Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Doctrina metafizică

Doctrina metafizică

Doctrina metafizică nu-i totuna cu Metafizica iar aceasta din urmă, aşa cum a fost ea înțeleasă în mod tradiţional, nu înseamnă acelaşi lucru cu metafizica din filozofia modernă. În accepţiunea sa actuală, metafizica este un domeniu distinct al filozofiei având ca obiect de studiu ființa (fiirea, ființarea) și existența, în genere, precum și explicarea naturii lumii şi a universului, în egală măsură. Pentru că nu ne propunem să aprofundăm acest domeniu ne vom opri aici cu subiectul filozofic adăugând doar că, din perspectivă strict etimologică, termenul face trimitere la ceea ce este dincolo de materialitatea (fizicalitatea) realităţii înconjurătoare şi, deci, dincolo de ceea ce poate fi evidenţiat și cercetat prin stricta experimentare de natură științifică. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Metafizic%C4%83) În, schimb, pentru prezentarea celeilalte expresii – Metafizica scrisă cu majuscule, cea pe care o moștenim din ezoterismul original şi tradiţional – vom insista mai mult, îndeosebi asupra nuanţelor atribuite în mod curent astfel încât, în final, să putem ajunge la ceea ce denumim, în titulatura articolului, doctrina metafizică. Şi într-un caz şi în celălalt vorbim, în fond, despre aventura cunoaşterii umane, cu cele două paliere semnificative ale acesteia, cunoaşterea ştiinţifică şi cea iniţiatică, revelată.
În plan mitologic, diferenţa între om (fiinţă perisabilă, limitată şi finită) pe de o parte, şi Dumnezeu, pe de altă parte, este prezentată aluziv şi metaforic, în partea de început a Bibliei, cu ajutorul unei ficţiuni alegorice. Altfel spus, pentru a se marca importanţa acestei diferenţe dintre o conştiinţă mărginită, condiţionată, inconsecventă şi Marea conştiinţă absolută, în Facerea, este abil sugerată aceasta, prin sublima legendă a celor doi pomi interzişi omului, cel al cunoaşterii binelui şi răului şi cel al vieţii veşnice. Deja am putea formula, în acest moment, o concluzie provizorie potrivit căreia cunoaşterea şi nemurirea sunt, în fond, cele două dimensiuni care fac distincţia între fiinţa umană şi Fiinţa supremă ca univers viu, conştient de sine. Pe cale de consecinţă, pentru omul de rând, viaţa trăită în ignoranţă, precum şi teama de moarte sunt cele două motoare ale infernului, izvoare de angoasă, dezordine şi suferinţă.
Încă de la începuturile istoriei, homo sapiens s-a arătat extrem de preocupat de cucerirea cunoaşterii – primul dintre atributele divine. Dezvoltând subiectul, Lucian Blaga identifică, în acest sens, două forme principale de cunoaştere, una paradisiacă iar cealaltă luciferică A nu se confunda această distincţie formulată de Blaga cu diferenţa dintre cunoaşterea empirică şi cea teoretică, pe de o parte, şi dintre abordarea intuitivă şi cea raţională, pe de altă parte. Desigur, este evident că în cazul cunoaşterii paradisiace, subiectul este separat de obiectul cunoaşterii, în timp ce, în cel de-al doilea caz, subiectul, obiectul şi procesul cunoaşterii alcătuiesc un singur tot. Altfel spus, cunoaşterea paradisiacă constă într-o cercetare a datelor și informaţiilor prelevate din realitatea palpabilă, în timp ce cunoaşterea luciferică vizează alteritatea (cealaltă realitate), lumea părelnică şi subtilă a principiilor prime, cea care poate fi accesată doar prin efort contemplativ şi intuitiv, folosind ca atare, percepţia extrasenzorială și instrumentarul tradițional (mitul, analogia, corespondenţele etc.).
La rândul său, Platon (invocat de către Diogene Laertiu, câteva secole mai târziu) vorbeşte despre cele trei mari domenii ale cunoașterii: (i) domeniul theoretic cuprinzând metafizica, matematica, logica (theorein, din limba greacă, se traduce prin a cunoaște nemijlocit / direct, a contempla sau, uneori, a lua parte la o solemnitate inițiatică pentru a primi revelaţia); (ii) domeniul practic cuprinzând etica, politica şi economia (prātein se traduce prin a acționa, a face, a înfăptui); (iii) domeniul poietic cuprinzând muzica, poezia, arhitectura (poiein se traduce prin a făuri, a crea, a combina). Corespunzător acestor domenii există trei modalităţi distincte de a obține cunoașterea: (i) modul theoretic (cunoașterea directă, nemediată, revelată, intuitivă, cea care asigură cunoaşterea principiilor prime); (ii) modul epistemic (cunoașterea științifică şi exactă cea care implică un instrumentar ratiocinativ și sensibil şi care asigură un edificiu ierarhizat de adevăruri epistemice decurgând din principiile prime şi subsecvente acestora); (iii) modul sistematic (cunoașterea rezultată din organizarea / reordonarea unui ansamblu de date și informații conoscute, cea care asigură o aplicaţie inedită, o creaţie rezultată dintr-o măestrie).
În sfârşit, date fiind domeniile şi modalităţile specifice menţionate, rezultă cele trei filosofii care, împreună, alcătuiesc marea filosofia antică elenă, astfel: (i) filosofia theoretică, cea care, pentru transmiterea cunoaştințelor, utilizează cu preponderenţă ritualul, mitul şi analogia); (ii) filosofia epistemică, cea care, utilizează preponderant raționamenul, logica şi arta argumentării; (iii) filosofia sistematică, cea care, are menirea de a ierarhiza şi organiza cunoştinţele într-un tot unitar şi coerent.
Din toată acestă tipologizare antică, prezentată schematic mai sus, rezultă că domeniul de studiu al Metafizicii este unul universal și atotcuprinzător (dincolo de fizică) și că, prin aceasta, înţeleptul antic se poziționa strategic în situaţia proviolegiată de a explica nivelului subsecvent pornind întotdeauna de la nivelul superior, cel care, în mod organic, îl îngloba (integra) pe cel inferior. O astfel de cunoaştere ce nu se lăsa constrânsă de nicio limitare, oricât de cuprinzătoare ar fi aceasta din urmă, nu poate fi decât o cunoaștere ce vizează cauza cauzelor – semnificaţiile ultime şi cele mai profunde ale existenţei. Tocmai de aceea, adevărurile universal valabile la care se ajunge prin Metafizică pot fi exprimate doar printr-o solicitare maximă a limbajului şi, uneori, folosind termeni oximoronici, analogici şi formulări metaforice. Dat fiind ordinul supraindividual şi supraraţional al Adevărului metafizic, în numeroase cazuri, gândirea logică nu mai poate facilita o înţelegere corespunzătoare a acestui gen de mesaje.
Sintetizând ad-hoc precizările guénoniene în materie va rezulta că miezul Tradiţiei îl constituie Metafizică – filosofia primă – un ansamblu de cunoştinţe, principii, reguli şi credinţe fundamentale de natură pur spirituală şi supraumană. În esenţă, Metafizica adevărată nu este altceva decât ansamblul sintetic al Cunoaşterii sigure şi imuabile, în alara şi dincolo de tot ce este întâmplător şi variabil. În concluzie nu putem concepe Adevărul metafizic altfel decât axiomatic în principiile şi teoremele deducţiilor sale, deci exact la fel de riguros ca adevărul matematic, a cărui prelungire nelimitată este.
Metafizica a mai fost denumită ştiința științelor, știința principiilor prime. Metafizica are ca obiect de studiu realitățile suprasensibile, așadar, o sumă de elemente şi aspecte ce evidențiază, unele în comparaţie cu altele, raporturi de asemănare (omonimie). Înţelepţii greci din antichitate numeau omonime lucrurile care, fără a fi cuprinse în același gen, se comportau ca și cum s-ar prezenta unitar și coerent (după o unitate), ceea ce înseamna mai mult decât simpla comunitate de denumire. Pe de altă parte, omonimele se deosebesc de sinonime care, la rândul lor, desemnează lucruri de aceeași natură și, cu toate acestea, cunoscute sub denumiri diferite.
Asemenea Metafizicii, doctrina metafizică are ca element central, Principiul etern, imuabil şi infinit, posibilitatea totală, cauza cauzelor. Fie chiar și parțială, renunțarea la acest raționament expus succint mai sus este în măsură să anuleze întreaga aură de sacralitate a activităţilor iniţiatice. De aceea, pentru ca un aspirant întru cunoaştere să înțeleagă corect ceea ce generic denumim ezoterism, este necesar ca, înainte de toate, să se clarifice cu privire la doctrină metafizică. Spiritul doctrinei este, și trebuie să fie, esența călăuzitoare a întregului demers inițiatic. De la originile sale și până în prezent, învățătura inițiatică poate fi prezentată succint ca fiind un amplu efort de explorare a înțelesurilor și ramificațiilor doctrinei metafizice. În mod gradual, doctrina-i va fi revelată căutătorului de lumină prin ritual și simbolistică. Văzută din exterior, învățătura inițiatică duce, inevitabil, la pierderea a ceea ce reprezintă adevărata ei natură. Doctrina metafizică este vie, este Calea însăși și motorul Ordinului inițiatic universal.
În textele cu mesaj autentic și tradițional, învățătura inițiatică tinde să indice însuşi sensul întregului demers care, în esenţă, constă în realizarea de către aspirant a unei metamorfozări profunde călăuzită de idealul încadrarii în ordinea cosmică prestabilită și de uniunea mistică cu Principiul (Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului). În linii generale, devenirea despre care vorbim mai sus reprezintă un parcurs conştient, pe deplin asumat de către aspirant, în care se urmăreşte o deplină conformarea la exigențele unei realități superioare. Tot acest demers este indicibil pentru că, în esență, reprezintă o modalitate tradiţională prin care omul îndumnezeit nu poate vorbi despre accesul, din ce în ce mai semnificativ, la sacru și la înțelepciunea transcendentală. Tocmai de aceea, doctrina metafizică este mai mult decât o simplă constituție formală, scrisă (aceasta putând fi, la un moment dat, doar un corpus exterior, finit și limitat). Ca trăire nemijlocită, doctrina metafizică este și trebuie să rămână aşa, o prezență vie și indivizibilă, un fecund și puternic izvor în care toate decizii și inițiative aspirantului își vor găsi rădăcina și justificarea, deopotrivă.
Cu tot eclectismul care i s-a imputat de-a lungul timpului, învățătura ezoterică de tip occidental, de pildă, alcătuieşte încă un tot unitar şi coerent, chiar dacă, instrumentarul său actual este, în mare parte, corupt, alterat şi decăzut în raport cu preceptele Tradiţiei. În principiu, nu poate exista o ințelegere corespunzătoare a însemnătăţii doctrinei fără cunoașterea dimensiuni sale universale și formatoare de conştiințe. În masonerie şi hermetism, spre exemplu, universul este reprezentat ca fiind constituit pe baza unor corespondențe între diferitele niveluri ale realității. Ce este Sus, este și Jos! Ca atare, există un Macrocosmos și, analog acestuia, microcosmosul. Totul în lumea noastră – aspectul interior din construcția cosmică – este dependent de o dimensione superioară și subtilă. Doctrina metafizică – instrument central al Creației – este piatra fundamentală ce susţine procesul iniţiatic făcând astfel posibilă înţelegerea de către aspirant a lumilor superioare şi, totodată, modalitatea concretă prin care acesta să poată trăi fiinţial experienţa iluminării şi, mai departe, desăvârşirea întru Fiinţă.
Doctrina metafizică a fost revelată omului prin inițiere, conferindu-i-se astfel un sens în viaţă. Potrivit Bibliei, Adam a fost primul dintre iniţiaţi. Ca atare, nimeni nu poate fi invocat cu nume și prenume ca fiind la originea acestui demers de natură supraumană. Istoria legendară a Ordinului masonic, spre exemplu, așa cum rezultă aceasta din vechile documente, evidenţiază o catena aureea care coboară adânc în istoria omenirii. Cei care, prin deciziile și acțiunile lor, au punctat istoria Artei regale, fie că aceștia s-au numit Cain (şi seminţia sa), Noe, Regele Solomon, Pitagora, Platon, Iisus sau Vitruvius, au fost recunoscuți ca mari inițiați prin care, la un moment dat, a acționat însuși Principiul – Dumnezeul suprem şi absolut.
În acest cadru, doctrina metafizică trebuie înțeleasă ca având o varietate de funcțiuni ce decurg din sacralitatea sa. Astfel, ea este temelia Ordinului iniţiatic, dar şi un ghid procedural (scară) pentru îndumnezeirea omului, ghid ce decurge și el tot din Principiu. Acest ghid se impune a fi transpus în fapt prin strădania celui inițiat, agentul care, în mod conştient, se va implica în ceea ce priveşte menținerea Creației în acord cu ordinea cosmică și voința supremă. Pentru toate acestea, doctrina nu poate fi redusă la o simplă culegere de principii, legende şi reguli. Doctrina presupune, de asemenea, că intelectul uman iluminat va adopta decizii şi va acţiona potrivit canoanelor Tradiției și astfel, Ierusalimul lumesc se va edifica asemenea Ierusalimului ceresc, adică în acord cu voinţa şi cu planul lui Dumnezeu.
Potrivit doctrinei metafizice, iniţiatul este un căutător fervent al Adevărului (alétheia) şi al Înţelepciunii. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera” (Ioan 8:31, 32). Ezoteric vorbind, Adevărul absolut este identic egal cu Principiul şi, sub acest aspect, a căuta Adevărul este acelaşi lucru cu a căuta Lumina cea mare. Și în ritualul masonic se fac adesea referiri la această problematică. Iată câteva citate semnificative: (i) Cartea legii sacre (Biblia, n.n.) ne călăuzeşte drumul către Adevăr şi ne îndreaptă paşii pe calea cea justă, revelându-ne îndatoririle omului faţă de Marele Arhitect al Universului, faţă de semeni şi faţă de sine însuşi…; (ii) Intrând în rândurile Francmasoneriei, ai pornit alături de fraţii tăi în căutarea Adevărului…; (iii) Armonia, Fraternitatea şi Adevărul să fie triplul liant al Operei noastre!; (iv) Masoneria nu impune niciun fel de restricţii în ceea ce priveşte aflarea Adevărului.
Doctrina metafizică presupune trei mari dogme misterioase: (i) credinţa în Dumnezeu; (ii) credinţa în nemurirea sufletului; (iii) credinţa într-o voinţă şi ordine divină (planul celest). Întrucât, prima dintre credințe va face obiectul unui articol separat, nu vom dezvolta aici, acest subiect. În schimb, despre nemurire şi variantele sale vom spune că, în străvechime, acestea au fost percepute ca fiind privilegii ale Zeului ce, treptat, s-au extins şi asupra regilor, eroilor, oamenilor ale căror contribuţii şi reuşite au fost deosebite. Omul poate înţelege că sufletul său este nemuritor doar în măsura în care reuşeşte, în viaţă fiind, să se integreze în Conştiinţa absolută prin acea sublimă experienţă subiectivă ce constă în trăirea la propriu a iluminării. Fiinţa umană se deosebeşte radical de toate celelalte forme de manifestare, tocmai prin capacitatea sa unică de a reflecta, în oglinda sufletului, nu numai la ce este efemer, perisabil, ci, în egală măsură, a ceea ce este etern şi infinit.
În fine, paradoxal, credinţa într-o voinţă revelată are un suport strict raţional care porneşte de la observarea ordinii universale. Nimeni nu a putut spune cu precizie când și-a dat seama omul că în univers există o ordine profundă, parcă anume imprimată și întreținută de către o voință (forţă) superioară. Ştim însă, cu exactitate că fiorul ordinii i-a fost revelat omului sub forma unei proporţii sacre, sublimată într-un număr iraţional şi misterios (1,618033…) care, în matematică, este notat prin litera grecească Φ (phi). Ulterior, în Metafizică, proporţia şi numărul au primit atributul „de aur”, tocmai pentru a se evidenția astfel originea lor divină şi relaţia specială pe care o au cu sacrul şi supranaturalul.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg