Motto: „Filosof între regi, dar și rege între filosofi”1

 

 

Descriptio Moldaviae, lucrare scrisă în limba latină, e publicată la noi abia prin 1825. În 1714 Dimitrie Cantemir este ales membru al Academiei din Berlin, iar în 1716 scrie această lucrare monografică, ce cuprinde descrierea geografică, politică, observații etnografice, lingvistice, folclorice. Cantemir devine primul folclorist, primul etnograf; el prezintă în această lucrare obiceiuri de nunți, înmormântări, paparudele, drăgaica, zânele și zburătorii, țurca și călușarii, descântecele, toate se găsesc în celebra sa lucrare. Principiul cauzalității stă la baza scrierilor sale: Orice lucru fără pricină a se face nu se poate, spunea Dimitrie Cantemir, iar cartea aceasta are o pricină bine întemeiată: dragostea sa pentru locurile natale, locul unde a deschis ochii peste lume și unde și-a format primele deprinderi, pentru frumoasa țară a Moldovei, pentru istoria ei, pentru tradițiile și obiceiurile poporului, pentru credința puternică în Dumnezeu. În felul acesta, Descrierea Moldovei este lucrarea ce demonstrează cu asupra de măsură noile teorii ale criticii și teoriei literare, fiind studiată, de pildă, de regretatul critic Petru Poantă, dar și de cercetători științifici de la Facultatea de Geografie a UBB din Cluj-Napoca, profesorul universitar Pompei Cocean aplecându-se asupra spațiului mental habitațional.2
Piramida aceasta reprezintă legătura indisolubilă dintre om și locul nașterii sale, un spațiu cultural complex, definindu-se prin influențele pe care un anumit loc le exercită asupra creației literare, cum este cazul autorului nostru. Treptele acestei piramide apar aici în sens anabasic, de la pământ la Dumnezeu. Privirea gândului urcă spre cer pe treptele acestei piramide mirifice: prima treaptă este pământul, solul mănos al Moldovei, despre care autorul face vorbire; urmează apoi neamul: un neam de români, o întreagă dinastie care s-a pierdut în negura vremii; casa este locul unde copilul crește cu credință în Dumnezeu și respect pentru lumea creată de El; treapta următoare, suitoare în sens mental, este cutuma. Descrierea Moldovei aduce în fața Europei obiceiurile de nuntă, de înmormântare, de la oamenii simpli, dar și de la fețele boierești, bucatele, băuturile, servirea. Urmează apoi mitul, ca treaptă a spațiului mental habitațional: Cantemir este primul scriitor român care aduce în discuție miturile fundamentale ale poporului român din țara Moldovei (zânele, zburătorii, etnogeneza, spațiul mioritic), chiar dacă nu le numește astfel. Cea mai înaltă treaptă a piramidei o reprezintă Dumnezeu, căruia i se cuvine slavă în veci. Despre credința moldovenilor și obiceiurile lor creștine destinate lui Dumnezeu, autorul face vorbire în toate volumele sale, nu doar în Descrierea Moldovei. Iar el se arată un bun creștin ortodox, plutind într-o mare de musulmani, fără a se clătina în credința lui. Cantemir parcurge toate treptele acestui spațiu mental habitațional prin ideile sale, prin limbajul specific moldovenesc, prin legendele și miturile pe care ni le aduce în fața noastră, a lectorilor. Treptele acestui spațiu sunt: pământul, neamul, casa, cutuma, mitul, Dumnezeu. Oricât a trăit în exil printre alte popoare cu alte religii, Cantemir a rămas un bun creștin ortodox, până la sfârșitul vieții sale, închinându-se unui singur Dumnezeu. Descriptio Moldaviae (Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, în română Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei) este una dintre cele mai importante opere ale lui Dimitrie Cantemir, scrisă în latină între 1714 și 1716, pe când fostul domn al Moldovei trăia deja în Rusia. Prestigiul învățatului prinț era pe atunci atât de mare în Europa, încât Academia din Berlin l-a rugat să scrie o carte despre țara din care provine. Asta este cartea care l-a promovat în Academia berlineză și nu Creșterea și Descreșterea Imperiului Otoman, cum afirmă istoricul Ștefan Lemny. Revenind, Descrierea Moldovei, un document de primă mână asupra istoriei românilor, a fost scrisă de Cantemir cu scopul clar de a deveni membru al Academiei din Berlin. Lucrarea a fost tradusă din latină în limbile germană, rusă, greacă și, desigur, română. Așa a apărut Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), tipărită în anul 1716, în limba latină, carte care cuprindea trei părți: Descrierea geografică a Moldovei, a munților, apelor și câmpiilor, prezentarea florei, faunei, târgurilor și capitalei țării de-a lungul timpului; Partea a doua prezenta organizarea politică și administrativă, cu referiri la forma de stat, alegerea ori scoaterea din scaun a domnitorului, obiceiurile folclorice la botezuri, nunți, înmormântari. În partea a treia autorul vorbește despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care, la inceput, au fost latinești, “după pilda tuturor celorlalte popoare, a căror limbă încă e alcătuită din limba cea romană, iar apoi înlocuite cu cele slavonești” (spune autorul). Volumul cuprinde date despre alegerea sau scoaterea din scaun a domnilor, despre obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunți, înmormântări ș. a.
Lucrarea Descriptio Moldaviae este izvorâtă dintr-o vibrantă dragoste față de țară, ea prezintă interes nu numai pentru documentata descriere geografică (cuprinzând și prima harta a Moldovei), sau politică, ci și pentru observațiile etnografice și de folclor. Fiind scrisă în limba latină, a cărei răspândire ca limbă de circulație mondială se cunoaște, ea face înconjurul lumii, popularizând astfel Moldova, ținutul nașterii autorului ei, prințul Dimitrie Cantemir.
Având un caracter enciclopedic, conținând descrieri pertinente și complete de natură geografică, politică, administrativă, organizatorică, socială, lingvistică, etnografică ale Moldovei, este o lucrare de referință. Țara Moldovei este prezentată cu istoria sa, geografia fizică, fauna, instituțiile sale, structura socială și viața poporului. Ediția princeps a fost tradusă în limba germană (Frankfurt și Leipzig, 1771) de un geograf și profesor german, Anton Fiedrich Büsching, cu ajutorul lui Johan Ludwig Redslob, iar prima traducere în limba română a fost făcută în 1806, de către banul Vasile Vârnav și a fost publicată pentru întâia oară la Mănăstirea Neamț, în 19 august 1825, sub titlul Scrisoarea Moldovei. Vasile Vârnav, fiul lui Dumitrachi Vârnav, a fost ridicat la rangul de mare ban, în ianuarie 1824, de către domnitorul Moldovei, Ioniță Sandu Sturza. A doua ediție în limba română apare la Iași în anul 1851, după traducerea lui Vasile Vârnav, sub îngrijirea lui Costache Negruzzi, iar ediția a treia apare tot la Iași, în 28 noiembrie 1885, fiind îngrijită de Teodor Boldur-Lățescu, pe atunci redactorul ziarului Moldova. În 1909, în Biblioteca Socec, nr. 10-11, a fost publicată o nouă ediție, preluată după cea publicată în 1825.
Pentru istorici, dar și pentru filologi, Descrierea Moldovei este cea mai prețioasă dintre lucrările lui Dimitrie Cantemir, fiind singura descriere nepărtinitoare a societății și a statului feudal moldovenesc datorată unui român, fiind cea dintâi scriere cu caracter științific din istoria culturii românești. În scopul cunoașterii directe a documentului, redăm un fragment din cap.IV „Despre ținuturile și tîrgurile de astăzi din Moldova”, unde autorul menționează: Ținutul Iașilor (în latină, Iassiens). Aici este urbea Iași (Iassi) lângă râul Bahlui, cu patru milliarie (în trad. mile) mai sus de vărsarea lui în Prut. Aici e scaunul țării pe care l-a mutat Ștefan Voevod din Suceava, pentru ca să poată apăra țara mai bine din mijlocul ei contra năvălirii Turcilor și Tătarilor, observând că-i venea mai greu a face aceasta din Suceava, atât de departe de marginele barbarilor. Mai înainte de aceasta era un sat prost, în care abia se așezaseră vreo trei sau patru țărani; avea și o moară în care era un morar bătrân, numit Ion, căruia îi zicea cu un diminutive Iassi. Numele acestui om a voit Domnul să-l păstreze urbea ce a făcut dânsul, în care a zidit mai întâi o biserică care azi este catedrală, închinată Sfântului Nicolae și după aceea și alte palate pentru sine și pentru boieri…”3
Aprecierile posterității asupra acestui opuscul clar, dens și precis, s-au întemeiat tocmai pe prodigioasa lui valoare de diferențiere. În mijlocul unei literaturi a faptelor, apărea o carte de idei. În locul succesiunii cronologice, ca singur principiu ordonator, era instaurată logica schemelor, construcțiilor și sistemelor coerente. Limba folosită de marele cărturar este presărată cu epitete (comoara minciunilor; sămânța vicleșugului), proverbe (sula de aur, zidul pătrunde), zicători (Cine tace mult, mult gândește), apoi sentenții morale (Fericirea grabnică, curând obosește). Autorul nostru aduce în Descriptio Moldaviae producții populare legate de anumite obiceiuri: un cântec de nuntă, o parodie de bocet. Abundența epitetelor, comparațiilor, metaforelor scânteietoare, textele versificate fac fraza întortochiată, cu o topică latină, fapt care este în detrimentul cursivității. Știm că autorul vorbea și scria în limba latină fluent, iar acolo unde el dă narațiunii un ritm mai vioi se vede influența limbii vii, populare. Conștient că limba noastră era încă prea tânără și nu poate exprima toate gândurile unui om cultivat, adoptă termenii din alte limbi, de aceea neologismele sunt numeroase; influența limbii turcești pe care o vorbea este certă, după cum afirmă și Lazăr Șăineanu, cel care s-a ocupat de acest aspect lingvistic la Dimitrie Cantemir. Carte solară, echilibrată, armonioasă, Descrierea Moldovei reprezenta o vârstă spiritual evoluată aproape prin salt și devenită astfel modernă.4
Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman este o altă lucrare importantă a lui Dimitrie Cantemir, care a fost scrisă în latină, între 1714-1716. Istoricul Virgil Cândea a descoperit manuscrisul lucrării în Biblioteca Houghton a Universității Harvard, din Cambridge. (SUA). Dan Slușanschi a publicat prima ediție critică în 2001. Analiza umanistului arată cauzele care ar fi putut duce la destrămarea Imperiului Otoman. Tradusă și publicată în engleză, franceză și germană, opera lui Cantemir aduce biografiile a 19 sultani de la Osman întemeietorul Imperiului, până la Ahmet al III-lea, contemporan cu Cantemir. De popularizarea acestei lucrări s-a ocupat mai ales fiul lui, Antioh, prin tipărirea ei pe când era ambasador la Paris. Istoricul român, naturalizat francez, Ștefan Lemny afirmă în cartea sa Cantemireștii că acest volum, adică Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman, l-a făcut pe Dimitrie Cantemir să devină membru al Academiei din Berlin, dar cronologia istoriei îl contrazice; Descrierea Moldovei a apărut înainte de această lucrare, fiind comandată chiar de Academia însăși. Nu negăm importanța Istoriei Imperiului Otoman, care aduce în fața lumii occidentale partea de Orient pe care nu o cunoștea încă, dar a fost publicată mai târziu, prin grija fiului său, Antioh.
Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, a fost scrisă în latină, tradusă apoi de autor în română 1719-1722. Pentru a dovedi originea comună a românilor și unitatea lor de neam, Dimitrie Cantemir a consultat 150 de izvoare istorice române, latine, grecești, poloneze și rusești: nicio piatră neclătită și niciun unghi nescociorât n-am lăsat, pentru ca să ne înștiențăm de începătură, și purcederea și așezământul cel mai de pre urmă, a acestui neam, din care ne înștiințăm cu adevărat 5.
Collectanea Orientalia (Colecția Orientală) scrisă în 1722-1723 cuprinde texte de investigare arheologică a Zidului Caucazian, lăsat de Alexandru cel Mare. În concluzie, Dimitrie Cantemir, domn erudit al Moldovei, membru titular al Academiei din Berlin (Societatea Branderburgică a Științelor, 1714), a fost un cărturar polivalent, unul dintre iluștrii exponenți ai culturii și gîndirii științifice occidentale și orientale de la intersecția secolelor XVII–XVIII. Avea cunoștințe profunde în diverse domenii: istorie, arheologie, genealogie, cartografie, sociologie, numismatică, administrație, heraldică, știință politică, arhitectură, medicină, geografie, etnografie, matematică, muzică etc. Dinastia Cantemireștilor a lăsat urme adânci în istoria secolelor XVII–XVIII, prin reprezentanții ei de seamă: domni, politicieni, cărturari, diplomați, scriitori, oameni de cultură. Opera științifică și artistică a lui D. Cantemir, recunoscută de personalități de valoare internațională (Voltaire, Lordul Byron, Victor Hugo ș.a.), este umanistă, converge în gândirea modernă europeană, cea care pune în centrul naturii omul. Toate manuscrisele lui D. Cantemir sunt dispersate în mai multe arhive și biblioteci din lume (Turcia, Rusia, SUA, Ucraina). În timpul vieții lui D. Cantemir au fost editate doar trei lucrări: Divanul (1698), Panegiric (1714) și Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane (1722). Aspectul cantitativ al operei lui D. Cantemir este ilustrat de faptul că doar Istoria Imperiului Otoman (publicată la Londra în anii 1734–1735), în limba latină, copiată de D. Cantemir, conține 1064 de pagini. Actualmente, în Europa sunt susținute zeci de teze de doctorat în domeniul cantemirologiei, în mod special cele consacrate lui Dimitrie Cantemir și fiului Antioh Cantemir (1708–1744). În România se publică „Integrala Cantemir” în 100 de volume, ce include opera complexă a savantului Dimitrie Cantemir. Numeroase sunt argumentele privind importanța esențială a enciclopedistului român în literatura și istoria universală.
Se spune adesea că numele Cantemir era supranumele lui Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, cognomen (poreclă) de sorginte turcică de tip câpceac și ibero-caucazian și semnifică „sânge, fier”, după cum afirmă Ion Xenofontov, doctor în istorie din Basarabia, un specialist în opera lui. Ilustrul principe român Dimitrie Cantemir ca poliglot a aprofundat idiomurile slave, prin aplicarea slavonei vechi la traducerea liturghiilor bizantine în Biserica Ortodoxă. Dimitrie Cantemir a lăsat o amprentă profundă în domeniul muzical. Pe baza alfabetului arab a elaborat sistemul teoretic și repertoriul de semne grafice convenționale (notele muzicale) al muzicii clasice otomane, care a servit societatea otomană pe parcursul a două secole. A salvat pentru posteritate 450 de melodii vechi turcești! Dimitrie Cantemir a fondat o școală muzicală în Constantinopol, unde preda după propria metodă. A colecționat instrumente muzicale și sub numele de Kantemiroğlu a elaborat tratatul de muzicologie în limba turcă, apreciat de muzicologii turci.
Cartea științei muzicale după felul literelor (1703). În 1976, compozitorul, muzicologul din Istanbul Yalçin Tura a publicat pentru prima dată integral tratatul cantemirean de muzică în limba turcă. Muzica ne introduce în sferele sentimentului spontan, sentiment atât de profund încât nu poate fi exprimat prin cuvinte, așa considera principele Dimitrie Cantemir.
În 2001, același autor turc a publicat două volume ale manuscrisului principelui erudit. Despre Dimitrie Cantemir și muzică, publică un articol în Adevărul literar și artistic din 17 iunie 1923, Yecta Rauf, în care menționează că deține un volum manuscris din operele muzicale semnate de către cărturarul român, pe care l-a cumpărat la un preț nu prea ieftin… Enciclopedistul român Dimitrie Cantemir a lăsat urme adânci în medicină. Cantemir a creat primul dicționar explicativ de termeni medicali, o anexă la romanul său Istoria ieroglifică. În acest dicționar sunt explicați sute de termeni din domeniile social-politic, militar, filosofic, diplomatic, botanic și medical. Găsim la el o terminologie medicală bogată, un amestec de neologisme preluate și de limbaj popular; neologismele, folosite mai ales de cei care scriau texte medicale și foarte puțin sau deloc cunoscute în rest, nu aveau o circulație prea mare, multe dintre ele dispărând în timp. Dimitrie Cantemir are în scrierile sale descrieri anatomice, medicale, psihologice complexe, având meritul că îmbină terminologia greacă și latină a vremii cu ceea ce se știa în țara noastră din vremurile străvechi, mergând până la medicina geto-dacică.6 În operele științifice semnate de cărturar se vorbește despre tratamentul cu ierburi, terapia medicamentoasă, terminologie medicală, problemele de etică a practicii medicale. A făcut prima descriere a herniilor abdominale, pe când era la Constantinopol, în cercurile apropiate de „Sublima Poartă” (ante 1710). Vestitul istoric al cartografiei Leo Bagrow (1881–1957) îl înscrie pe D. Cantemir printre cei mai cunoscuți 1435 de cartografi din întreaga lume. Principele moldovean este autorul Planului topographic al Constantinopolului (înainte de 1711), în care a inclus cu mare precizie un număr semnificativ de locuri memorabile și monumente din capitala Imperiului Otoman. Este autorul hărții-plan a „Zidului Caucazian”, elaborate în timpul campaniei persane a lui Petru cel Mare (1721–1722), campanie la care a luat parte și D. Cantemir în calitate de consilier al țarului și primului împărat al Rusiei. De o deosebită valoare este Harta Moldovei, anexă la Descriptio Moldaviae, lucrare cartografică publicată în 1737 la Amsterdam și care i-a adus o faimă mondială. Academicianul basarabean Ion Druță, cel care a scris o celebră piesă de teatru, o dramă, intitulată Maria Cantemir, ultima dragoste a lui Petru cel Mare. Epopee istorică înunsprezece tablouri, cu epilog, afirma că tătarii „știu despre Cantemir mai mult decât noi”. Afirmația se justifică în mare parte, deoarece Dimitrie Cantemir este considerat fondatorul tiparului la tătari, iar într-o confesiune el spune că se trage de la Crâm, adică din Crimeea. Ulterior principele revine asupra acestei afirmații, precizând că Moldova este țara sa de origine. Iar noi știm că Dinastia Cantemireștilor a fost întemeiată de Constantin Cantemir (Silișteanu), fiu de țăran răzeș, domn al Moldovei (1685–1693). În corespondența cu Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, iluministul filozof francez Voltaire (1694–1778) scria: „mulţimea talentelor domnului principe, tatăl vostru, şi ale dvs. personale, m-au făcut să cred că descindeţi din vechii greci şi să presupun că aparţineţi neamului lui Pericles, mai degrabă decît aceluia al lui Tamerlan”7.
Fiul lui Dimitrie Cantemir, Antioh, a fost una dintre cele mai luminate minți ale timpului său, fiind considerat unul dintre fondatorii literaturii moderne ruse, a promovat opera tatălui său, a scris versuri satirice traduse și editate în franceză și germană, lucrări de istorie și filosofie, a fost ambasadorul Rusiei la Londra (1732–1738) și Paris (1738–1744). Maria (1700–1757), sora lui Antioh și fiica lui Dimitrie Cantemir, a fost una dintre cele mai culte femei ale Imperiului Rus. Cunoștea mai multe limbi și se ocupa de pictură. Avea un aspect fizic de factură grecească. Mama ei, Casandra, era de origine greacă, fiică de boier din Țara Românească. Legenda pe care au promovat-o scriitorii (inclusiv scriitorul Ion Druță) și cineaștii în operele lor despre Maria Cantemir (ca fiind amanta lui Petru cel Mare) nu s-a confirmat prin cercetări științifice. Mireasa lui Dimitrie Cantemir, Casandra Cantacuzino (?–1713), a fost furată din Transilvania și adusă la Iași în mare taină, deși erau logodiți. Dimitrie Cantemir, soția sa Casandra, fiicele lor Smaragda (1701–1720) și Maria, feciorii Constantin (1705–1747) și Antioh au fost înmormântați la Moscova, la Biserica Sf Nicolae. Cripta familială a rămas intactă până în anul 1935, când în zonă a fost proiectată edificarea unei clădiri administrative, fiind demolate construcțiile din acest spațiu. În anul 1935, grație intervenției revoluționarului român Ion Dicescu (1893–1938) pe lângă autoritățile sovietice, rămășițele pământești ale lui D. Cantemir și ale soției sale Casandra au fost transportate din Uniunea Sovietică și reînhumate la Biserica „Trei Ierarhi” din Iași. O problemă controversată este cea referitoare la autenticitatea acestor rămășițe pământești. Actualmente, școala de cantemirologie din Basarabia este recunoscută ca cea mai puternică din lume, iar România ține pasul cu ea.
Astfel, prin operele sale, Dimitrie Cantemir face cu succes trecerea de la cronicari la istoricii propriu-ziși, de la începătorii de literatură (în operele lui Ion Neculce ori Miron Costin întâlnim numai fragmente literare propriu-zise: descrierea, portretul, narațiunea) la romancierul de talent. Titlurile cărților sale ne înfățișează preocupările multiple pe care le-a îmbrățișat acest prinț iluminat: artistice, filosofice, istorice, literare, muzicale, geografice, etnografice și de folclor. Dimitrie Cantemir a fost, după cum afirma criticul literar Dan Zamfirescu: „Personalitatea de excepțională complexitate, în stare să refacă în dezvoltarea sa individuală drumul de secole și tipologia intelectuală a unei culturi întregi, ducându-le pe culmi”. Un loc aparte în proza lui Cantemir îl ocupă portretul; deși unele portrete privesc anumite animale, ele sunt făcute în așa fel, încât să sugereze trăsăturile sufletești ale personajului prefigurat de ele. Avem cazul boierului Scarlat Ruset, cameleonul, în Istoria ieroglifică: Această jiganie în părțile calde se naște și mai vârtos la Barbaria, dară mai mici și la Zmir în Asia se află. Chipul decât altor jigănii, mai mult broaștei se aseamănă, numai capul, spintecătura gurii peștelui, ce-i zice lacherdă, se aduce; grumaji n-are, ce, capul cu spinarea la un loc i se ține; de la cap până la coadă, spinarea ca a porcului grăbănoasă și gârbovă-i este.8.
Geniul lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) s-a manifestat cu cea mai mare putere în domeniul ştiinţei istorice, domeniu în care ne-a lăsat un şir de lucrări fundamentale nemuritoare.
Mare parte din ele ţin de istoria naţională, iar altele, de istoria universală. Din prima categorie de scrieri fac parte Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor; Istoria Moldo-Vlahica; Istoria ieroglifică; Descrierea Moldovei; Viaţa lui Constantin Cantemir, Întâmplările Cantacuzinilor ş.a. Din cea de-a doua categorie de lucrări face parte în primul rând Istoria Imperiului Otoman, dar și Cartea sistemei religiei mahomedane, Despre natura monarhiilor, ş.a. Majoritatea acestor opere Dimitrie Cantemir le-a scris în limba latină, una din limbile de largă circulaţie şi utilizare în ştiinţa europeană din acele timpuri. Deşi lucrul asupra acestor monumentale opere a fost început până la 1711, acumulările fiind făcute atât în Moldova cât şi în capitala Imperiului Otoman (Istanbul), toate au fost finisate în timpul activităţii sale în Rusia, între 1711-1723. Un stimulent puternic în elaborarea operei sale istorice a fost pentru Dimitrie Cantemir interesul mare pentru trecutul poporului său, al Imperiului turcesc şi a multor popoare învecinate din antichitate până în epoca ce era contemporană autorului. Cunoaşterea profundă a izvoarelor istorice documentare, cronicăreşti, literare, arheologice, numismatice, epigrafice, folclorice ş.a., precum şi cunoaşterea profundă a limbilor clasice (greacă, latină şi slavonă), orientale (turca, persană şi arabă) şi a celor moderne europene, i-au deschis calea spre largi orizonturi de cunoaştere în domeniul istoriei naţionale şi universale. La toate acestea s-au adăugat atât memoria, cât şi capacitatea excepţională de analiză şi sinteză a unui vast material istoric, cuprinzând imense arii istorico-geografice şi numeroase popoare. În elaborările sale istorice Dimitrie Cantemir s-a sprijinit pe experienţa predecesorilor săi în materie de istorie naţională (Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino ş.a.) şi de istorie universală, între care marii istorici greci şi romani de la Herodot şi Plutarh până la numeroşi istorici ai Bizanţului şi ai Europei medievale şi moderne din Italia, Germania, Olanda, Polonia, Rusia ş.a.
Voievod luminat, ambițios și blazat, om de litere și ascet de bibliotecă, intrigant și solitar, mânuitor de oameni și mizantrop, iubitor de Moldova lui, după care tânjeste, și aventurier, cântăreț din tambură, țaringrădean, academician berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru “.9

 

În loc de concluzii:
Pentru a înțelege mai bine contribuția operei lui Dimitrie Cantemir la cultura română, trebuie să o proiectăm pe fundalul epocii, care înregistrează cele dintâi încercări de a pune în valoare aptitudinile literare ale limbii sale materne. Socrul lui, cel care a inițiat la București traducerea integrală a Bibliei în limba română, a fost unul dintre cei mai activi înaintași pe acest plan. Ca și alți compatrioți ai săi, Dimitrie Cantemir preia ștafeta acestor aspirații: dezvoltarea culturii române; eliberarea ei de dominația exercitată de slavonă și greacă, limbi utilizate de elitele țărilor române în secolele precedente.
În vreme ce Principatele Române erau sub suzeranitatea otomană, pentru a fi siguri de sinceritatea și credința domnitorilor autohtoni, sultanii turci aveau obiceiul să țină la curtea lor câte un fiu ori câte un frate al domnitorului în funcțiune, sub denumirea de capuchehaie (cap de încredere) sau beizadea (un fel de ambasador). Dacă domnitorul nu era credincios sultanului, acesta îi tăia capul rudei care se afla la înalta poartă. Un astfel de capuchehaie a fost și Dimitrie Cantemir, dar capul lui luminat a prețuit pentru omenire mai mult decât capetele tuturor sultanilor din vremea aceea, care poate nici nu ar fi fost pomeniți în istorie, dacă prințul moldovean nu ar fi scris el însuși, în latinește – limbă, pe vremea aceea, de circulație universală –, o istorie a Turciei sub denumirea de Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman.
Argumentul său era obiectiv, după cum se poate observa: Dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudam neamul din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeași măsură, să lăudam ceea ce ar fi, după dreptate, să osândim (Dimitrie Cantemir).
Am selectat datele din arborele genealogic al familiei Cantemir, alcătuit de Paul Cernovodeanu şi publicat în anexele vol. V din Istoria Românilor, 2003. O sinteză recentă a acestei problematici am citit în capitolul Vremea Cantemireştilor, redactat de Paul Cernovodeanu, în tratatul Istoria Românilor, patronat de Academia Română, volumul V, Editura Enciclopedică, 2003, p. 296-340.10 Povestea manuscriselor cantemiriene este o odisee, pentru care este nevoie de îndurare, de muncă, dar Cantemir, principele cel mai cultivat din ultima mie de ani (Constantin Barbu), merită cu prisosință acest efort. Iar noi suntem datori să facem acest efort. Fascinația operei cantemiriene se reflectă și asupra tinerilor: iată că medicul Laura Poantă, care este și o talentată graficiană, a realizat o expoziție de un farmec inefabil la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, având ca temă Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir; Ligia Ruscu, conferențiar la UBB, a publicat de curând un roman istoric intitulat Cantemir. Inorogul în lavirinthul neștiinții. Încet, dar sigur, diseminarea operei marelui cărturar se realizează și de către tineri, spre lauda lor și spre bucuria noastră.

 

 

Note
1 Din Diploma atribuită lui D. Cantemir în calitate de membru al Academiei din Berlin, 1714
2 D. Cantemir, Opere, Ed. Academiei Române, tom VI, București, 1883, p. 307-308.
3 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed.Minerva, București, 1976, p. 76.
4 Magdalena Popescu, Postfață, la Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed.Minerva, București, 1976, p.241.
5 Șerban Cioculescu, Opere,Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2020, p. 57.
6 Laura Poantă, Omniscop, Medicină și societate, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023, p.221.
7 Paul Cornea, Studiu introductiv la Antioh Cantemir, Stihuri, Ed. pentru Literatură Universală, București, 1966, p. 16.
8 D. Cantemir, Opere, Ediția Academiei Române, București, tom VI, 1883, p. 289-290.
9 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed.Minerva, București, 1982, p. 35.
10 Ion Simuț, Prințesa Maria Cantemir în „Adevărul.ro”, 2003.