Scurt istoric al interviului literar

 

Din toate aceste studii de caz specifice, pot fi deduse o serie de perspective mai generale, în special despre istoria și dezvoltarea interviului literar, identitatea sa generică și motivațiile sale subiacente, majoritatea savanților fiind de acord cu privire la dezvoltarea interviului literar ca un „subtip al interviului media” care își are originea în presa franceză de la sfârșitul secolului al XIX-lea.1 Cu toate acestea, variațiile în dezvoltarea genului depind de contextele naționale și culturale, cercetătorii englezi, germani și francezi punând astfel în prim plan diferiți precursori ai interviului literar, Stephen Arkin, de exemplu, se referă la conversațiile lui James Boswell cu dr. Samuel Johnson, în timp ce Kelley P. Lewis se întoarce cu mult în urmă la dialogul lui Platon Ion, despre poezie, creativitate și imaginație2, ulterior, Lewis trasând o linie, prin conversațiile renascentiste, la narațiunile dialogice ale vieții lui Boswell și Johnson și la Conversațiile lui Eckermann cu Goethe. Influența lui Eckermann asupra interviului literar a fost subliniată și în cercetările germane.3 Volkmar Hansen și Gert Heine (1983: 7–10) indică, de asemenea, ideea reformatorului Martin Luther, de „discuție la masă”4. Potrivit lui Jean Royer (1987: 119), primul interviu literar a apărut în Le Petit Journal în 18845, în acea perioadă apărând și primele reflecții teoretice asupra interviului literar din Franța, în special „L’esthetique de l’interview” de Edmond Barrès (1892), mai mult, epoca abundă în parodii, romane și „forme de interviu fictive” 6. Jean-Marie Seillans, într-un volum de interviuri cu scriitorul din secolul al XIX-lea Joris-Karl Huysmans, autorului bizarului dar modern-fascinantului roman În răspăr, situează interviul literar în cadrul mai larg al „democratizării literaturii în presa populară și al competiției dintre scriitor și jurnalist”, acest lucru ducând, susține Seillan, atât la popularitatea autorului literar ca tip, cât și la pierderea ridicatului său nivel „sacru”7. O figură cheie în dezvoltarea timpurie a interviului literar este intervievatorul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, din Belle Époque, Jules Huret, datorită concepției sale despre interviul ca „gen veridic”, real și sincer, dar și succesului formatelor sale (de exemplu, rapoarte de călătorie, vizita la autor).8 Cel mai important, Huret și-a condus binecunoscuta Enquête sur l’evolution litteraire pentru publicația L’Echo de Paris în 1891, acest sondaj nefiind primul în care scriitorii au fost chestionați — despre tot felul de evenimente și probleme9 —, dar a fost întâiul care a intervievat autorii despre literatură pentru a oferi o imagine „științifică” a literaturii de la acea vreme.
Interviul literar ia uneori forma parodiei (de exemplu, „sondajele surrealiste”) și a devenit o parte indispensabilă a domeniului ori spațiului literar francez.10 Practica „anchetei” (enquête) interacționează cu interviul literar prin aceea că folosește forma interviului, în special codul „vizitei la marele autor”, precum și „chestionare scrise”11. Alte momente definitorii în istoria interviului literar în Franța sunt perioada interbelică, cu lucrările celebrului intervievator Lefevre (Boucharenc 2012), și importanța crescândă a interviurilor radio în prima jumătate a secolului al XX-lea.12
Primul interviu literar în limba engleză a fost cu un scriitor francez foarte cunoscut la cea vreme, Jules Verne, luat de Marie A. Belloc în Strand Magazine în anul 1895.13 În general, totuși, s-au făcut puține cercetări despre gen în această perioadă, o excepție notabilă fiind Richard Salmon (1997) în diverse interviuri cu Zola și Verne, inclusiv ilustrațiile care îi însoțesc în cultura celebrităților emergente din epoca victoriană.14 Principalul obiectiv al atenției în studiile engleze este revista literară Paris Review din a doua jumătate a secolului XX, în special procedurile sale editoriale elaborate, adesea în relație cu alte stiluri de interviu.15
În spațiul german, primul intervievator literar a fost Karl Gutzkow, ale cărui Briefen aus Paris/ Scrisori din Paris (1842) conțin scene și relatări ale conversațiilor sau dialogurilor cu personalități importante, inclusiv cu câțiva scriitori.16Majoritatea studiilor germane se concentrează pe perioada postbelică, când interviurile au servit intens ca „instrumente pentru ancheta critică”17. În anii 1950 și 1960, interviurile literare au devenit ajutoare importante pentru autopromovarea scriitorului.18 Specific Germaniei este autorul de interviu, care folosește date faptice adunate prin interviuri pentru a produce ceea ce Hans Joachim Schröder a numit „literatura interviului”, cum ar fi celebra carte a Erikăi Runge, Bottroper Protokolle/ Protocoalele Bottroper (1968).19 Acest gen documentar folosea, printre altele, tehnici literare pentru a se sustrage de la normele puternice prescrise de estetica realismului socialist în fosta R.D.G.20

 

Interviul literar ca gen hibrid

 

Cea mai recurentă expresie folosită pentru a caracteriza interviul literar este cea de „gen hibrid”, hibriditatea găsindu-se la diferite niveluri, mai presus de toate, interviul constând atât dintr-o „componentă primară”, dialogul oral sau scris, cât și dintr-o „componentă secundară”, textul editat (în sensul larg) pe care îl vom desemna drept „raport” sau “informare”21. De pildă, Michael Haller22 folosește termenii Darstellung și Gestaltung (respectiv reprezentare și modelarea, aspectul dialogului), în timp ce Hans Joachim Schröder vorbește despre „transcripție”, referindu-se la „Material aus zweiter Hand”/ Material la mâna a doua, spre deosebire de dialogurile precedente). Aceste două tipuri de discursuri sunt fundamental diferite, atât dialogul (oral), cât și „raportul” ori „informarea” sunt supuse constrângerilor impuse de formatul și mediul în care apar, precum și de premisele – non-ficționalitate, autenticitate și spontaneitate – care guvernează interviul în diverse „societăți ale interviului”23, dialogul sau conversația fiind marcat de ezitare, improvizație și discontinuitate. „Interacțiunile conversaționale nu se încapsulează într-un cadru generic”, spre deosebire de genurile „instituționalizate”, precum genurile literare, care, potrivit lui Dominique Maingueneau, presupun o „funcție de autor”24.
În schimb, „raportul” editat este structurat și formulat de intervievator în oarecare colaborare cu intervievatul și sub îndrumarea mai mult sau mai puțin interesată sau manipulabilă, în opinia mea, a redactorului și editorului-șef, importanța „funcției de autor” pentru recunoașterea unui gen instituționalizat, precum literatura, putând explica foarte bine de ce în studiile literare termenul de interviu literar în general, nu este folosit pentru interviurile care adoptă un stil literar sau tehnici literare, ca în New Journalism/ Noul Jurnalism, ci pentru cele oferite (sau conduse) de un actor care este înrudit sau legitimat de domeniul literar: de obicei autori literari, uneori și critici literari.25 Chiar și așa, majoritatea savanților și criticilor ezită să privească interviul literar ca pe un gen literar cu „drepturi depline”: funcția de autor este un criteriu generic necesar, dar nu suficient.26 De remarcat că New Journalism/ Noul Jurnalism era un stil de a scrie știri și de jurnalism, dezvoltat în anii 1960 și 1970, în S.U.A., care utiliza tehnici literare „neconvenționale” la acea vreme, caracterizându-se printr-o perspectivă subiectivă, un stil literar care amintea de non-ficțiunea de largă respirație.27 Folosind imagini extinse, reporterii și jurnaliștii interpolau limbajul subiectiv în fapte, în timp ce se cufundau în poveștile pe care le raportau și le scriau, dar în jurnalismul tradițional, clasic ziaristul era „invizibil”; faptele erau raportate în mod obiectiv.28 Scriitura este mai apropiată de literatură ca formă, dar stilul nu trebuie să umbrească minuțiozitatea investigațiilor și precizia faptelor semnalate, Tom Wolfe definind acest tip de jurnalism drept „investigație artistică” („Investigația este o artă, să fim pur și simplu un fel de artiști”)29.Termenul a fost codificat cu semnificația actuală chiar de jurnalistul și romancierul american menționat, Tom Wolfe într-o colecție de articole de jurnalism din 1973 pe care a publicat-o sub numele de The New Journalism, (articole în acest stil au fost publicate în ziare, dar mai mult în reviste precum The New Yorker, New York Magazine, The Atlantic Monthly, Rolling Stone, Esquire, CoEvolution Quarterly și, pentru o scurtă perioadă în Scanlan’s Monthly), care acopereau subiecte despre marile vedete de la Hollywood precum și despre mari maeștri precum pictorul Pablo Picasso, coregraful și dansatorul de balet ruso-american George Balanchine, arhitectul americano-chinez Ieoh Ming Pei, un eclectism practicat de Barbara Goldsmith sub titlul de creative environment/ mediu creativ și care a fost foarte rapid recuperat în Suplimentul duminical al New York Herald Tribune, apoi în jurul anului 1968, în New York Magazine.30 Tom Wolfe identifica patru caracteristici principale împrumutate de „noii jurnaliști” din literatura de ficțiune31: preferă pe cât posibil punerea în scenă narațiunii istorice; transcrie dialogurile integral (mai degrabă ca o conversație decât ca citate); adoptă persoana întâi singular (ca punct de vedere al unui personaj); folosește detaliile de zi cu zi (pentru a descrie mai bine viața personajului).

 

Concluzii

 

Interviul literar este, ca și interviul jurnalistic din care acesta descinde, un gen hibrid care aparține unor domenii diferite și îndeplinește funcții diferite.32 Forma sa relativ stabilă obnubilează, de exemplu, o mulțime de „variații și practici eterogene”, în baza acestora, putând totuși identifica o serie de caracteristici de bază: în primul rând, interviul literar este determinat minim de prezența unui interlocutor literar, aceasta fiind o precondiție necesară pentru transferul ei în domeniul literar, deoarece ne permite să atribuim o „funcție de autor”, mai ales intervievatului, dar uneori și intervievatorului atunci când acesta este o autoritate consacrată în domeniul literar.33 O a doua condiție constă în forma narativă a reportajului terminat și în calitățile literare sau estetice ale interviului scris, aceasta nefiind o caracteristică exclusivă a interviului literar, dar îl aduce din nou aproape de genurile literare existente, cum ar fi autobiografia, biografia, reportajul, eseul, monologul sau conversația și chiar ficțiunea.34 În anumite condiții – în special perioade, reviste și programe și în ceea ce privește anumiți scriitori și intervievatori – „genericitatea” interviului literar devine mai puternică: devine un text autonom care își ia locul în cadrul unei opere mai mari (a intervievatului sau a intervievatorului) și într-o constelație de genuri literare într-o anumită perioadă.35 Domeniul ori spațiul literar răspunde apariției acestui nou „gen” prin parodii, interviuri fictive, „literatură interviu” și comentarii asupra formei.36
Interviul literar constituie un nou loc de interacțiune între diverse discursuri, instituții și mass-media, pe de o parte, dezvoltarea ei arată o tendință spre autonomie, ceea ce ridică întrebări despre aspecte ale literaturii care sunt adesea luate de la sine înțelese: genul; calitatea de autor; editare; relațiile schimbătoare dintre adevăr, autenticitate și textualitate, între privat și public, între construcția posturii și crearea caracterului, pe de altă parte, rămâne o practică „heteronomă” care este guvernată de funcții sociale, politice, comerciale și simbolice.37 Face literatura vizibilă în alte domenii ale societății și demonstrează influența societății și a mass-media – „societatea interviului” – asupra domeniului literar, care se adaptează și se schimbă constant, iar studiul neapărat interdisciplinar al interviului literar ca „gen hibrid” va fi, fără îndoială, de interes nu numai pentru savanții, criticii și istoricii literari, ci și pentru alte domenii preocupate de discurs și postmodernitate.38

 

 

Note
1 John Rodden, Performing the Literary Interview: How Writers Craft Their Public Selves, Lincoln, The University of Nebraska Press, 2001, p. 3.
2 Stephen Arkin (1983), „Composing the Self: The Literary Interview as Form”, în International Journal of Oral History, 4, p. 12 și Kelley Penfield Lewis, „Interview at Work: Reading the Paris Review Interviews 1953-1978”, PhD diss. Dalhousie University, 2008, p. 32.
3 Holger Heubner, Das Eckermann Syndrom: Zur Entstehungs – und Entwicklungsgeschichte des Autoreninterviews, Berlin, Logos, 2002, online.
4 Volkmar Hansen & Gert Heine, „Das Interview oder der bocksfußge Gott”, în Frage und Antwort: Interviews mit Thomas Mann 1909-1955, edited by Volkmar Hansen and Gert Heine, 7-25, Hamburg, Albrecht Kraus, 1983, online și Martin Kott, Das Interview in der französischen Presse, Berlin, de Gruyter, 2004, pp. 51-61.
5 Jean Royer, „De l’entretien”, în Etudes Françaises, 12, p. 119.
6 Marie-Françoise Melmoux-Montaubin, „Du feuilleton a l’interview: Une littérature en décadence?”, în “L’interview d’écrivain”, edited by Martine Lavaud and Marie-Eve Thérenty. Special issue, Lieux littéraires, 9-10, pp. 29-48.
7 Jean-Marie Seillan, „Introduction”, în Interviews, by Joris-Karl Huysmans, edited by Jean-Marie Seillan, 7-88, Paris, Champion, 2002, online.
8 Martin Kott, Das Interview in der französischen Presse, Berlin, de Gruyter, 2004, p. 214.
9 Marie-Eve Thérenty (2006b), „Sacre de l’événiment/ sacrifice de l’écrivain: Les enquêtes littéraires dans le quotidien avant l’affaire de Dreyfuss”, în „L’interview de l’écrivain”, edited by Martine Lavaud and Marie-Eve Therenty. Special issue Lieux littéraires, 9-10, pp. 185-203.
10 Marie Carbonnel, „Les écrivains en leur miroir: Jeux et enjeux de l’enquête au sein de la République des Lettres”, în Mil Neuf Cent: Revue de l’Histoire Intelectuelle, 22, pp. 29-58.
11 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 14.
12 Ibidem, p. 14.
13 Kelley Penfield Lewis, „Interview at Work: Reading the Paris Review Interviews 1953-1978”, PhD diss. Dalhousie University, 2008, p. 48.
14 Richard Salmon (1997), „Signs of Intimacy: The Literary Interview in the Age of Interviewing”, în Victorian Literature and Culture, 25, pp. 159-177.
15 Kasia Boddy (1998), „How Writers Talk: The Literary Interview”, în Borderlines: Studies in American Culture, 5, pp. 60-69.
16 Volkmar Hansen, „Das literarische Interview”, în „In Spuren gehen…”: Festschrift für Helmut Koopmann, edited by Andrea Bartl, 461-473, Tübingen, Germany, Niemeyer, 1998, p. 470.
17 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 14.
18 Ibidem, p. 14.
19 Ibidem, p. 14
20 Ibidem, p. 15.
21 Michael Haller (2013) [1991], „Das Interview: Ein Handbuch für Journalisten”, Constance, Germany, UVK, online și Hans Joachim Schröder (1991), „Das narrative Interview: Ein Desiderat in der Literaturwissenschaft”, în Internationales Archiv für Sozialgeschichte der deutschen Literatur 16: 94 – 109, online.
22 Michael Haller (2013) [1991], „Das Interview: Ein Handbuch für Journalisten”, Constance, Germany, UVK, online.
23 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 17.
24 Dominique Maingueneau (2006), „Modes de généricité et competence générique”, în „Le savoir des genres,” edited by Marielle Mace´ and Raphae¨l Baroni, Special issue, La Licorne 79: 57 – 71.
25 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 18.
26 Ibidem, p. 18.
27 Michael Korda, Another Life: A Memoir of Other People, New York, Random House, 1999, pp. 329-340.
28 Michael Korda, op. cit., pp. 329-340.
29 Tom Wolfe, E.W. Johnson, The New Journalism, Harper and Row, 1973, p. 75.
30 David Paul Nord, A History of American Newspapers and Their Readers, University of Illinois Press, 2001, pp. 298-310.
31 Bill Beuttler, “Whatever Happened to the New Journalism?” [archive], în BillBeuttler.com, consulté le 9 septembre 2007.
32 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 39.
33 Ibidem, p. 39.
34 Ibidem, p. 39.
35 Ibidem.
36 Ibidem, pp. 39-40.
37 Ibidem, p. 40.
38 Ibidem, p. 40.