri.
Dincolo de toate îngrijorările mele, prima experiență a terenului etnografic a fost de neuitat. Este vorba despre o călătorie de câteva zile pentru a vizita comunitățile de Inochentiști din partea de nord a regiunii Odesa, împreună cu profesorul James Kapalo, profesorul de geografie Dorin Lozovanu și cu un grup de prieteni. Călătoria a început în satul Cosăuți, situat pe malul drept al Nistrului, în apropiere de Soroca, locul nașterii fondatorului Inochentismului, ieromonahul Inochentie Levizor. La Cosăuți am traversat frontiera moldo-ucraineană cu bacul. Am urmat un traseu ce a trecut pe la locurile sfinte ale Inochentiștilor, precum ar fi ruinele mănăstirii subterane inochentiste de la Lipețkoe și mănăstirea din Balta, care și azi atrag numeroși pelerini. Am trecut prin orașele Balta și Podilsk (în trecut Bârzula/Kotovsk), care, chiar dacă lasă impresia unor centre provinciale mărunte desprinse din trecutul sovietic, în anii 20’ au fost capitale al Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești. Ne-am oprit și în micul oraș Zakharivka, numit până recent Frunzovka în cinstea celebrului comandant bolșevic Mihail Frunze, localitate care este situată în apropiere de orașul moldovenesc Griroriopol, aflat sub controlul forțelor de ocupație ale Federației Ruse și a separatiștilor transnistreni. Vameștii ucraineni nu ne-au lăsat să părăsim teritoriul Ucrainei prin punctul de trecere din apropiere de Frunzovka, deoarece nu toți eram cetățeni moldoveni. Din această cauză am intrat în Moldova tocmai pe la Palanca, în apropiere de limanul Nistrului, ocolind teritoriul autoproclamatei republici transnistrene. Drumurile pe care am mers nu au fost deloc ușoare. De foarte multe ori asfaltul șoselelor se pierdea în noroiul lunii noiembrie, iar mașina se bloca.
Am ajuns să conștientizez mai bine importanța călătoriei noastre și a interviurilor efectuate de noi când am citit articolul întitulat „Cu călătoria la Rai” semnat de Lesi Gomin și publicat în 1927 în ziarul „Plugarul Roș” – gazeta Comitetului Central al Organizației de Partid a Autonomiei Moldovenești. La fel ca membrii expediției noastre, Lesi Gomin a vizitat Inochentiștii din Rai (mănăstirea subterană din Lipețkoe), a vorbit cu inochentiștii, le-a luat poze și s-a bucurat de ospitalitatea lor sinceră. Dincolo de toate, Lesi Gomin a creionat în articolul său o imagine distorsionată a acestei comunități, acuzându-i pe nedrept (fapt demonstrat de documente de arhivă) pe Inochentiști de presupuse crime comise în mănăstirea subterană și nu a lăsat vocile Inochentiștilor să fie auzite în publicațiile sale. Este foarte important ca cineva astăzi să facă aceleași „călătorii la Rai”, parcurse cândva de propagandiștii sovietici, pentru a deconstrui numeroasele mituri ale propagandei care au dus la marginalizarea acestui grup și au cauzat nenumărate nedreptăți și suferințe, dar și pentru a face vocile Inochentiștilor auzite.