Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre prizonierii români din Primul Război Mondial, deportați pe teritorii vrăjmașe (III)

Despre prizonierii români din Primul Război Mondial, deportați pe teritorii vrăjmașe (III)

 

 

Timp de un secol istoriografia românească n-a pomenit un cuvânt despre Eroii români uitați în Polonia
Nici în scrierile celui mai mare filo-polonez român, Nicolae Iorga, n-am găsit referiri despre acele locuri şi evenimentele petrecute pe meleaguri poloneze – mai ales că, în anul 1925, în Note polone, istoricul publicist, care a străbătut cu un an mai înainte în lung și în lat țara vecină: Lemberg /Lwow/, Vilnius, Varșovia, Poznan și Cracovia, consemnează aspecte dintre cele mai diverse: culturale, spirituale, economice, politice etc., inclusiv întâmplări culese din cotidianul polonez, o evocare despre Piłsudski, portrete ale universitarilor și demnitarilor polonezi, dar nu are nici un cuvânt despre aceste morminte.
Nimeni altul decât Iorga, autorul memorabilelor cuvinte şi îndemnuri: „a nu se uita niciunul din cei care au colaborat la această faptă istorică a minunii, de la general şi de la fruntaş ardelean până la ultimul ostaş şi ţăran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg, de oriunde şi din toate vremile, martir erou”. Și, vai!, ce număr imens de eroi avem de cinstit în această țară, atât de dragă nouă și multor români!
Cum de-a scăpat generaţiei interbelice, atât de sensibilă la ororile primului război mondial, pe care l-a trăit la cea mai înaltă tensiune, cunoaşterea şi implicarea cuvenită ? Spuneam mai sus că, în anii 1931-1935, la Varșovia a fost ministru plenipotențiar Victor Cădere, cel care a contribuit la aducerea în țară a prizonierilor români din Orientul Îndepărtat, membru în organele de conducere a FIR-ului/organizație militară de profil în perioada interbelică/, chiar președinte al acesteia. Primea aprobarea ministrului afacerilor externe român, Nicolae Titulescu, să plece din Varșovia, în diferite orașe din Europa pentru a reprezenta instituția, și chiar el să nu fi făcut nimic pentru eroii români care își dormeau somnul de veci în țara în care era acreditat? Cum oare de n-a știut aceste lucruri poetul de mare forță ideatică, patriotul, ardeleanul Aron Cotruș, autorul Rapsodiei Române, cu relații dintre cele mai ample în mediul cultural polonez? Puțini știu că Victor Cădere a fost decorat de autoritățile poloneze pentru activitatea desfășurată în cadrul FIR. El avea contacte strânse cu colonelul Jozef Beck, șeful externelor de la Varșovia din acei ani, cu veteranii polonezi, facilitându-le acestora tot felul de vizite în România.
Mare ne este mirarea că nu doar Aron Cotruș, dar nici Lucian Blaga, Ioan Dragu sau Mircea Babeș n-au consemnat nimic despre evenimentele încă proaspete în memoria lor, ca și în cea românească din perioada respectivă. Nimeni din acești filopolonezi n-a amintit despre gheena prin care au trecut eroii și care ne aminteşte azi de prologul celor ce se vor petrece peste două decenii la Auschwitz, Treblinka sau Majdanek.
Nici autorii care au scris lucrări de doctorat, publicate chiar sub auspiciile Academiei Române, consacrate raporturilor dintre România şi Polonia în perioada interbelică, n-au nici cea mai mică referire, n-au scris un cuvințel despre cele petrecute în spațiul concentraționar din această țară. Am avut acreditați la Varșovia și ziariști, precum: Ioan Grigorescu, Gheorghe Gheorghiță, Gheorghe Dumitrașcu, Gheorghe Ciobanu, nici o însemnare despre aceste morminte, despre acești eroi.
Ca și în cazul „doctorilor” în istorie pe probleme bilaterale – nici la ei nu se află nici cea mai mică aluzie despre mormintele eroilor români risipite prin Polonia de la Gdansk la Cracovia. Unul din aceștia avea și patima filmării. N-a tras însă nici un cadru, nici o imagine, fie chiar și mai puțin ștearsă. Ce carieră ar fi făcut acest arivist notoriu cu un cadru filmat.
Și aș mai adăuga un aspect: între cele două ţări a funcţionat – începând cu jumătatea deceniului al şaptelea – o Comisie bilaterală de istorie româno-polonă, care avea ca obiectiv punerea în lumină a unor asemenea aspecte din raporturile bilaterale dintre Polonia şi România. Nici o întrunire pe această temă a celor două comisii n-a avut loc. După o sută de ani de tăcere surdă şi dureroasă, putem afirma, fără teama de-a greşi, că focalizarea unor lumini noi asupra acestor aspecte poate juca un rol recuperator în ansamblul raporturilor bilaterale, dând astfel o nouă dimensiune respectului reciproc.
S-ar impune ca în lucrările de referinţă din cele două ţări, poate chiar şi în manualele şcolare, să se aducă informaţia cuvenită şi corecturile de rigoare. Jertfa românească de pe teritoriul actual polonez este de departe cea mai mare la scară internațională în primul război mondial. Și, chiar dacă mă repet, amintesc că în Polonia cultul eroilor, cinstirea celor căzuţi la datorie, cunoaşte o reliefare cu dimensiune de simbol naţional, până la nivel de șef al statului. De la vârf vine îndemnul de cultivare a acestui respect. El a fost perpetuat cu o pioșenie rară de chiar marele Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, cel care a îngenunchiat la Mormântul Ostașului Necunoscut de la Varșovia, așa cum deseori am subliniat. Personal am constat și am scris că pioșenia societăţii poloneze în fața morții și a victimelor războiului este mai mult decât mişcătoare, mai ales după cel de al Doilea Război Mondial. O întreagă literatură beletristică și documentară este consacrată evenimentelor. Muzee de largă anvergură, unele inaugurate în ultimul deceniu, evocă tragediile umane petrecute în lume, dar mai ales în spațiul polonez. Industria turistică poloneză folosește din plin mobilul respectiv. Am fost prima dată la Aushwitz în 1961, când lagărul era pustiu. În 2019, în august, dacă nu aveam cu o lună înainte rezervat biletul de intrare, n-aș fi putut să revizitez această fabrică a morții. Zeci de mii de turiști din întreaga lume așteptau cu pioșenie la rând.
Dar nici aici n-am întâlnit nici o vorbă despre cei peste zece mii de Eroi români morți în diferite lagăre, cam de același gen, risipite pe întreg teritoriul acestei țări. Istoricii și liderii români n-au fost în stare să identifice locurile în care românii au murit în masă, iar atunci când – până la urmă – s-a aflat despre această tragedie, ei n-au întreprins sau n-au vrut să întreprindă nimic. Stau mărturie scrisorile adresate și pe care le publicăm în lucrarea de față.
Autorităţile de stat, Biserica şi societatea civilă din Polonia sunt foarte implicate în tot felul de acţiuni comemorative, iar creatori din toate domeniile s-au întrecut și concurează acerb în abordarea diversificată și în viziuni artistice noi a tematicii respective, inclusiv în plan internațional.
Nu există oaspete străin, la nivel de șef de stat sau de șef de misiune diplomatică acreditat în această țară, care încă de la începutul activității sale să nu fi depus o coroană de flori la Mormântul Ostașului Necunoscut din Piața Victoriei, azi Piłsudski. Nu știu ca așa ceva să se petreacă la București, cu toate că despre procedura poloneză în materie l-am informat pe șeful protocolului președintelui român de tristă amintire, Traian Băsescu. Mai mult, înainte de discuții la nivel înalt, oaspetelui străin ajuns la Varșovia i se prezintă, fără emfază, lucruri elementare legate de faptele de vitejie ale militarilor polonezi, despre locurile în care ei au luptat etc.; totodată i se arată urnele cu rămășitele pământești ale eroilor polonezi morți în lumea largă.
Am amintit de acest lucru pentru a sublinia iarăși și iarăși modul cum sunt venerate evenimentele din perioada celor două mari conflagraţii mondiale, faptul că – după 1945 – în Polonia zilelor noastre n-a călcat nici o delegaţie străină la nivel înalt, pe linie de stat, parlamentară sau guvernamentală, care să nu depună o coroană de flori.
La fel au procedat Regele Ferdinand, miniștrii de externe Titulescu, în octombrie 1934, Gafencu în martie 1939 și toți care au urmat. Gestul respectiv se repetă şi în alte locuri istorice.
În faţa mormântului din Varşovia şi-au plecat fruntea şi au depus coroane de flori toţi liderii mondiali, aceasta înaintea întrevederilor la cel mai înalt nivel cu şeful ţării gazdă, fie că oaspeţii erau americani, ruşi, francezi, germani etc., iar gestul Suveranului Pontif de fericită amintire, Papa Ioan Paul al II-lea, de-a îngenunchea în acest loc, în iunie 1979, a devenit un simbol de pioșenie, pe care doar la cancelarul vest-german, Willy Brandt l-am mai văzut. Și acesta a îngenunchiat, în decembrie 1970, la Monumentul Evreilor din Ghetoul situat pe strada Anielewicza din cartierul Muranów din Varșovia.
Toate au avut un larg ecou mediatic larg în Polonia şi pe toate meridianele. Mai mult, înainte de a depune scrisorile de acreditare, şefii misiunilor diplomatice acreditaţi în Polonia, obligatoriu depun o coroană de flori în acest loc simbolic. Despre starea de fapte descrisă mai sus i-am informat pe ultimii doi președinți. În slugărnicia lor și a subalternilor ei n-au pus în practică acest nobil, înălțător gest. Pe Dâmbovița, nimeni n-a avut și nu are în vedere realizarea unui asemenea obiectiv, în ciuda a numeroase propunerii înaintate Președinției României în prima decadă a acestui mileniu. Ceea ce se face este pentru a bifa evenimentul.
Un mare poet, gânditor romantic, Kamil Cyprian Norwid, spunea: Istoria-i azi, ceva mai îndepărtată însă… Îl cita, deseori, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea. Cu siguranță nici un diplomat străin din România nu știe ce a spus Eminescu despre istorie, despre istoria poporului român în mod special. Și de aici și lipsa crasă de respect a unora dintre ei față de țara în care sunt acreditați, pentru că noi înșine nu ne respectăm. Mi-l aduc aminte pe ministrul afacerilor externe, George Macovescu, care în decembrie 1974 a depus o coroană de flori la Mormântul din Piața Victoriei, pentru că așa prevăd regulile și normele diplomatice la vizita unui ministru de externe străin. Emoționat, el mi-a spus: N-am trăit nicăieri în lume un moment mai mișcător!
Hotărârea consemnată de Adunarea Generală din Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 obligă societatea românească să identifice toate locurile sfinţite prin tributul de sânge depus de eroii noștri pe altarul neamului. Cinstirea lor este o obligaţie de conştiinţă şi de dragoste de neam din partea societății românești și a liderilor ei!
La sfârșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie 2016 s-au împlinit 100 de ani de când primii prizonieri români din Primul Război Mondial și-au dat obștescul sfârșit în lagărul de la Tuchola din Polonia. Atunci, în acest loc, s-a stins din viață eroul Gheorghe Antei.
Nici o instituție românească, nici un român n-a mișcat un deget în anul respectiv, 2016, în nici un fel nu s-a comemorat acest eveniment, cu toate că ocazii oficiale au fost cu nemiluita pe parcursul anului de referință. În schimb, atunci și ulterior s-a găsit timp pentru schimburi de ordine și medalii la nivel înalt, fără ca societatea să știe și să simtă pentru ce merite acest schimb de amabilități a avut loc. Probabil după regula: cine poate, oase roade.
Fără nici o teamă de a greși, afirm că Patria nu s-a dovedit a fi până acum în vreun fel recunoscătoare bravilor eroi români, morți în locurile pe care le vom consemna spre luare aminte, după o sută de ani, n-a arătat că înțelege tragismul morții lor. Să scapi de coasa morţii,/ Ori ce-ai face, n-ai să poţi – a scris un erou simplu, totalmente necunoscut. Este, așadar, o datorie civică de prim ordin cunoașterea și prezentarea Eroilor români răpuși pe meleagurile poloneze, cu nume și prenume, spre veșnică amintire. Salut gestul nobil al Patriarhiei de a încrusta în Catedrala Neamului din București, simbol al unității naționale, pierderile suferite.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg