Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ultima cupă de șampanie sau viața ca teatru

Ultima cupă de șampanie sau viața ca teatru

Cehov mi-a fost mereu un autor de suflet, prinsă în mrejele atmosferei încremenite, specifică pieselor sale de teatru, empatizând cu tragismul existențial al personajelor, mi-am contemplat uneori lumea (a mea și a celor din jur) cu ochii și inima unei ființe cehoviene. (Fatalismul acceptat poate fi, la un moment dat, soluția de compromis atunci când nu se ivesc soluțiile raționale.) Dincolo de întâlnirea cu opera scrisă, de-a lungul timpului am avut ocazia să văd mai multe puneri în scenă ale celor mai cunoscute piese: Pescărușul, Unchiul Vanea, Trei surori sau Livada de vișini, în diverse viziuni regizorale, ba chiar am comentat câteva pentru Revista teatrală radio, în urmă cu câțiva ani. În fiecare dintre ele, am căutat să descopăr ceva în plus din personalitatea autorului, un detaliu ascuns cumva de regizor, care să-mi contureze imaginea culeasă deja din lecturi.
Căutările mi-au fost răsplătite din plin de curând, atunci când am avut plăcerea să mă bucur de lectura unei încântătoare monografii Cehov1, scrisă cu har de romancier de Henry Troyat2, publicată pentru a doua oară în traducere românească anul acesta3. Volumul se citește cu ușurință, acțiunea curge ca intriga unui roman bun, care te ține în suspans până la final, deși oricine știe astăzi câte ceva despre viața și moartea lui Cehov, subiectul nu mai poate fi o noutate pentru nimeni. Și totuși, talentul de prozator al autorului monografiei, care nu lasă să se vadă deloc enorma muncă de documentare, modelează textul și-l încadrează în tipare specifice romanului, în așa fel încât volumul nu are nimic de a face cu biografiile seci, care adună date și ani într-o înșiruire ce poate fi plictisitoare și greoaie, uneori.
Îl „vedem”, pentru început, pe micul Anton Cehov în viața lui sărăcăcioasă din Taganrog, un orășel uitat de lume din sudul Rusiei, pe malul Mării Azov. Chinuit de tatăl său, mic negustor, proprietar al unei băcănii mizere, un om profund religios dar tiranic și brutal cu familia sa, Anton va fi obligat să petreacă ore nesfârșite la tejgheaua băcăniei, în frig, și să cânte în corul bisericii, motive pentru care va ajunge la un moment dat să repete anul școlar. Este al treilea din cei șase copii, dar și cel care va fi lăsat în urmă atunci când afacerea tatălui va da faliment și acesta va fi nevoit să fugă din calea creditorilor, urmat apoi de restul familiei, la Moscova. Rămas singur în casa care aparținuse cândva familiei sale, vândută apoi pentru acoperirea datoriilor, înghesuit într-un ungher, tolerat cu greu de noul proprietar (care, culmea ironiei, fusese înainte chiriaș în aceeași casă), este silit la doar 16 ani să-și câștige singur existența, dând meditații pentru doar câteva ruble, alergând de la un capăt la altul al orașului pentru a ajunge la elevii săi, hotărât să promoveze toate examenele de absolvire a liceului din localitate pentru a se putea înscrie la Facultatea de medicină din Moscova, ceea ce, cu mari sacrificii, reușește. „Mai târziu va spune că, adolescent fiind, suferea de sărăcie «ca de o veșnică durere de dinți»”4.
Bazându-se în mod deosebit pe bogata corespondență a lui Cehov, o practică de altfel frecventă a intelectualilor vremii, Henri Troyat reușește să reconstituie atmosfera autentică din preajma momentelor importante ale existenței lui Cehov, replicile sale din scrisorile adresate diverșilor și numeroșilor săi corespondenți, citate în volum, animă și garantează vivacitatea textului. Continuarea biografiei sale de tinerețe pune accentul pe sentimentul de apartenență la o familie, pe responsabilitatea care derivă din acesta, pentru tot restul vieții Cehov simțindu-se dator să-i ajute pe toți ai săi, să-i țină aproape, să-și convingă sora și frații să-și continue studiile, să găsească mereu o locuință mai bună, mai decentă, unde să trăiască împreună, sub același acoperiș. Își iartă tatăl pentru pedepsele pe care i le-a aplicat în copilărie, iar mama și sora vor fi ființele care-l vor însoți în toate casele pe care le va închiria sau construi, până la moarte.
Scrisul din tinerețe va sta tot sub semnul supraviețuirii, primele texte vor fi de factură umoristică, scurte povestioare pentru revistele de gen care se vindeau la Moscova, un mod de a-și câștiga existența atât în perioada studenției cât și după aceea. Pentru că nu crede în seriozitatea acestei ocupații, și nu i se acceptă texte de altă factură, va publica sub pseudonimul „Antoșa Cehonte”. Chiar și prima culegere de povestiri îi va apărea tot sub acest nume. Întâlnirea cu cel ce îi va deveni prieten pe viață, A.S. Suvorin, publicist și redactor al revistei Novoe vremea, iar mai târziu colaborarea cu revista Russkaia mîsl, vor schimba pentru totdeauna destinul literar al lui Cehov. Prins între cele două profesii (obișnuia să spună că medicina este soția sa, iar literatura îi este amantă), va găsi puterea de a înfrunta eșecurile și greutățile, atât într-un caz cât și în celălalt, pendulând mereu între ele. În toate situațiile în care se va simți trădat și dezamăgit de adevărata chemare, scrisul, sau când va simți că-și neglijează această esențială natură a sa, va căuta echilibrul în răsturnarea situației, spunându-și că înainte de toate este medic și încercând să vindece la alții ceea ce nu putea să vindece în el. De altfel autoînșelarea perpetuă, valabilă și în cazul bolii pe care a refuzat să și-o recunoască, medic fiind, refuzul de a vedea și accepta realitatea, de a o conștientiza, au constituit ingredientele rețetei care a funcționat de fiecare dată în scurta sa viață, cu ajutorul căreia a găsit mereu puterea de a merge mai departe. „Fără să-și mărturisească, știa că nu poate obține un simulacru de fericire pe pământ altfel decât cu prețul minciunii.”(p.120) „De fapt, Cehov era «fericit că trăiește» numai pe apucate, în câte un cerc de prieteni, când uita de grijile familiei, de necazurile bănești, de singurătate.”(p.108-109)
Povestirile și nuvelele cehoviene cunosc destul de repede succesul, însuși titanul Tolstoi, un clasic în viață venerat la momentul apariției lui Cehov în literatura rusă, aprecia talentul tânărului scriitor, spunând că „textele lui produc efectul unui stereoscop. Ai zice că aruncă în aer cuvintele, la întâmplare, dar, ca și un pictor impresionist, obține rezultate minunate cu trăsăturile lui de penel.”(p.302) Nu aceeași părere avea și despre dramaturgia lui Cehov, pe care mereu a criticat-o. „După un timp, vorbind despre Tolstoi cu scriitorul Gnedici, i-a spus că bătrânului maestru nu-i plăcea teatrul său. «Un lucru mă consolează», a adăugat el. «Tolstoi mi-a spus: Să știi că îl detest pe Shakespeare, dar piesele dumitale sunt încă și mai proaste decât ale lui.»”(p. 300) În ciuda acestor opinii dure, la auzul veștii că Tolstoi ar fi grav bolnav, Cehov, care ținea deasupra biroului său portretul maestrului, alături de altele ale unor iluștri înaintași, își va arăta îngrijorarea într-o scrisoarea adresată lui M.O. Menșinkov, din 28 ianuaie 1900: „Mi-a fost frică să nu moară. Dacă ar muri Tolstoi, în viața mea s-ar face un gol imens. […]Tolstoi e un stâlp, o autoritate uriașă, și atâta timp cât trăiește, gustul prost în literatură, trivialitatea obraznică sau plângăreață, amorul propriu întărâtat și colțuros vor fi ținute departe și în umbră. Autoritatea lui morală e suficientă ca să susțină la înălțime așa-zisele curente și tendințe literare.”(p. 301)
Toate punerile în scenă ale pieselor cehoviene, cu excepția celei din urmă, Livada de vișini, au înregistrat eșecuri la premieră. Mereu nemulțumit de jocul actorilor, despre care spunea că sunt „infatuați și obtuzi” și că „în loc să trăiască rolul îl jucau”(p. 104), Cehov găsește în noul proiect al regizorului V.I. Nemirovici-Dancenko, Teatrul de artă din Moscova, cadrul ideal în care să fie jucate piesele sale. Realismului psihologic al teatrului cehovin i s-a potrivit de minune viziunea scenică a lui Konstantin Stanilavski, care odată cu montarea Pescărușului la Teatrul de artă a deschis seria succeselor de public, comandându-i apoi autorului alte două piese. În trupa acestui teatru, în distribuția Pescărușului, Cehov o va cunoaște pe aceea care-i va deveni soție, Olga Knipper, după mulți ani de celibat și în pragul amurgului unei vieți măcinate de tuberculoză.
În timp, poate cea mai comentată dar și cea mai jucată piesă a lui Cehov a fost ultima operă scrisă, cântecul său de lebădă, cum avea să mai fie numită Livada de vișini, despre care îi scria soției, odată cu expedierea manuscrisului de la Ialta (unde se autoexilase din cauza bolii) la Moscova, acolo unde membrii trupei de teatru așteptau nerăbdători: „Dacă ai ști, draga mea, ce greu mi-a fost să scriu această piesă!”(p. 384) Personajelor sale, din toate operele scrise, le-a împrumutat mereu din trăsăturile proprii, sau ale celor din anturajul său. Uneori au fost recunoscute și i s-au reproșat, dar alteori nu, sau au fost trecute cu vederea, cert este că marele său talent a constat și în capacitatea de a doza aceste împrumuturi, de a presăra câte puțin în fiecare povestire sau piesă de teatru, astfel încât inspirația să nu se epuizeze, iar contactul cu realitatea să fie mereu păstrat. Întreaga sa operă este o uriașă cartografiere a numeroaselor alter ego-uri și a trăirilor și sentimentelor personale, precum și ale semenilor, pe care le-a transformat într-o realitate scrisă ce nu mai putea fi modificată, dându-le astfel libertatea de a „trăi”, în sfârșit, la vedere. Citind episodul emoționant al pierderii unei sarcini de către soția sa, a unicului fiu pe care aceasta ar fi vrut să i-l dăruiască, atunci când îndurerat, deși el însuși bolnav, a stat la căpătâiul dragei sale Olga până ce aceasta s-a făcut bine, mi-am amintit de tema copilului mort ca „motiv recurent” în dramaturgia cehoviană, despre care vorbește George Banu: „În Livada de vișini a lui Pintilie, de la Washington, precum și în filmul lui Mihalkov, Piesă neterminată pentru pianină mecanică, un băiețel, dublu fantomal al lui Grișa, rătăcește, pe tot parcursul spectacolului, printre ființe și spice de grâu. Copilul mort bântuie moșia. Este o constantă la Cehov, căci Pescărușul se încheie cu povestea morții copilului Ninei, în timp ce Livada de vișini începe cu aceeași amintire. Moartea copilului – motiv recurent.”5 Cu atât mai mult poate părea ciudată insistența lui Cehov de a cataloga piesele ale, în special Livada de vișini, ca aparținând comediei și nu dramaturgiei. Într-o scrisoarea adresată soției sale, în preajma premierei Livezii la Teatrul de Artă, Cehov își arată nedumerirea: „De ce pe afișe și în reclamele din ziare piesei mele i se spune cu atâta încăpățânare dramă? Nemirovici-Dancenko și Stanislavski văd în piesă cu totul altceva decât am scris eu, și aș fi gata să jur pe orice că nici unul, nici celălalt n-au citit-o cu atenție.”(p. 395) „Stanislavski vede în ea o dramă socială […]. Nu era vorba de a face publicul să râdă sau să zâmbească, spunea el, ci de a-l face să plângă în fața naufragiului unei lumi fermecătoare, condamnată de exigențele economice ale momentului.”(p. 392) Și continuă H. Troyat pe aceeași temă: „Emoția pe care o stârnește Livada de vișini se naște de fapt din contrastul dintre tragismul înăbușit al subiectului și comicul discret al personajelor.”(p. 396) Tentat să nu-l „creadă” pe Cehov este și George Banu: „În ciuda insistențelor lui Cehov asupra titlului «comedie», ne este îngăduit să ne îndoim de pertinența acestuia. […] Cehov se temea, fără îndoială, că detașarea pe care o imprimase viziunii sale testamentare va fi ocultată de sentimentalismul stanislavskian. Să zâmbești, iată o manieră pudică de a sfârși”6.
Iar acesta, sfârșitul, a venit în stilul său caracteristic de a trăi și de a scrie. „Pe cât îi plăcea ca teatrul să semene cu viața, tot pe atât detesta ca viața să semene cu teatrul” – spune biograful său. Doar că „actul” final, înainte de căderea definitivă a „cortinei”, în Germania, acolo unde „s-a dus să moară”, după cu i-a mărturisit scriitorului Telehov, ultimul confrate care l-a văzut în viață înainte plecării din Moscova, este, vrând-nevrând, de o teatralitate fără cusur, elegantă și tragică, discretă și tăcută, așa cum a ales să-și pună în scenă întreaga viață. Doctorului neamț, chemat în miez de noapte, i s-a adresat serios și calm, în limba acestuia: „Ich sterbe”. Apoi, pentru că medicul intenționa să trimită după o butelie de oxigen, „Lucid până în ultima clipă, Cehov a protestat cu o voce sacadată: «Acum totul e zadarnic. Voi muri înainte să o aducă». Atunci doctorul Schwöhrer a comandat o sticlă de șampanie. Cehov a luat paharul oferit și, întorcându-se spre Olga, i-a spus cu un zâmbet amar: «De mult n-am mai băut șampanie». Și-a golit paharul, iar apoi s-a întors pe partea stângă. După câteva clipe nu mai respira. Trecuse din viață în moarte cu simplitatea-i obișnuită.”(p. 411-412)
Greu mai poate fi adăugat ceva după acest epic final, poate doar faptul că, închizând ultima pagina a cărții cu senzația că tocmai ai parcurs o poveste fabuloasă, dai de bibliografia impresionantă și realizezi încă o dată măiestria lui Henry Troyat de a nu lăsa la vedere toată această trudă a sa, spre încântarea și desfătarea cititorului.

 

 

Note
1 Henri Troyat, Cehov, traducere de Marina Vazaca, Polirom, 2021
2 Henri Troyat (1911-2007) este un scriitor francez de origine rusă, autor a mai multor romane de succes, nuvele, piese de teatru, dar și biografii celebre, precum: Dostoievski, Pușkin, Tolstoi, Baudelaire, Balzac, Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic, etc. A fost distins cu prestigioase premii literare, printre care Premiul Goncourt în 1938. A fost membru al Academiei Franceze începând cu anul 1959.
3 Prima ediție a apărut în 2006 la Editura Albatros.
4 H. Troyat, Cehov (2021), p.35
5 George Banu, Cehov, aproapele nostru, București, Editura Nemira, 2017
6 George Banu, Livada de vișini, teatrul nostru, Ed. Nemira, 2011

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg