Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Rațiuni scientiste în neurofilosofia Patriciei Smith Churchland

Rațiuni scientiste  în neurofilosofia  Patriciei Smith Churchland

După o serie de lucrări apărute peste Ocean în domeniul neurologiei moderne care cucereau piața occidentală de idei inclusiv cu captivante explorări în „lumea de dincolo” (Eben Alxander, Dovada lumii de dincolo adusă de un neurochirurg; Harding Douglas, Dacă nu ai cap; Sam Harris, Trezirea. Ghid pentru o spiritualitate fără religie ori Stările multiple ale ființei etc.), preocupările cercetătorilor americani continuă cu perseverență să polarizeze și atenția cercetătorilor europeni pe linia scientismului deschisă de pozitivismul secolului al XIX-lea (să adăugăm și lucrările profesorului Dumitru Constantin Dulcan: Mintea de dincolo, Inteligența materiei, Creierul și Mintea Universului etc.).
Pe de altă parte, datorăm cercetătoarei canadiene Patricia Smith Chaurchland – avocat al neurofilosofiei – o serie de lucrări (Braintrust: What Neuroscience Tells Us About Moralithy; Conscience: The Origins of Moral Intuition; Touching a Nerve; The Computational Brain etc.) care nu numai că probează o consecvență impresionantă în domeniul neurologiei, dar se asigură prin toate lucrările de temeliile unei „noi discipline” – Neurofilosofia. După treizeci și unu de ani de la prima ediție (MIT Press, 1989), lucrarea Neurofilosofia. Spre o știință unificată minte-creier ajunge la cititorul român grație traducerii Teodorei Lucescu (Ed. Cartea Românească. Educational, București, 2020) care izbutește să asigure odată cu exactitatea preluării conceptelor și ideilor și o lectură agreabilă a cărții, fiindcă însăși autoarea și-a redactat textul cu această grijă. Patricia Smith Chaurchland este, cum se vede nu doar din această lucrare, în egală măsură un cercetător redutabil în neuroștiințe, ci și un cunoscător al filosofiei occidentale asupra căreia face de-a lungul lucrării (690 p.) o serie de observații. Nici demersul ei nu a fost scutit de critici, una dintre acestea imputându-i că se îndepărtează de filosofie și promovează un nou curent scientist, străin de rolul fundamental al filosofiei. Răspunsul Patriciei Smith Chaurchland începe din scurta prefață a lucrării: ea nu contestă premisele propriilor investigații neurofilosofice, ci pledează rolul științelor în identificarea unui răspuns pentru filosofia identității minții. Investigațiile ei au pronit de la teza axiomatică potrivit căreia creierul uman este o imensă aglomerare de celule excitabile (p.23).
Așadar, cercetarea pornește de la cauzarea prin reprezentări satisfăcătoare pentru caracterul sinoptic al întrebărilor filosofiei reconsiderând continuitatea în filosofie a științelor empirice și, ca să nu se dezică radical de exagerările pozitiviste din teoriile filosofilor, admite că există un sâmbure de adevăr în spusele acestora (p.27). Cum însă nu s-a definitivat încă o teorie unificată a creierului care să poată rescrie măcar parțial filosofia, sunt suficiente date care să dea totuși o astfel de perspectivă și tocmai de acestea ține seama Patricia Smith Chaurchland în cele trei părți ale cărții sale: „Partea I prezentarea unor concepte neurofiziologice și neuroanatomice oferind o privire de ansamblu asupra neurologiei și neuropsihologiei”(p.30), iar în partea a doua „încearcă să le facă specialiștilor în neuroștiințe o introducere în filosofie și, în special, o introducere în filosofia minții, fondată pe filosofia științei”(p.31). Partea a III-a vizează statutul și importanța neuroștiințelor din sensul a trei teorii interconectate în incipiențe. Singurele care întârzie să se regăsească în această viziune ar fi etologia și alte câteva științe psihologice (autoarea le găsește colaterale teoriei unificate care se referă la chestiuni foarte generale, mai degrabă de interesul filosofiei).
După o introducere generală în neuroștiințe, Patricia Smith Chaurchland reconsideră într-o schiță istorică progresele acestora, după care trece la teoria modernă a neuronilor, la neuroanatomia funcțională în hărți topografice plauzibile pentru sistemele nervoase comparativ cu nevertebratele și ajunge la funcțiile superioare localizate intraemisferic.
Partea a doua angajează, cum spuneam, progresele recente în filosofia științei. Însă terenul pentru perspectiva neurofilosofiei se pregătește aici cu o retrospectivă în epistemiologie (epistemiologia timpurie, empirismul logic, apoi cu reducționismul în dualismul minte-corp, stările mentale și psihologia populară, dualismul substanței, intenționalitatea și reducția interteoretică și psihologia funcționalistă, cu interesante observații despre procesarea informațiilor și paradigma propozițională). Patricia Smith Chaurchland constată că și în neuroștiințe trecerea de la un nivel de înțelegere la altul se face algoritmic prin întrebări, de aceea își propune ca, în filosofie, să urmărească „o singură cale, calea ce duce la teoriile care au sens, în opinia sa”(p.310) și se declară pe o poziție oportunistă și individuală în ce privește istoria filosofiei, unde demersul său începe de la Platon cu dualismul substanței (materia și mintea).
Cum diferențele dintre realitate și aparențe, precum la Aristarh, nu puteau fi aplicate cunoașterii sufletului, se ajunge la teza fundamental a lui Descartes, teza cogitoului. În ontologia acestuia lucrurile materiale există aidoma celor mentale. De aici autoarea motivează: „Descartes este adesea văzut ca părintele filosofiei moderne, în principal pentru că a încercat să găsească și să caracterizeze sistematica științei (filosofia naturală, cum era denumită atunci), dar și a mecanismului individual al înțelegerii”(p.313). Pasul următor se face spre empirismul clasic, spre cele două feluri furnizoare de cunoștințe (elementele factuale și relațiile dintre idei) și spre cele două tipuri de adevăr care le corespundeau: adevărul necesar și adevărul contingent.
De la Hume autoarea intră în esența lucrurilor:„…dacă datele simțurilor nu pot fi niciodată comparate în mod direct cu realitatea, atunci cum putem ști vreodată cât de adevărate și de fidele sunt?”(p.317). Prin inferență, dacă realitatea este inabordabilă dincolo de experiențele noastre, tot așa stau lucrurile, mai departe, și în justificarea credințelor noastre despre lumea exterioară. Hume trecea el însuși de la credibilitatea determinată a datelor simțurilor spre datele furnizate de mintea noastră doar pentru că gândirea este fundamental logică. Immanuel Kant a admis și el că „mintea umană ar conține o copie fidelă a Realității”(p.318), iar Frege, aidoma logicienilor secolului al XIX-lea, socotea că e aberant să crezi că legile logicii ar putea depinde, în vreun fel, de natura empirică a minții”(p319).
Un alt reper important, după Patricia Smith Chaurchland, îl reprezintă C.S. Peirce, „pionierul vizionar al pragmatismului”, care credea că „ideea unei realități necunoscute este o prostie metafizică”(p.320). Apoi, cu Gottlob Frege, în secolul al XX-lea, logica trece de la „un statut primitiv la unul modern”(p.323), prilej ca unii filosofi să aplice intuițiile logice până și în filosofia minții, ceea ce a condus la reprezentarea minții ca „o mașinărie logică ce operează cu propoziții”. Acesta este și contextual în care filosofii interesați de știință se rup de idealismul steril european, cu atât mai mult cu cât electrodinamica și termodinamica înregistrau succese epocale de care lua cunoștință și Cercul de la Viena în timpul existenței sale efemere.
Empirismul logic este criticat în principiile sale: „Adevărururile logice și adevărurile din definiții erau, de asemenea, inflexibile, nu datorită naturii Minții sau a Realității, ci datorită faptului că acestea exprimau convenții ale limbajului”(p.327), cum avea să le vadă și Wittgenstein. Critici de esență, critici formale, critici de metodă sunt aduse justificării ipotetico-deducțive, teoriilor explicației. „Empirismul logic, curat și îndrăzneț părea să fie extrem de atrăgător” (p.332), însă se arată a fi dogmatic, iar Quine previne asupra acestui dogmatism.
Teoriile filosofice care țin de empirism, în ce privește procesele mentale, se dovedesc criticabile după concordanța lor cu uzul comun în ciuda faptului că, dacă o durere poate fi intensă sau o credință poate fi adevărată, nu tot la fel stau lucrurile cu stările mentale care nu pot fi intense sau adevărate, or acestea, ca stări ale creierului, se măsoară diferit de stările mentale (erori categoriale).
Cât privește reducția în problema minte-corp, Patricia Smith Chaurchland identifică două consecințe: prima vizează unificarea explicativă: „Dacă o teorie poate fi explicată de o alta și poate fi, deci, redusă la aceasta, atunci înțelegerea noastră despre fenomenele descrise de acea teorie va fi îmbogățită”(p.360). Cea de a doua consecință a reducției interteoretice se referă la simplificarea ontologică și se poate observa că „în cazurile în care credem că există două tipuri diferite de fenomene caracterizate de legile a două teorii diferite, există de fapt un tip de fenomen care este caracterizat de două teorii”(ib.).
Aplicativ la științele neurologice avem o concluzie: „Așadar, ce teorie este candidatul pentru reducția la teoria neurobiologică? Răspunsul ar fi setul integrat de generalizări care descriu stările și procesele superioare și conexiunile dintre ele care guvernează comportamentul. În general, acesta este domeniul psihologiei științifice” (p.380). Astfel, specialiștii în neuroștiințe nu trebuie să se preocupe de viitoarele reducții ale psihologiei populare (folk), fiindcă de la acestea evoluează generalizările psihologiei științifice.
Mai departe, Patricia Smith Chaurchland demonstrează în ce măsură stările mentale sunt sau nu ireductibile la stări neurobiologice (dualismul proprietății și experiența subiectivă, cunoașterea din interior – Qualia senzațiilor). Concluzia (deloc o noutate) este că „stările mentale nu sunt stări materiale, fie pentru că ele sunt stările unei substanțe imateriale, fie pentru că sunt stări imateriale emergente ale creierului, în sensul că nu ar putea fi explicate în termenii stărilor și proceselor neuronale”(p.445). Psihologia funcționalistă este o deschidere spre detaliile-premisă pentru concluziile neurofilosofice care decurg de aici; computerul, știința calculatoarelor definesc conceptele de simbol și de computație afirmată și de ipoteza empirică – raționamentul este modelul original de procesare a informației.
Nevoia de a demonstra erorile argumentației antireducționiste duce la evitarea izolaționismului din cercetare și Patricia Smith Chaurchland deschide în acest sens premisele „unui asalt general” asupra teoriilor care identifică cogniția cu raționamentul și admite modelarea reprezentărilor după propoziții. „În loc de o ideologie izolaționistă a cercetărilor, voi recomanda o abordare co-evolutivă, unde neurobiologia, știința calculatoarelor și psihologia au roluri centrale”(p.449). Pașii următori făcuți de autoare duc la observații asupra organizării cognitive computaționale; din perspectiva funcționaliștilor, o stare mentală trebuie să fie identică cu o stare materială pentru succesul strategiei reductive în sine. Patricia Smith Chaurchland ia totuși apărarea reducționismului din sensul celor două erori fundamentale ale antireducționismului: presupozițiile de fundal despre natura reducției și concepția nivelelor cu conexiunile lor – surse pe care le aprofundează consistent (beneficiile dezvoltării co-evoluționare, reducția și co-evoluția, efectele co-evoluției asupra memoriei și învățării etc.). Însă adevăratele conexiuni cu tradiția milenară a gândirii filosofice se formulează în partea a treia a lucrării (capitolul 10) cu teoria rețelei de tensori, cu spațiul fazic, cu controlul motor și stările mentale, cu neurobiologia operațiilor atenționale etc.
Un risc esențial, asupa căruia Patricia Smith Chaurchland previne, este cel al forțării asemănării (metaforice) a creierului cu computerul, „asemănare foarte abstractă bazându-se doar pe presupunerea sistematicității dintre imput și output”(p.523).
În fine, sintezele, ca în orice altă lucrare concepută ascendent, se concentrează spre final, în modelele paralele ale computației neuronale; convenționalismul abordării inteligenței artificiale au depășit pragul obișnuit al activității intelectuale (jocuri de inteligență, demonstrarea unor teoreme, recunoașterea perceptuală a limbajului verbal, leziunile cerebrale și efectele lor asupra memoriei etc.). Regula celor 100 de pași, sau regula constrângerilor temporale, despre care vorbeau Feldman și Ballard adaugă prudențe raționale: capacitatea neuronilor cu viteza de câteva milisecunde trebuie să se poată angaja în comportamente complexe care se cer executate în câteva sute de milisecunde (p.587).
Or, să preluăm câteva din remarcile finale ale Patriciei Smith Chaurchland, definitorii pentru scopul lucrării sale, dar și pentru perspectivele filosofice observate pe coperta a IV-a a cărții. În acest moment al dezvoltării științelor creierului și ale comportamentului reclamă o înțelegere științifică generală a minții-creierului ceea ce va conduce la o structurare nu numai a cercetării, ci și în felul nostru de a înțelege, ca în final să împace știința și umanismul și să elimine ceea ce „încețoșează înțelegerea și intuiția”(p.613). Obiectivul autoarei de a convinge că neuroștiințele sunt importante pentru filosofie și filosofia, la rândul ei, este importantă pentru neuroștiințe (p.614) se ridică greu deasupra deziderării (Oana Camelia Șerban invită la îndoială carteziană în cuvântul înainte), însă nu descurajează tenacitatea perseverării la care îndeamnă de pe coperta a IV-a fizicianul Francis Crick: „Pe măsură ce sporește înțelegerea creierului, filosofii vor trebui să știe tot mai multe despre funcționarea părților acestuia, în vreme ce specialiștii în neuroștiințe se vor confrunta tot mai mult cu probleme filosofice”. Filosofia a angajat, cum o arată istoria ei universală, pretutindeni mari întrebări epistemice și ontologice fără să fi avut alte date asupra creierului și minții decât cele din manifestările acestora, din reprezentări și din rațiune, de aceea e înțelept ca aspirațiile neuroștiințelor să fie primite, dacă nu cu optimism, măcar cu seriozitate.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg