China s-a schimbat cel mai mult și a schimbat cel mai mult lumea în timpul nostru, încât acțiunile ei au repercusiuni oriunde. De aceea, pentru mințile lucide și responsabile evoluția și luările ei de poziție invită la reflecție. În istorie, China a a mai fost în atenția cunoscătorilor atunci când domina oceanele, în secolul al XV-lea, și când era producătorul cel mai mare al lumii, în secolul al XIX-lea. De la reformele din 1978 încoace, China a urcat, însă, în atenția decidenților responsabili și a publicului larg.
Rațiunea este simplă. China a devenit supraputere, economic, politic, cultural și militar, încât depinde, mai departe, de lume, dar și lumea depinde de ea. Aceasta nu doar pentru că fiecare al cincilea locuitor al pământului va fi chinez,cum se spune, ci din cauze mai profunde.
Indicatorii de dezvoltare a Chinei sunt ascendenți de mulți ani. Andre Malraux avertiza europenii să nu cumva să intervină o grevă la Canton. Azi se poate spune că de ceea ce se petrece în China depinde într-un fel sau altul fiecare om. Proiectul „rejuvenării națiunii chineze” și al amplificării prezenței ei în lume, a și dinamizat viața internațională.
Am evocat altădată (detaliat în A.Marga, China ca supraputere, 2022) indicatorii dezvoltării. Efectivul de lucrători de dimensiuni incomparabile, contactele fără rețineri cu lumea și învățarea explicită din cele mai bune experiențe rămân singulare. Analize americane și germane aduc, însă, date și mai noi. Comerțul Chinei cu SUA atinge 760 de miliarde dolari anual. Tot timpul sunt în Europa, în vizită, peste 6o de milioane de chinezi. Deja în 2016, în jur de 135 de milioane de turiști chinezi au vizitat lumea și au cheltuit peste 261 miliarde dolari. Investițiile chineze în UE au atins, între 2005-2018, suma de 152 miliarde, în SUA de 183 miliarde, în Africa de 300 de miliarde. În UE se derulează în acest moment 1400 de proiecte chineze, mai ales în Germania, Franța , Marea Britanie. Prin Marea Chinei de Sud trece azi aproape un sfert din comerțul mondial.
Ponderea Chinei și importanța relațiilor cu ea a fost din nou clară în săptămânile trecute. Spre a asigura desfășurarea nestingherită a Chinei în schimburile internaționale, respectiv a se poziționa avantajos în raport cu China, președinții Chinei și SUA s-au întâlnit la San Francisco. Chiar dacă prioritățile de pe agende au fost vizibil diferite, iar rezultatele discuției nu sunt spectaculoase, ele sunt simptomatice.
Președintele Xi Jinping a pus în față liberalizarea comerțului și înlocuirea „competiției strategice” cu cooperarea A și declarat: „the planet Earth is big enough for the two countries to succed. And one contry-s succes is an opportunity for the other”; „a întoarce spatele unul altuia nu este opțiune”; “controlul produselor în comerțul cu China privează poporul chinez de dreptul său la dezvoltare”.
Președintele Joe Biden a pus în față trei domenii de cooperare – „climate change, counter-narcotics and gouvernance în AI”. A spus că „we are in a competitive relationship”, dar și că nu acceptă conflictul. A cerut, de altfel, „to resume military to military communication to avoid the miscallculations”, pentru a conchide cu declarația „no de-coupling, no containement” relativ la China. În chestiunea Taiwanului precizarea este „unchanged One China policy”. Cum spune un jurnalist american, „Washingtonul acknowledges, but not endorses Beijing claim of Taiwan”;
După opinia mea, cu aceste optici, cele două supraputeri înaintează pe direcția cooperării în condiții de competiție – cooperarea fiind deocamdată cuvântul de ordine. Fie și în situația paradoxală în care China apelează cel mai insistent la liberalizarea comerțului internațional! Depinde, desigur, de ceea ce se va decide în lunile următoare pe capitole de cooperare. Ceea ce a ieșit însă din nou în relief este întrebarea: se abordează China cu criteriile din afara ei sau se respectă ceea ce ea decide în ceea ce o privește?
Ca totdeauna, se pot privi lucrurile din multe unghiuri, dar este de preferat, în opinia mea, un realism sănătos. Desigur că, peste toate, s-a confirmat din nou că, dincolo de discuțiile, rumorile și fake news-urile puse în circulație, nu ai cum să ignori evoluția Chinei. Poziția față de această țară este și mai importantă din considerente de adevăr și, desigur, de utilitate. Cine nu și-o stabilește corect, pierde în ambele privințe.
Îmi vin în minte edificatoare analize recente. Le amintesc pe scurt spre a consolida argumentarea în favoarea acestui realism.
Sub impresia neobișnuitei dinamici a Chinei, nu altundeva decât la Universitatea Harvard s-a trecut la reinterpretarea străvechii istorii a Chinei. Școala care a creat nivelul de azi al sinologiei în America a arătat că civilizația chineză a fost eminamente inovativă (John K. Fairbank, Merle Goldman, China. A New History, Belknap Press, 2006). Ea a amintit, bunăoară, că Francis Bacon lăuda Europa pentru trei descoperiri care schimbă lumea – imprimeria, praful de pușcă și magnetul. Mai târziu s-a stabilit că erau de fapt descoperiri chineze. Ea a mai amintit că din 1890 încoace, în virtutea orientării spre inovație, chinezii nu au fost mulțumiți cu nici un model străin de organizare. Concluzia școlii era că, „posesor al unui trecut unic, poporul chinez nu ar putea să aibă decât un viitor unic”, pe care va continua să-l caute.
S-a confirmat, în orice caz, diagnoza consilierului prezidențial Hu Angang ( China in 2020. A New Type of Superpower, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011). Acesta, deja în urmă cu mai bine de o decadă, a prezis „transformarea Chinei într-o supraputere matură, responsabilă, atractivă” (p.12). O supraputere orientată cultural spre „supraviețuirea civilizațiilor”, îngrijind „un teritoriu vast pe uscat și pe mare”, „economic și financiar foarte puternică”, cu un „efectiv mare de cetățeni bine educați și o infrastructură bine dezvoltată”, „capabilă militar de apărare și influență pe glob”, cu un „sistem politic capabil de acțiune globală”. Datele de acum un deceniu – 780 de milioane de lucrători în China, față de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia, munca bine calificată și organizată, nivelul înalt al tehnologiei, deschiderea (the opening-up) spre lume, învățarea din experiențe concludente, contactele – erau garanția și confereau Chinei perspective aparte.
Un cercetător american, Michael Schuman (Superpower Interrupted, Public Affairs, New York, 2012) a și proiectat imediat ascensiunea Chinei pe fundalul istoriei ei milenare. El estima că “în secolul al 21-lea se scrie un nou capitol al istoriei universale a Chinei, ce se leagă de cele vechi, ce s-au aflat în fața întreruperii datorate Vestului. …Așa cum adesea în trecut istoria universală a Chinei a fost adusă de aceasta din nou în cursul convenabil – astăzi lumea trebuie adusă iarăși în ordine. Fiul Cerului este în ascensiune” (p.453-454). Se pot discuta scenarii variate, dar ceea ce este sigur este că în istorie chinezii au preferat felul propriu de a proceda. Ceea ce China va face și de acum.
Cercetători francezi (Mathieu Duchatel, Max Jean Zins, Guibourg Delamotte, Le monde vu d’Asie, Philippe Picquier, Arles, 2012) au subliniat nevoia de a se ieși din exotism în abordarea Asiei și de a înțelege lumea „asiocentrată” a chinezilor, dar și a indienilor și japonezilor. S-a stins, între timp, polemica privind „valorile asiatice”, aceste popoare operând „revizia culturală”, prin care au preluat valori europene. Dar nemulțumirea față de acestea a rămas. China afirmă azi o „viziune asupra lumii fondată pe centralitatea țării”. Ar fi greșit însă ca această viziune să fie socotită „monolit”, căci ea conține “un veritabil pluralism al vederilor în jurul marilor întrebări” (p.29), cu prevalența dată meritocrației într-un sistem rezervat față de democrația ce se practică azi în lume.
O conferință scandinavă a dat analiza cuprinzătoare (Robert S.Ross, Jo Inge Bekkevolt, eds., China in the Era of Xi Jinping. Domestic and Foreign Policy Challenges, Georgetown University Press, 2016) a noului curs luat de China în ultima decadă. Nucleul îl formează observația privind trecerea de la „low profile diplomacy methods” ale lui Deng Xiaoping, la o „viziune proactivă ce leagă activitățile economice domestice cu o strategie globală de export de capital, tehnologie și capacitate industrială spre alții care au nevoie de ele” (p.123). O viziune ce țintește la schimbarea lumii în direcția „state property, collective pride and happiness and national rejuvenation”.
Analiza unui ziarist german (Martin Winter, China 2049. Wie Europa versagt , Süddeutsche Zeitung Edition, München, 2019) are ca leitmotiv teza că „în pragul spre anii 2020 Europa a intrat în primejdia acută de a fi pulverizată între China și SUA”, mai cu seamă datorită faptului că „China este singura printre marii actori ai politicii mondiale care în pragul anilor 2020 are la ea un concept strategic elaborat, cu privire la cum va formata lumea” (p.81). Cedând însă „noii corectitudini politice”, din nefericire răspândită azi, ziaristul crede că marea țară de la Răsărit ar amenința nu doar cu cucerirea de piețe și forța nucleară, ci și cu „negarea valorilor europene”.
Te și poți întreba, relativ la asemenea credință, dacă valorile europene sunt atât de vulnerabile și cei care le neagă atât de potenți! Sunt de părere că este doar o înșelare, în ambele privințe! Dar cunoscutul ziarist continuă: „cu cât China este mai puternică pe planul securității internaționale , cu atât ea va căuta mai mult să-și promoveze punctul ei de vedere” (p.196). Dar cine nu-și promovează vederile? Sau, ca alt exemplu, „China lucrează la o rețea ce cuprinde globul de dependențe, care să fie într-o zi destul de puternice, ca să susțină noua putere mondială” (p.123). Dar aici ne confruntăm cu o chestiune veche, căci populația Chinei în timpul lui Iisus depășea cincizeci de milioane, iar sub Napoleon era de douăsutecincizeci de milioane de suflete. Nu cumva ar trebuie discutată istoria înainte de a trage concluzii?
Mă tem că astfel de abordări mai curând tendențioase decât realiste nu vor face decât să confirme ceea ce intelectuali chinezi de prim plan spun astăzi. Anume că, în loc ca alții să-și rezolve problemele – începând cu enorma datorie publică, trecând prin demotivarea populației și încheind cu stagnarea propriei gândiri prospective – ei se preocupă de căutarea de pretexte pentru a împiedica China.
Cel mai notoriu ziarist german de azi, Theo Sommer (China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesiche Jahrhundert, C. H.Beck, München 2019) a descris sobru fenomenul „noii ascensiuni a Imperiului de mijloc, care are adâncă influență asupra vieții cotidiene a oamenilor oriunde pe Pământ” și a pledat, cu o argumentație adusă la zi, pentru cooperare necondiționată. În relațiile cu China, „încercarea de a ajunge la acord merită totuși orice efort”. Europa și țările europene au „a lăsa la o parte chestiunea valorilor și a face din interesele proprii unicul criteriu al acțiunii” (p.456). Numai astfel se iese la liman într-o situație a societăților și lumii deschisă, ce refuză încorsetarea în ideologiile și propaganda în curs. Ceea ce recunosc tot mai mult și adepții noii „corectitudini politice”, precum Rudiger von Fritsch (Welt im Umbruch. Was kommt nach dem Krieg?, Aufbau, berlin, 2023), care scriu: „China este competitor economic și rival sistemic….O decuplare completă de China nu va fi posibilă și nu va avea sens. Avem nevoie de China și ca partener…” (p.117)
În tot mai multe țări se fac cooperări fructuoase cu China. Din păcate, în România de azi informații curate despre China actuală sunt puține și, ceea ce este cel mai dezamăgitor, înecate în propagandă ieftină. Ca și cum sensul istoriei s-ar decide de Trabuceii de la Cotroceni, care profită și ei de lipsa de cultură și obtuzitatea de acolo! Din nefericire, cea mai mare distrugere a politicii externe a României din istoria țării continuă și întreține necunoașterea lumii de azi.
Câteva observații se impun, însă, în context. Este nevoie de fiecare dată să se discute pe fapte, nu pe clișee. A verifica cele ce se vântură în zilele noastre, a cunoaște China din analize serioase, pe cât se poate la fața locului, este mereu condiție de sanitate. Măcar ca fapt de minimă civilizație!
Libertățile individuale, drepturile omului și democrația ce rezultă din ele sunt caracteristice culturii în care trăim. Dar a le reduce la ideologie și propagandă înseamnă a le face deservicii. În definitiv, de ce să nu facem o democrație exemplară? De fapt, în numele propagandei și ideologizării, s-a ajuns ca la noi să nu se mai înțeleagă nici modernizarea, nici drepturile omului, nici democrația. Cu consecința – România s-a izolat.
China de azi nu a cerut cuiva să o imite. Când ea însăși proclamă deschiderea (opening-up) spre lume nu este miza ei să exporte vreun regim. Iar cine evaluează pozitiv China nu înseamnă că cere copierea, cum mai cred minți năclăite în prejudecăți. Nu este posibilă copierea, dar este necesară cunoașterea realității.
Pe de altă parte, replica frecventă care circulă la noi: “mutați-vă în China!” este doar rudimentară, și nu rezolvă pentru nimeni nimic. O înțelepciune străveche spune, de altfel, că fiecare are dreptul și datoria să contribuie la a crea lumea convenabilă acolo unde s-a născut.
La drept vorbind, după încercările cunoscute, dar neizbutite din Budapesta (1956) și Praga (1968), China a fost prima țară care a ieșit din schema „sau socialism răsăritean sau capitalism clasic”, care mai bântuie și azi. Ea s-a eliberat de trecut, încât altă societate, cu alte alternative, s-a instalat de atunci încoace pretutindeni, din multe cauze. Oricum caracterizăm lumea în care trăim, se impune azi nevoia diferențierii, dincolo ideologii, a relațiilor economice, geopolitice, civilizaționale.
Atunci când începeam studiul filosofiei, D.D.Roșca, sub vădita influență a lui Leon Robin, cu magnifica sa reconstituire a gândirii grecești, contrapunea în fața noastră, a studenților, gândirea chineză și raționalismul grec, ca și cum pe lume ar fi fost un singur rationalism. Azi este clar că au fost și altele. Oricât de uimitor pare, Heidegger a folosit, atunci când a reflectat asupra maximei „și piatra cea mai tare o erodează apa blândă”, daoismul, care complementase comportamentul bazat pe calcul cu reflecția etică. Iar Whitehead a spus simplu: dacă vrei să-i înțelegi pe Peirce și John Dewey, citește-l pe Confucius, și invers. Înțeleasă până la capăt, viziunea pragmatismului este un produs chino-american.
S-a profilat tot mai mult nevoia cunoașterii felului de a concepe lumea al chinezilor. Am avut privilegiul de a fi invitat să vorbesc la inaugurarea Institutului Național Confucius, din QuFu, și mi-am dat seama de amploarea valorificării tezaurului Chinei, care are documente scrise începând cu peste un mileniu înainte de era noastră. Am putut observa însă principii. Pe unele le-am regăsit reafirmate la San Francisco, recent. De exemplu, “să cauți soluția convenabilă fiecărei părți”, “este loc pe Pământ pentru fiecare”, “să nu intri în competiția strategică, căci te obligă la părtinire”, “să rămânem la integritate”. Ele vin din tradiția civilizației chineze și merită cunoscute. Fie și numai pentru înțelegerea unei tot mai importante abordări a lumii în care trăim.