Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre invidie și alte asemenea sentimente din viața literară contemporană

Despre invidie și alte asemenea sentimente din viața literară contemporană

Nu am fost pasionat să citesc operele lui Lenin și nu cunosc, prin urmare, decât câteva vagi concepte și idei ale celui care a transformat socialismul în comunism. Asupra uneia dintre acestea – observ că multe se prezintă ca imperative, sau, pe înțelesul unora celor care au trecut prin anii comunismului românesc, sub formă de slogane – mi-a atras atenția recent publicata în limba română lucrare a lui Ismail Kadare, Dimineți la Café Rostand1: „Doloj svjehrpisateli!” („Jos scriitorii consacrați!”). Iată-ne așadar într-un spațiu încărcat de ideologie, în care cuvintelor li se alocă o forță ilocuționară considerabilă, producând o acțiune ofensivă continuă sau în valuri împotriva unor oameni, fapte, idei. Una dintre categoriile asupra cărora sunt îndreptate aceste acțiuni (spun acțiuni gândindu-mă la clasificarea actelor de vorbire la J. L Austin, în sayings și doings) este cea a scriitorilor, caz în care, cu ajutor din interior, venit de la cei alimentați de frustrare și neputință, se construiesc veritabile campanii de discreditare, omițându-se principiul maiorescian al focalizării critice asupra operei și nu asupra autorului ei. Iată-ne la peste treizeci de ani de oficiala ruptură de practicile comuniste, continuând să alimentăm imperativul leninist cu acțiuni denigratoare îndreptate împotriva vârfurilor literaturii române. Există o ofensivă consistentă îndreptată împotriva instituțiilor de cultură: Uniunea Scriitorilor, unele dintre revistele literare care au program și impun grilă de selecție, dar și asupra unor personalități incontestabile ca valoare literară, intrate în vizorul celor interesați să-i decredibilizeze, să-i înlăture de pe primul raft al literaturii române. A practica, orientat spre operă, critica literară nepărtinitoare și a critica anumite alunecări de la nivelul de calitate impus, poziționări inconsistente sau nejustificate, argumentări îndepărtate de logică – în esență, erori firești, omenești așadar – este de dorit în literatură. Dar a te îndepărta de norma bunului simț critic și a concentra tiradele aparent acoperite de permisivitatea criticii împotriva autorului, cum, de pildă, a reușit în februarie 1945 Miron Radu Paraschivescu să-l lovească pe Tudor Arghezi, susținător al războiului antisovietic, în articolul din România liberă: „Dl. Tudor Arghezi face parte din galeria poeților care mor prea târziu: după ce s-a compromis atât de rău încât nicio minune nu-l mai poate ridica: nici măcar talentul”, acțiune desăvârșită de Sorin Toma la Scânteia câțiva ani mai târziu, sau cum Mihai Beniuc a publicat în iulie 1959 în Gazeta literară articolul intitulat „Marele Anonim” pentru a-l scoate definitiv pe Lucian Blaga în afara jocului, presupune a rămâne în aceeași logică leninistă, concret rezumată de Ismail Kadare, el însuși victimă a decredibilizării în Albania.
Poate că cel mai afectat la noi de campania „Doloj svjehrpisateli!” dusă de scriitori în majoritatea lor incomparabili ca valoare cu cel atacat este poetul și prozatorul Mircea Cărtărescu, iar asta în ciuda faptului că un critic și istoric literar care utilizează un instrumentar sobru, care nu se entuziasmează ușor, mă refer la Nicolae Manolescu, descria valul de senzații produse de poezia lui Mircea Cărtărescu într-un fel în care n-o făcuse nicicând : „Cuvintele ies, țâșnesc, curg ca dintr-un corn al abundenței; se atrag și se izbesc unele de altele cu zgomot; se rotesc în vârtejuri din ce în ce mai iuți; se lipesc unele de altele ca atomii în moleculele uriașe de materie vie; cad, plutesc, zboară, alunecă sau se rostogolesc. Din această vorbire neobosită răsare viziunea lirică. De la tânărul Nichita Stănescu, nici un poet nu a mai produs o impresie la fel de amețitoare că reconstruiește prin cuvintele sale lumea”2.
Să reușești să aduni, prin luciditatea controlată și inventivitate lexicală arborescentă, într-un vârtej imagistic atât de greu de controlat, o viziune poetică însemnând proiecția orizontului unei lumi încă în facere, dar deja coaptă, consistentă, distinctă, să produci o asemenea impresie asupra mentorului Cenaclului de Luni, în condițiile în care nicidecum prin arabescuri stilistice de tip călinescian se caracteriza (și se caracterizează) critica lui Nicolae Manolescu, însemna deopotrivă să spargi barierele unei anumite așteptări în planul creației literare și să te angajezi în promisiunea înmulțirii talantului. Cu certitudine Mircea Cărtărescu nu și l-a îngropat. Volumul din 1980, care debutează cu acel poem-fluviu, Căderea, citit în Cenaclul de Luni și surprinzându-i deopotrivă pe Manolescu și pe tinerii prezenți la întâlnirile lunediste, actualmente oameni cu operă și nume (unele intrate definitiv în literatura română), avea să devină una dintre marile întâmplări fericite ale literaturii române a secolului trecut. Faruri, vitrine, fotografii nu poate fi ocolit: rămâne volumul de referință, chiar dacă ușor îndepărtat, stilistic vorbind, de celelalte, chiar dacă cel mai tributar unor practici ale modernismului târziu, de care Mircea Cărtărescu s-a despărțit cu zgomot. În volumul de debut, remarcă mai mulți critici care reușesc să se ridice la nivelul panoramic al cel puțin unei istorii literare a generației, trasee și intenții poetice, sau puncte de plecare, cum spune Manolescu, ori puncte de fugă, se regăsesc în Barbu, Doinaș, Stănescu, Sorescu. Cărtărescu avea să devină conștient de această firească așezare într-o literatură și de existența acestor puncte de fugă în ciuda unei neascunse relații cu poezia generației beat și să o exploateze ironic începând chiar cu primul volum. El anunță căderea lucidă într-o dorință de sorginte romantică – Cărtărescu rămâne un mare romantic nevindecat, în ciuda ironiei sale și autoironiei în distanțarea sa de orice urmă de modernitate – de a reface altfel parcursul înălțării clamate, de a se angaja invers pe drumul cosmogoniei, de a relata din interiorul fenomenului, al căderii în lume, însăși inautenticitatea printr-un autentic exercițiu de poezie.
Să depășim Faruri, vitrine fotografii și să ne situăm în proximitatea rescrierii unui sine autentic în aceeași continuă cădere și așezare în lume spre a-l vedea pe poet desacralizând, devoalând, deconstruind, dar inventariind Totul (numele unui alt remarcabil volum, publicat în 1985 și urmând Poemelor de amor din 1983). Evident, Cărtărescu venise în literatura română cu dorința romantică de cuprindere a întregului – analizând dimensiunile (prospective) ale operei sale, constatăm că nu a fost o simplă ambiție izvorâtă din tumultul vârstei –, de reasamblare a acestuia prin apelul vizibil la hipotext, de materializare a universului prin suflul pe care-l dă odată cu inserarea propriei vieți în acest univers, dar și a elementelor (inclusiv personajelor) cu pronunțat caracter biografist, dar mai venise și cu o extraordinar de bogată experiență a lecturilor din poezia (extrem-)contemporană din acele vremuri, cea a americanilor. Vorbim despre un sfârșit de deceniu opt al secolului XX, în care influența franceză, cu un anumit delay în exprimarea în limba română (echivalentul franțuzesc nu sună potrivit acestui context), crease un anumit pattern al așteptărilor. Este cumva firesc, dar asta nu scuză, ca în poezia românească tributară unor alte așezări și filiații, prospețimea beat să intre în disonanță cu mainstream­-ul și să conducă la perceperea unei anumite forme de aroganță a lui Mircea Cărtărescu. Dacă mai luăm în calcul și despărțirea zgomotoasă de modernitatea târzie, de fapt ruptura de întreaga modernitate care-i servise în exercițiul hipertextual, clamarea unui postmodernism care, natural, o cam luase înainte pe buza mileniului trecut, și care era inaplicabil din multe perspective unei literaturi neașezate, încă în așezare, cum era cea a noastră, înțelegem poate bruma de invidie, ușor de transformat în răutate, respingere gratuită a unei poezii consistente, complexe, vii: da, viul e o calitate în această masă manieristă de efecte ale unei literaturi în răsfrângere: „privesc o fotografie puțin cam țeapănă realizată înainte de 1900/ toți oamenii aceștia sunt morți, e totuși o viață/ și aceasta, într-o glorie chimică; pe post de înger, pipăi coaja de emulsie nu cu ochii/ și nu cu vârful degetelor, ci cu dimensiunea / pe care încă o păstrez în avantaj: sunt viu și gândesc” (poemul Plan, din volumul de debut) 3. În căderea sa în lume, deopotrivă cosmogonică și estetică, ba chiar atingând și o dimensiune personală, Mircea Cărtărescu a lăsat o poezie excepțională, care cuprinde totul. Este, prin urmare, unul dintre reperele incontestabile ale poeziei românești (urmând a fi, tot incontestabil, reper și în proză). Încă scrie poezie și nu este nicidecum departe de poetul care a schimbat fața poeziei românești. Nu poate să schimbe și noua față pe care tot el a dat-o, rămânând în propria-i paradigmă. Dar acesta presupune consecvență, nu alunecare. Care ar fi câștigul blamării unui nume intrat fără îndoială în istoria literaturii române? Nu știu. Mircea Cărtărescu este conștient de faptul că are armate de hateri. Dar există, în afara acestor armate, și privirile limpezi ale celor care au înțeles cât de mult a însemnat poezia lui Cărtărescu pentru o literatură care începuse să repete din sine anost și cu morbul gravității.

 

 

Note
1 Ismail Kadare. (2021). Dimineți la Café Rostand. Traducere din albaneză și note de Marius Dobrescu. București: Editura Humanitas. Colecția Humanitas Fiction. 285p.
2 Nicolae Manolescu. (2019). Istoria critică a literaturii române. Ediția a II-a. București: Editura Cartea Românească. p.1318.
3 Mircea Cărtărescu. (2015). Poezia. București: Humanitas. p.53.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg