Consiliul
Județean Cluj
Erzsébet torta și sfârșitul civilizației
Poluarea aduce cu sine senzaţia de amestecătură, amalgam, particule invizibile şi celebrele 99% dintre bacteriile care colcăie pe unde nu te aştepţi în spaţiile locuite de om. Poluarea are ceva din haosul primordial, ne ocultează simţurile, vătuieşte lumea. Sau cel puţin aşa mi se părea până nu demult. Cu siguranţă, mă gândeam, poluarea mentală trebuie că are aceleaşi determinaţii. Aduce confuzie, provoacă ambiguitate prea puţin artistică şi duce la indecizie cronică. Dar la o a doua privire, poluarea mentală poate la fel de bine să fie şi un factor ordonator (propagandiştii transformaţi în PR-i cunosc bine efectele repetării sloganelor inepte, iar publicitarii renunţă pe zi ce trece la orice urmă de ironie sau umor în favoarea imaginilor edenice gen Turnul de veghe în viziunea bcr, bt, șamd.). Primii critici ai industriei culturale vorbeu de standardizare, un fel de lagăr al minţii cu program strict şi mişcări numărate gândite după câteva reţete strict urmate. Dar lucrurile s-au schimbat de atunci. Pare banal spus, dar poate nu reuşim încă îndeajuns de mult să conştientizăm standardizarea simţirii (nu doar a gândirii) pe care o trăim în era simulacrelor. De fapt, a nu putea conştientiza este trăsătura de bază în lumea simulacrelor, în care nu există diferenţă între pilula roşie şi cea albastră, căci nu e vorba ca în celebrul Matrix de nişte maşini care folosesc oamenii pe post de baterii care totuși se trezesc din somnul peșterii, ci, dacă e să urmăm comparaţia „sf”, e vorba de nişte clone-maşini care se cred oameni (gen Oblivion). Iluzia umanului sau a unor bucăţi de umanitate este cea care asigură funcţionarea eficientă a maşinii (a se vedea şi noile generaţii de roboţi umanoizi care devin inteligenţi/se activează/se actualizează prin comunicarea cu umanoizii robotizaţi). Desigur, mi se va aduce aminte, orice ideologie care avea efecte de standardizare ale gândirii era însoţită şi de felurile de a simţi la modă (pe care pentru o scurtă perioadă geniul sau avangardistul le putea contesta sau depăşi). Mi se pare însă că azi mişcarea este inversată. Că începând cu supraproducţia şi necesara producere a consumatorului complementar, simţurile sunt cele atacate de standardizare. Şi asta, în două moduri. Prin crearea unei imagini unice a binelui comun, reprezentat de confort şi prin livrarea unor experienţe diversificate, dar care urmează cam acelaşi traseu hormonal (tensiune-descărcarea tensiunii, gen Veronica se pregăteşte să moară) sau prin diversificările mai „sofisticate” ale unei arte publicitare etern conceptuale (happeningul şi instalaţia fiind nişte exerciţii live de simulare artistică a artei sau a procesului artistic). S-a vorbit îndeajuns de efectul mass-media care transformă orice „tragedie”, cu sau fără ghilimele, în fapt divers.
Poate lipsa atitudinii revoluţionare deplânsă de mulţi se datorează nu atât unei lipse de viziune ideologică sau de „soluții” (efectiv internetul colcăie nu doar de inepții ci de mii de idei interesante dar care nu vor deveni niciodată Modele), ci acestei simţiri standardizate care nu mai poate produce o mânie generalizată, ci revolte sau revendicări locale, activisme activate de neotriburi cu interese punctuale. Sloterdijk observa că pe lângă acuza de superbie tipică creştinismului şi dresarea prin sublimare tipică psihanalizei, cum „consumerismul actual provoacă aceeaşi excludere a mândriei în favoarea eroticii fără să recurgă la altruism, la holism şi la alte pretexte nobile, cumpărându-le oamenilor, prin avantaje materiale, interesul pentru demnitate”. Mândria şi demnitatea aparţineau desigur, omului mânios care lupta până şi cu zeii pentru a se afirma (în stilul homeric sau cel al supraomului). Poate că cel mai perspicace observator al acestei standardizări rămâne Anders. Ea nu mai este nici produsul comunismului nici al capitalismului, ci provine direct din contactul cu maşina. Lumea globalizată este lumea procesată prin maşină, livrată în aceleaşi arome, o lume a „lucrurilor de făcut/văzut/pipăit într-o viață” din care e eliminată orice formă de întâlnire destinală între om şi mediu, om şi om.
Lucrurile mici, asupra cărora s-au aplecat gânditorii postmoderni sunt cele care emană încă pentru „mutanți” (cei care, după cum observă Baricco, trăiesc pe jumătate într-o eră prespectaculară) străfulgerări dintr-o lume apusă, a „civilizației” bazată pe delimitarea real-ireal, esență-aparență. Pentru mine, Erzsébet torta a constituit momentul unui astfel de declic. În centrul Budapestei, cofetării cu ștaif te invită să guști prăjituri care la noi sunt de mult apuse. Nu pentru că ar fi contrafăcute, ci pentru că pur și simplu, a urmări o rețetă chiar numai pentru o maimuțări într-o variantă edulcorată, nu mai reprezintă un țel al cofetarilor români. Prajiturile sunt atât de prost făcute încât nici măcar nu pot fi considerate copii, ci un nou fel de prăjituri: seci, plicticoase, cu un dulce agresiv fără urmă de aromă. Batjocura e atât de evidentă, atât de flagrantă încât ne păstrăm pe falia esență-aparență, real-ireal, părjitură bună autentică – prăjitură rea autentică. Dar cu Erzsébet torta la care am poftit pentru că avea o glazură fondantă (tânjind de atâția ani să redescopăr gustul bomboanelor de brad din vremea lui Moș Gerilă) lucrurile stau altfel. Glazura semăna cu cea fondantă, crema aducea aminte de gustul de pralină, blatul părea să fie aromat cu o esență pierdută și totuși ceva lipsea. Erzsébet torta era și nu era în același timp și sub același raport Erzsébet torta. Ar fi imposibil de spus de ce era și imposibil de spus de ce nu era. Dar am rămas cu senzația acută că tocmai am mâncat o copie a prăjiturii pe care o cumpărasem. O senzație pe care o am adesea la cinema (în special urmărind valul de filme minimal sau real care încep să-și trăiască obștescul sfârșit): imaginea e bună, actorii sunt fabuloși, scenariul e ok, regizorul e talentat și totuși filmul nu există. Toate ingredientele sunt la locul lor, până și sufletul e turnat în dozele recomandate de nutriționiști, și totuși, maioneza e tăiată. În lumea „barbarilor” descrisă de Baricco există o explicație: alunecarea e expereința fundamentală. Sau, mai pe românește, scrollul. Absolut orice expereință, de la mâncatul prăjiturii la o călătorie exotică sau o noapte în club are consistența alunecării. Nici trupurile nu mai pot fi percepute în intreaga lor prezență dură fără a fi imersate într-o lume virtuală în care poți face „slide to left”. Am văzut sau cred că am văzut asta în noaptea de Revelion petrecută la Budapesta. Priveam tinere fete sărutându-se și inițial credeam că o fac pentru a atrage băieții. Probabil era doar o experiență în plus, deși, în lumea alunecării „în plus” devine inutil sau imposibil. Experimentarea fără experiență e un mod de a trăi, iar plusul pur și simplu nu mai are sens, chiar dacă e dorit cu ardoare. Oricum, băieții păreau imuni la spectacol. Maxim puteau rosti cele două propoziții necesare obținerii unei poziții: „Where are you from? That’s interesting”. Pur și simplu în societățile avansate (în cazul de față un club populat de foarte multe nații din Budapesta, în special italieni) fetele nu mai au nicio modalitate de a se face remarcate. La Cluj ar fi mers. Aici legatura cu originile e mai bine conservată. Am văzut aceleași scheme (dar jucate mult mai lasciv) în Euphoria și succesul a fost total. În societățile în curs de dezvoltare, precum ale noastre, experimentul mai are iz de experiență chiar și fără wirelessul prealabil. Ceea ce i-a reușit simulacrului combinat cu societatea de consum e generalizarea celebrului „fotoliu din care participăm la dramele lumii” care a devenit un soi de monedă mentală unică. Dar ceea ce este imposibil de produs în lumea producției generalizate este tensiunea pe care societățile „înapoiate”, de la cele eroice, la cele burgheze se bazau. Baricco crede că profunzimea a devenit pentru barbar „o pierdere de vreme ce nu se justifică, un impas inutil care fărâmițează fluiditatea mișcării (…) a experimenta lucrurile devine totuna cu a petrece în ele exact timpul necesar pentru a extrage din ele un impuls suficient pentru a ajunge altundeva”. Dar dacă ar fi asta, barbarul nu ar fi în totalitate barbar, ci doar un mutant. Profunzimea pur și simplu nu mai poate fi accesată. Programele care o detectau au fost șterse și înlocuite cu o nouă sensibilitate pentru care profunzimea e cel mult subliminală. Dar mai bine să-i spunem tensiune. Pentru că în fond, nici pentru cei care suferă azi mutația, nu mai era vorba de acea profunzime cu iz metafizic-romantic, ci cel mult de constructele sociale cu care bietul lor eu se mai războia. Ori, constructul este vedeta în lumea barbarului. Exact ca pe celebrul Airbnb, barbarul cumpără „experiențe”, nu un spațiu în care ar putea rămâne cu gândurile sau programul lui. Ceea ce nu este în prealabil preparat/programat, posibil de apropiat cu un copy-paste este sursă de angoasă și confuzie. E ca o drumeție cu celularul lăsat acasă. Ca o existență în afara semnalului, (non)loc al tututror ororilor posibile. În afara semnalului, urșii te pot devora în pădure, traficanții își pot lua organele, sau poți pur și simplu dispărea fără urmă luat de o civilizație extraterestră. Desigur, aceleași lucruri ți se pot întâmpla și în aria semnalului, dar nimeni nu-ți poate lua falsa senzație de siguranță pe care ți-o dă semnalul, nimeni nu te poate convinge că Erzsébet torta nu e chiar Erzsébet torta. Un simț odată inoculat, asemeni unui zvon lansat, nu mai poate fi retras. El poate fi însă reprogramat în mod continuu, modificat, corecționat și, cel mai important e că toate aceste lucruri se pot face fără a întâmpina opoziții. Se pot întâmpina rezistențe, dar lumea simțului, așa cum ne-au demonstrat-o generații de neurologi și manipulatori e plastică. Simţurile nu pot fi autoironice. Pot fi doar încremenite sau avide. Și chiar dacă lumea „creativiti” și pozitive thinching ne învață că prin simțuri suntem activi și descoperim lumea, e imposivil să negi pasivitatea acestei activități. Nu poți descoperi decât ceea ce este deja prefabricat. „Creativiti” e combinarea prefabricatelor sau fabricarea unor prefabricate reality alike. Azi poți fi creativ făcând portrete din boabe de cafea sau spagetti, arătând în câte feluri poți mima însuși mimesisul. Zeuxis și-ar da demisia de la conducerea a mii de UAP-uri.
Revenită în țară, m-am gândit zâmbind că aici încă trâim în lumea civilizației, că „barbarii” descriși de Baricco încă n-au năvălit cu totul (deși colcăie peste tot). Aici încă lucrurile sunt clare. În ciuda invaziei hipermarcheturilor și a
discursului neoliberal eufemistic pentru care o creștere nesemnificativă de salariu se traduce într-o „criză economică”, mai poți găsi pe lângă laptele Clever copiat la jumătate de preț față de laptele copiat autohton sau pâinea copiată după rețete italiene care copiază aproape la perfecțiune pâinea autentică de cuptor – mai poți găsi, pur și simplu lucruri proaste, făcute de mântuială, canalii și tâmpiți autentici, mafioți și baroni de școală veche și dacă mergi la Turda chiar câte o plăcintă autentică cu smântână și mujdei, făcută în ulei neschimbat de o lună. Sub panourile publicitare zac autentici morți de foame și frig, iar la Starbucks poți vedea pe căni „taguri” cu autentici cocalari care se cred hipsteri. În România, pur și simplu, poți respira! Sub hartă mai găsești teritoriul. Pute. Te înviorează. Te tensionează. E născător de dumnezei.