Despre Isus din întuneric 1 Doina Ruști afirmă în chiar prefața cărții că ar fi un roman total. Formula ambițioasă ridică automat ștacheta receptării, cu atât mai mult cu cât discutăm despre romanul de maturitate al unui prozator care a confirmat. Radu Găvan, autorul, a intrat în atenția publicului prin Premiul de Debut „Mircea Ciobanu” acordat de Uniunea Scriitorilor din România pentru Exorcizat (2014), dar a mai publicat alte două romane bine primite, Neverland (2015) și Diavoli fragili (2017), plus un volum de versuri, Bestia obișnuinței (2019). Într-adevăr, Isus din întuneric este un roman straniu, frumos prin stranietatea lui, care se remarcă în primul rând printr-o arhitectură romanescă atipică. Găsesc că are dreptate coordonatoarea colecției Biblioteca de proză contemporană de la Litera, Doina Ruști, când afirmă – fără să insiste cu argumente – că formula epică este fractală. Construcția lucrării identică pe orice plan, la orice nivel de magnificare, presupune acoperirea unui spațiu fizic limitat (în cazul de față la 575 de pagini), printr-un set de iterații posibil de repetat la infinit ca dezvoltare a parcursului epic. O „amprentă” a unui parcurs într-un cadru al povestirii este multiplicată, așadar, în alte dimensiuni – fără a cunoaște cu exactitate care dintre planurile poveștilor în ramă influențează celelalte dezvoltări fractale, care este etalonul – pentru ca în final, în partea a IV (ultimă) a romanului, planurile să rescrie în spirală un parcurs unic, în baza acelorași iterații. Însăși arhitectura lucrării, o bijuterie arhitectonică rarisimă, cum în literatura română e dezvoltată poate doar în proza lui Mircea Cărtărescu, contribuie la desfășurarea în mintea cititorului a unui roman obsedant, dar nereductibil la obsesie. Obsesia, prin vocea unuia dintre personajele lui Radu Găvan, este ilustrată printr-o formă fractală din natură, printr-un arbore, iar parcursul, odată derulat într-un sens al dezvoltării din primele trei capitole, apoi rescris/ reordonat în cea de-a patra, relevă apetența pentru rădăcini, pentru copilărie, unde se poate descifra „etalonul” fractal: „O obsesie este precum un arbore. Are rădăcini adânci, bine ascunse. Ceilalți privesc arborele şi își fac o impresie superficială. Obsesia se naște din dorință, iar dorința derivă din frică. De cele mai multe ori, momentul nașterii rămâne neremarcat: poate fi o imagine, un cuvânt, o întâmplare, poate fi o sumă a celor de mai sus, şi îi poate lua o clipă sau ani să se nască. În cazul unei dezvoltări relativ lente, germenul obsesiei – dorința – poate părea să aibă un efect benefic, o curiozitate, o nevoie de a cunoaște un lucru, care poate fi chiar obiectul obsesiei ori unul adiacent. Este doar o aparenţă, pe care obsesia, asemenea unui organism străin, o folosește pentru a se adapta organismului-gazdă – familiaritatea inoculată printr-un sentiment de normalitate. Odată acceptată dorința, transformarea începe. În funcție de frica primară, dorința este mai puternică sau mai firavă, de cele mai multe ori rămânând la un stadiu relativ inofensiv. Odată însă trecut pragul raționalului, obsesia preia controlul şi din acel moment devine definitorie pentru purtător. Acela este şi momentul în care lupta reală poate începe. Unde la început exista, poate, o senzație de respingere, acum senzația devine zbatere. Lupta însă nu folosește prea mult, ci un alt instrument, mult mai puternic: acceptarea” (p.97).
Romanul lui Radu Găvan este cel puțin la fel de obsesiv precum Elixirele diavolului al lui E.T.A. Hoffmann, la fel de puternic lipindu-se de lector și creând o formă de dependență de un parcurs, de etalonul fractal. Și tot ca la Hoffman – de care autorul se leagă direct prin obsedantul personaj urât la chip și răutăcios, „ghebos și diform”, dar vrăjit să fie pe plac oamenilor, Piticul Cinabru, înmagazinând etalonul răului în recursivitate, „o formă neclară”, dinspre care răzbate „uneori o ameninţare subtilă, iar alteori un strigăt de ajutor sau o tristeţe copleşitoare” (p.31), mereu prezent în momentele în care răul stă să se reverse – parcursul în linia unei violențe asumate, de o extraordinară claritate a redării, este scuzabil prin însăși natura umană: „Dacă cel născut dintr-un om care a păcătuit trebuie să păcătuiască la rândul său în virtutea organismului moştenit, atunci nu există păcat!”, după cum însuși Hoffmann afirmă. Multiplicarea demonică a întâmplării prezentate amănunțit și în ritm alert– și în Isus din întuneric diavolul se ascunde în detalii! – repetă, sau, mai precis, duce pe un alt palier interpretativ, derularea curbelor vieții repetând etalonul modelat din violență și fragilitate, din frici și lupta fără izbândă. Cu aceleași rădăcini preromantice ca la Hoffmann, fricile se ramifică în povestea lui Radu Găvan cu un avânt de factură romantică (aceleași trăsături caracterizează întrucâtva și proza lui Cărtărescu), se cuibăresc în trupurile pe care le găsesc disponibile, care trăiesc toate traumele episoadelor convergente dintre artă și viață, într-o împletire ficțională remarcabilă. Prin mai multe paliere proza nouă a lui Radu Găvan se leagă de spațiul cultural german, amintind nu numai de Hoffmann, sau de Toba de tinichea a lui Günther Grass, ci și de Thomas Mann sau Hermann Hesse. Pe de o parte avem o situare a poveștii în acest spațiu (suspendat în timp, în ciuda faptului că există repere temporale indubitabile inserate în poveste, în ciuda faptului că povestea se scrie prin raportare la repere indubitabile ale muzicii rock contemporane), pe de alta numele personajelor și locurilor sunt germanice (fiind posibil de interpretat în cheie simbolică; spre exemplu, martorii lui Isus din întuneric sunt scriitorul Roland Weis și clarvăzătorul Sigmund Schwarz, împărțind în alb și negru orizontul așteptărilor, personajul principal Amadeo Engelbert din Kreitfeld poartă în rădăcina numelui revelația angelică). Dar Radu Găvan este apropiat acestui spațiu cultural prin propria literatură, prin participarea la târgul de carte de la Leipzig și prin faptul că unul dintre romane, Neverland, i-a fost tradus și publicat în Germania.
Isus din întuneric aduce în dezbatere o teologie inversă, aparent așezată pe coordonatele unui dualism ontologic radical, lumină-întuneric, în raport cu care se proclamă și o ordine a instituirii: „Mai întâi a fost întunericul, dar nu a știut de el decât mai târziu, când a cunoscut lumina” (p.67). În parcurs, în care lumina e prea palidă pentru a limpezi scopurile, pentru a lămuri sau justifica alunecările, posibil interpretate ca justificări hoffmanniane pentru existența păcatului, povestea rămâne captivă în cețuri, în umbră. Nu se relevă. Amadeo, în dialogul cu soția sa, Valentina, amintește de procesul de creație umană ca neaducere deplină în lumină (sau imposibilitate de aducere), ca suspendare:
„– Înțeleg, a zis Amadeo. Simt că am melodia în cap, dar nu izbutesc să pun mâna pe ea, ca să zic așa. E ca un chip din care întrezăresc câte o trăsătură, însă nu reușesc să le pun cap la cap. Ceva rămâne ascuns în umbră.
– Ca Isus din întuneric? Știi că e acolo, știi cam cum ar trebui să arate, știi că e ceva extraordinar, dar nu reușești încă să îl aduci la lumină?
– Nu neapărat la lumină. Isus este lumina. Nu reușesc să îndepărtez întunericul care îl înconjoară.
– Poate că ar trebui să nu te mai concentrezi asupra întunericului și să lași lumina să se manifeste la adevărata sa intensitate? Mă gândesc că poate nu întunericul e prea dens, ci lumina prea palidă” (p.353).
Mai mult, tocmai ceea ce ar fi trebuit să fie sursa luminii, dragostea, este cea care în cele din urmă întunecă. Și astfel romanul se poate citi ca teologie inversă. Moartea este mereu prezentă, se instituie prin toate firidele, ocupă orice loc neocupat din ceea ce iterația poveștii în ramă, la rândul ei relatând despre personaje ajunse în prim-plan prin alte medii (prin televiziune), dar urmând un pattern comportamental similar, nu apucă să acopere. Moartea estompează din claritatea și puterea luminii în orizontul roșiatic al unui apus (al umanității?) și alimentează fricile. Orice alunecare de planuri este anunțată de personaje simbolice, de figuri malefice. Povestea se rescrie în căutarea surselor tragicului, spune Doina Ruști: „De altfel tot romanul este alcătuit din episoade, care, într‑un fel, reunesc dimensiunea tragică și aspirația creativă, într‑o sinteză admirabilă a numeroase obsesii scriitoricești legate de această temă”. Rescrierea prin partea a patra a cărții, odată inundat de întuneric spațiul interior al lui Amadeo – așa cum lucid este relatată imaginea prin ochii unui personaj care parcurge povestea fără a fi cuprins de tenebre, bunica Edith: „Amadeo se află într‑un loc întunecat, a zis Edith. Dintotdeauna a fost și acolo, doar că a reușit cumva să păstreze o legătură cu lumea. Prin desen, prin cărţi, prin muzică, prin tine, prin mine, prin prietenii lui, prin Jonas. Acum acea legătură s‑a rupt” (p.443) – aduce lumină măcar din perspectiva organizării textuale. Devin vizibile hyperlink-urile, transferurile de blocuri textuale, constructele hibride, amestecul de planuri, arhitectura arborescentă a rădăcinilor traumei, „urmele metaforice” (D. Ruști) ale individului cu potențial creativ care nu depășește condiția ieșirii la lumină, dar și „urmele metaforice” ale celui care într-un final indecidabil rămâne în așteptarea confirmării luminii după deschiderea ochilor. Dincolo de parcursul atipic al romanului, de stranietatea poveștii și de frumusețea ei sălbatică, de omniprezența unui scriitor care pune punct lumilor – Ludwig Admistadt în Isus din întuneric, anticipând un parcurs prin romanul Sufocare cu Roland Weis în rolul principal, rescriind alunecarea filosofului Louis Althusser; Filip Romain în Diavoli fragili, cu o poveste identică –, care influențează deopotrivă câmpul ficțional și pe cel al realității proprii și al potențialilor lectori, cartea de față este o remarcabilă mărturie, dată în labirintul de conexiuni care amintește de Roberto Bolaño și, cumva, de iterațiile borgesiene, despre rolul scriitorului de a continua lupta în ciuda sufocării în hățișul de frici: „Din când în când primesc mesaje de la scriitorii aflaţi la început de drum, aşa‑zişii scriitori aspiranţi. Cei mai mulţi sunt tineri, unii însă au lăsat de mult tinereţea în urmă. Tinerilor le răspund întotdeauna, celorlalţi niciodată. Doriţi să scrieţi? Atunci scrieţi, le spun. Faceți‑o ca şi când aţi trăi înconjuraţi de orbi, ca şi când aţi fi singurii voştri cititori într‑o lume a nevăzătorilor, o lume în care cuvântul scris are aceeaşi valoare ca un pumn de bani pe vârful unui munte. Într‑un fel, aşa şi este – nimeni nu vă va citi vreodată aşa cum v‑aţi dori. Nu pe de‑a‑ntregul, cel puţin” (p.199).
A citi romanul lui Radu Găvan e o formă de expunere, a scrie despre el poate însemna cel puțin pe atât. Dar a nu îl citi înseamnă a te menține în întuneric cu iluzia luminii. A rămâne orb într-o lume a iluziilor inutile. Cu riscul creării dependenței de această proză, recomand fără rezerve lectura romanului Isus în întuneric.

 

 

Note
1 Radu Găvan. (2021). Isus din întuneric. Prefață de Doina Ruști. București: Litera. Colecția Biblioteca de proză contemporană. 575p.