Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dialogul Gorgias de Platon (I)

Dialogul Gorgias  de Platon (I)

Ne povestește Plutarh că Alexandru Macedon, găsindu-se la Corint pentru a prelua comanda armatei grecești în vederea expediției persane, a dorit să-l cunoască pe faimosul filosof cinic Diogene, care locuia înt-un cartier mărginaș al cetății. A mers deci să-l viziteze și l-a găsit întins la soare; i-a cerut ce poate să facă pentru el, la care a avut acest neobișnuit răspuns: „Este suficient să te dai deoparte un pic, deoarece așa cum stai îmi faci umbră”. Oficialii care erau cu Alexandru au început să râdă, dar Regele a comentat, plin de admirație, că dacă nu era Alexandru ar fi dorit să fie Diogene. În interpretarea lui Plutarh, Alexandru Macedon ar fi dorit să spună că dacă n-ar fi aplicat filosofia la concreta acțiune politică, i-ar fi plăcut să-și dedice viața, ca Diogene, otium-ului speculativ de care a vorbit Seneca.
Din perspectiva lui Plutarh, acest episod are o semnificație importantă, deoarece furnizează cheia pentru o interpretare corectă a personajului. Alexandru este grecul perfect, care a știut să coboare în realitatea evenimentelor forța spiritului. Este un fel de mesia, capabil să răscumpere, cel puțin într-o direcție retrospectivă a memoriei, umilința aplicată poporului grec de cucerirea romană. Alexandru este perfectul filosof și perfectul om de stat: în el se întrupează acea sinteză de gândire și acțiune, de înțelepciune și forță care după Homer a definit idealul grec de virilitate.
„Plutarh, scrie Giuseppe Zanetto1, este bardul unei grecități învinse: nu trebuie să ne mire că urmașul unei națiuni reduse la un simbol intelectual să facă apel la anticii condotieri și legislatori, mai mult decât la gânditori. Oare ce judecată ar fi enunțat Platon despre Alexandru, dacă ar fi avut șansa să trăiască douăzeci de ani mai târziu și să vadă epopeea înfăptuită de Alexandru? L-ar fi salutat ca pe un răzbunător al tuturor răutăților cauzate de Xerxe și Darius? Ar fi apreciat tentativa sa de a crea o nouă umanitate, punând bazele împreună a Europei și Asiei? În plan pur moral, ar fi admirat cumpătarea și legendarul său curaj? Răspunsul la aceste întrebări este în mod sigur negativ. Proba este oferită chiar de Gorgias, prin ferma condamnare pe care Platon o face liderilor democrației ateniene ai secolului al V-lea î.Hr.” (cfr. Gorgias, 503Bc, 515c-517a).
Raportul iubire-ură pe care Platon dintotdeauna l-a nutrit față de politică se poate traduce într-o atitudine dură și exigentă față de oamenii de stat, considerați și deci condamnați nu pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce nu fac.
Mai ales, ceea ce surprinde în Gorgias, este atitudinea negativă față de Pericle: după o perioadă lungă de prosperitate și de putere asigurată de Pericle Atenei pe care i-au cunoscut cei treizeci de ani, această perioadă este considerată negativă ca fiind un semn al indulgenței față de voința populației ateniene: niciun cuvânt nu s-a spus despre creșterea intelectuală și culturală a Atenei cunoscută în această perioadă, de înflorirea filosofiei și artei, simbolizată de monumentele de pe Acropole. Aplicând un paradox care este singular pentru un grec, și încă și mai singular pentru un atenian, Platon îl contrapune pe Pericle lui Socrate, pe care-l judecă ca pe un adevărat politician (cfr. 522d), deoarece politica este, în esența sa adevărată, educație a conștiințelor.
Dar acest lucru înseamnă exact o răsturnare a opiniei lui Plutarh, după care filosofia este, în expresia sa perfectă, acțiune politică.
Ceea ce face suspectă politica în fața ochilor lui Platon este intima și ineliminabila sa ambiguitate. Ducând la extreme consecințe intelectualismul maestrului său, Socrate, Platon a încercat toată viață să reconducă multiplele manifestări ale realului la principii simple, corespunzătoare unor categorii clare ale minții dotate de o inevocabilă valență morală.
Chiar dialogul Gorgias, a cărui compunere este situată la sfârșitul primei șederi a lui Platon în Sicilia, deci într-un moment decisiv din viața filosofului, a însemnat primul efort în construirea unui sistem de gândire care să premieze eternul respect față de contingent.
„Războiul și lupta (polemos kai mache), sunt cuvintele cu care începe Gorgias, scrie Eric Voegelin2, iar conținutul său este o declarație de război împotriva societății corupte. Gorgias, faimosul maestru de retorică, se găsește la Atena oaspetele lui Callicles, un politician iluminat. Este ziua de audiență, iar Gorgias își primește vizitatorii, pregătit să răspundă la orice întrebare pe care i-ar pune-o aceștia. Socrate și discipolul său Chairephon se îndreaptă spre casa lui Callicles pentru a-l întâlni pe marele om. Motivul ultim al disputei nu este declarat în mod explicit, așa cum se-ntâmplă de obicei în dialogurile lui Platon, ci este numai sugerat prin intermediul formei dialogice. După ce a primit o mulțime de oaspeți și a susținut de multe ori un dialog cu aceștia, Gorgias este extrem de obosit, și decide să lase continuarea discuției discipolului său Polos. Socrate, la rândul său, lasă ca primul round să fie condus de Chairephon. Lupta începe, iar motivul care se dezbate este sufletul celor tineri. Cine o să-i formeze pe viitorii leaderi politici, retorul care-i învață metodele de a avea succes în politică, sau filosoful, de la care se așteaptă formarea substanței sufletului și societății?”
Gorgias se articulează, din punct de vedere structural, într-o serie de trei dialoguri, în care Socrate îi înfruntă succesiv pe Gorgias, Polos și Callicles. Obiectul dezbaterii este, de la început, natura retoricii, ceea ce explică implicarea lui Gorgias, părintele fondator al retoricii grecești, de la care își ia numele întreg dialogul.
Dar, de la început, discuția alunecă aproape pe nesimțite asupra raporturilor dintre morală și retorică, pentru a atinge prin intermediul lui Polos și Callicles tema la care ținea mult Platon, aceea despre conținuturile morale ale politicii.
Polos și Callicles îl determină pe Socrate să înalțe progresiv miza jocului: la sfârșit, ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă discuție despre morală se transformă într-o confruntare trăită în mod dramatic, în care interlocutorii își dau pe față propriile lor alegeri existențiale. Finalul, cu presiunile venite din partea acuzațiilor și ale procesului intentat lui Socrate și cu cel al mitului judecății universale are puțin de a face cu atmosfera veselă și un pic dezagreabilă de la început, cu evocarea altor episoade la fel de intense: moartea lui Socrate din dialogul Phaidon, discuțiile despre comedii și tragedii din Banchetul, mitul lui Er din dialogul Republica.
Printre multele chestiuni pe care le ridică Gorgias, sunt evidente cele care privesc structura dialogului, cu asimetria sa în ce privește tonalitatea și conținutul său.
Schema dialogului este funcțională în ce privește tematica dificilă pe care o abordează și care face din Gorgias unul din dialogurile cele mai citite și apreciate de publicul antic și modern. Deja comentatorii antici3 au notat că acest dialog nu se ocupă numai de retorică, așa cum este remarcat în subtitlul său, peri retorikes. Dialogul se prezintă ca o summa, chiar dacă provizorie, a convingerilor pe care Platon și le-a consolidat, de pe vremea când îl frecventa pe Socrate până la experiența siciliană. Mulți critici au subliniat că argumentele aduse de Socrate, mai ales cele menite să înfrunte hedonismul, nu sunt atât de convingătoare: Platon nu elaborase încă instrumentele logice adecvate pentru a-și susține propriile poziții morale.
Miza în joc a dialogului este substanța omului, și nu o problemă filosofică în sensul modern al termenului. Socrate îi sugerează lui Cherefontes prima întrebare pe care să i-o pună lui Gorgias, adică să-l întrebe „cine este” (447D). Aceasta este întrebarea care va rămâne una crucială, capabilă să pătrundă totalitatea opiniilor, a convingerilor acceptate și a ideologiilor vremii. Este vorba de întrebarea adresată nobilității sufletului, cum ar fi spus Maestrul Eckhart, unica la care intelectualul lipsit de onestitate nu este în măsură să răspundă. Pornind de la această întrebare se vor desprinde după aceea toate tematicile dialogului: funcția retoricii, problema justiției, întrebarea dacă a comite nedreptatea este un rău mai mare decât a suferi nedreptatea.
Oratorii nu fac ce vor, deși fac ceea ce cred de cuviință, puterea lor este un rău. Omul nedrept este nefericit. El este nefericit când nu-și primește pedeapsa, mai puțin nefericit când își ispășește vina. Cel mai mare rău este neispășirea vinei. Concluzia despre adevărata utilitate a retoricii încheie discuția despre puterea oratorilor și adevăratul bie.
Socrate îl face pe Gorgias să discute despre problema dacă maestrul de retorică trebuie să le sădească în suflet discipolilor și cunoașterea dreptății, în așa fel ca ei să nu abuzeze de arta lor. Într-un tipic stil propagandistic, Gorgias își laudă propria artă și acceptă că retorul trebuie să-i învețe pe discipoli și dreptatea; condamnă abuzul retoricii dar declină responsabilitatea asupra discipolilor care ar putea să facă din învățătură o folosință improprie. Acesta este punctul în care dialogul Gorgias atinge propriu-zis argumentul principal: și Socrate a declinat responsabilitatea pentru faptele negative comise de un tânăr care i-a ascultat învățăturile, dar a exprimat totodată o condamnare vizibilă; el s-a detașat de el declinându-și orice responsabilitate față de comportamentul acestuia, deoarece între ei s-ar fi instaurat o distanță imposibil de recuperat. Lui Gorgias nu-i rămâne altceva de făcut decât să se refugieze într-o tăcere grăitoare, din moment ce laudele sale aduse inițial retoricii s-au dovedit greșite. Exemplul cel mai grăitor este prezența lui Polos, personaj vulgar, lipsit de scrupule, care în dialog joacă rolul unui adept, care prin simpla lui prezență este dovada vie a consecințelor nefaste ale influenței lui Gorgias.
Scena succesivă cu Polos reprezintă o capodoperă a lui Platon comediograful. Vorbirea cu subînțelesuri așa cum o demonstrează experiențele recente ce ne amintesc că într-o societate decadentă intelectualul ridicol este dușmanul spiritului, și că acesta dispune de o forță suficientă pentru a-și putea suprima la modul fizic reprezentanții părții adverse. Exemplele istorice sunt concludente în acest sens.
Polos se scandalizează, declarându-se incapabil să surprindă diferența dintre onestitatea intelectuală și abilitatea dialectică. El nu înțelege că este chiar el cauza jenei în care este pus maestrul său, gândind că ar fi Socrate cel ce se încăpățâna să definească termenii cu care operează. Socrate n-ar fi trebuit să ridice problema dacă retorul este cel care trebuie să-i învețe pe alții chestiunile ce privesc justiția. Nimeni nu poate infirma faptul că el știa foarte bine ce este justiția și că este în măsură să-i învețe pe alții formele ei de manifestare. Este vorba aici de o întrebare incorectă care nici măcar nu trebuia pusă. Posibilitatea de a face pe cineva să devină ridicol, făcându-l să cadă în contradicții, admițând ceva, care după aceea n-ar putea nega, trădează într-un anumit fel lipsa de delicatețe (agroikia) a lui Socrate.
Acest fapt îi oferă lui Socrate posibilitatea de a se adresa „maestrului” său lipsit de abilități în ce privește educația cu formula: „Ilustrul meu Polos!”
Dar imediat după aceea se transferă cu nonșalanță într-un plan existențial, mulțumindu-i lui Polos pentru faptul de a fi intervenit pentru a salva dezbaterea. Oamenii, de fapt, se înconjoară de fii și de amici, în așa fel că odată ce ajung bătrâni, atunci când le este greu să se susțină singuri, tinerii să le poată veni în ajutor cu cuvinte și acțiuni în măsură să le ușureze bătrânețea (461 C). După ce i-a aplicat această lecție produsului educației gorgiene, Socrate a declarat în ce condiții va fi de acord să participe la o altă discuție cu Polos. Este vorba de o condiție care pune la punct propria chestiune existențială: Polos va trebui să-și înfrâneze propria sa retorică (makrologia) căreia i-a dat curs, întrucât fluxul fără fir al lucrurilor comune enunțate a făcut aproape imposibilă continuarea discuției. Condiția impusă de Socrate atinge o problemă familiară pentru unii dintre noi care au trecut prin asemenea experiențe.
Este cu adevărat imposibil a discuta cu cineva care este lipsit de onestitate intelectuală, care abuzează de regulile jocului, ascunzându-se în spatele unui șir de cuvinte inconsistente pentru a nu fi fixat într-un punct precis, care să-i dea imaginea unei victorii, tocmai pentru a profitat de tot timpul avut la dispoziție. Unica apărare posibilă în fața unui asemenea tip de comportament stă pur și simplu în faptul că o asemenea discuție trebuie continuată până când se lămuresc lucrurile. Este vorba totodată de un răspuns antipatic din punct de vedere social, întrucât ar putea viola regulile unei bune convețuiri și cele ale libertății de expresie. Polos se agață tocmai de acest argument și se plânge de faptul că nu i se dă voie să vorbească atât cât ar dori. Dar în acest moment dezbaterea era inițiată, iar Socrate se preface că este îngrozit de ideea că la Atena, cetatea în care se vorbește cel mai liber din toată Elada, s-ar putea să i se interzică tocmai lui Polos să vorbească așa cum i se pare, dar imediat îi atrage atenția că dorinta de libertate a unei vorbiri fără sens i-ar elimina libertatea interlocutorului de a se sustrage discuției atunci când puterea lui de a suporta ar fi ajuns la limită. După această amenințare de a abandona discuția, Polos se supune condițiilor impuse de Socrate.
Punctul crucial în care caracterul lui Polos se manifestă pe deplin este atunci când Socrate îl constrânge să admită că un om care face rău nu face ceea ce dorește cu adevărat, dat fiind faptul că în mod normal se poate dori numai binele și prin urmare, dacă cineva comite o injustiție, acesta acționează împotriva adevăratului său interes. Dacă se comit acte injuste find convinși că se acționează în propriul lor interes, de fapt acele persoane demonstrează că sunt incapabile de a face ceea ce se dorește cu adevărat. De aici concluzia că tiranii sunt impotenți. Odată ce această „absurditate” este pronunțată, Polos nu reușește să se abțină deloc, încetează să argumenteze și începe să facă grimase: spune Polos: „Dacă ar fi după tine, Socrate, nu te-ar încânta mai mult să ai putința de a face în cetate ce crezi de cuviință decât să nu o ai, nici n-ai invidia pe cel ce l-ai vedea că omoară pe cine dorește, că îl despoaie de avere sau îl închide”(468e). Cu această atitudine Polos manifestă propria sa atitudine interioară. El este tipul de om care cu cuvintele sale pronunță laude nemăsurate regulilor prevăzute de lege și-l condamnă pe tiran, dar în inima sa îl invidiază în mod ridicol și nu dorește altceva decât să fie în locul său.
Într-o societate decadentă el reprezintă marele bazin al oamenilor comuni, care paralizează orice efort spre o ordine autentică și care-i face posibilă tiranului complicitatea maselor. Polos, de asemenea, furnizează subtilele rațiuni pentru paralizarea acțiunii politice ce se instaurează odată ce descompunerea structurilor sociale a ajuns într-un stadiu avansat.
Grimasele ce i-au fost adresate lui Socrate implică faptul că propria sa lașitate reprezintă unitatea de măsură a condiției sale umane. El, de fapt, era convins de faptul că oricine dacă ar fi avut oportunitatea să scape, ar fi intenționat să comită în continuare acte josnice. Atitudinea sa ostilă față de Socrate este motivată de sincera sa indignare față de un om care a a rupt legăturile caramaderiei ticăloase pretinzând că îi este superior. Nu, Socrate n-o să reușească să se elibereze de el, și nu dă înapoi ci trasează o schiță sumară a lui Archelaos4, acel individ infect, care nu de mult cucerise puterea în Macedonia datorită unui impresionant lanț de crime.
Acceptând poziția lui Socrate, tiranul ar fi trebuit să fie un om nefericit, dar este vorba de o absurditate vădită. Oricum, liniile discuției sunt acum trasate foarte clar. Socrate îl asigură pe Polos că majoritatea va fi de partea sa, incluzându-l aici și pe Pericle, că toți vor fi de acord cu el. Socrate va rămâne singur, dar va refuza să se lase lipsit de patrimoniul său, care poate ajunge în mod sofistic la adevăr prin intermediul unei mărturii mincinoase (472 a-b).
Punctul limită al crimei n-a fost încă atins. Este vorba totuși de o discuție și Polos a acceptat să se supună condițiilor puse de Socrate. Tentativa sa de a se sustrage dialogului și de a-l înfrânge pe Socrate făcând apel la ceea ce gândesc toți a eșuat. Cele două mari înscenări pe care s-a bazat vulgaritatea sa pentru a face ca spiritul să nu mai fie auzit, adică să admită că „cei care sunt mai buni decât tine” sunt cu adevărat mai buni, altfel discuția este cu totul lipsită de sens. Este momentul în care Socrate îi demonstrează lui Polos că a comite nedreptatea este un rău mai mare decât a suferi nedreptatea fapt pentru care Archelaos este mai mizerabil decât victimele sale cu atât mai mult cu cât a reușit să se sustragă unei juste pedepse pentru nelegiuirile sale (479d-e).
În schimb Gorgias menține un fel de decență, este conștient de existența conflictului existențial subsumat unei diatribe intelectuale și conștiința sa nu-l lasă deloc liniștit. Polos în schimb este prea fixat pentru a se preocupa de conștiință: din punct de vedere intelectual el a fost deja înfrânt, dar această înfrângere nu-l face să aibă nici cea mai mică remușcare, rămânând fixat în regulile jocului. Este o lecție pe care politicienii de azi ar trebui s-o învețe.

 

 

Note
1 Zanetto Giuseppe, Introducere la Platone,Gorgia, Fabbri Editori, Milano 2001, p. 8
2 Eric Voegelin, Ordine e storia, vol.III, Vita e Pensiero, Milano 2023, p. 27
3 Cfr. Olimpiodoro 3.17-20 Westerink (scopul dialogului este discutarea principiilor morale pe care se bazează bunăstarea socială și civilă a unui stat).
4 Archelaos I a fost rege al Macedoniei din 413 până în 399 î. I. Hr. A ajuns pe tron după o serie de delicte. În timpul domniei sale a întreținut raporturi cu Atena, căreai i-a furnizat lemnul pentru reconstrucția flotei după înfrângerea siracuzană din 413. A fost un mare mecenat ospitând în Palatul din Pella un mare număr de artiști greci, printre care pe autorul de tragedii Euripide și pe Agaton și muziciști ca Timoteo și pictori ca Zeusi.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg