Cartea care face obiectul prezentei recenzii, Collective memory, national identity, and ethnic conflict: Greece, Bulgaria, and the Macedonian question (Westport, Praeger, 2002, 280 pagini), este o apariţie editorială mai veche. Cu toate acestea consider că este important să fie adusă în discuţie aici întrucât de la apariţia sa rămâne cea mai detaliată analiză a „Problemei Macedonene” din perspectivă sociologică.
Autorul, Victor Roudometof, profesor asociat de sociologie la Universitatea din Cipru şi doctor în sociologie şi studii culturale al Universităţii din Pittsburgh, este cunoscut pentru contribuţia sa la studiile balcanice. În afara lucrării de faţă, Roudometof a dedicat istoriei recente şi moderne a zonei alte două monografii: Nationalism, Globalization and Orthodoxy (Westport, Greenwood, 2001) şi Globalization and Orthodox Christianity (London, Routledge, 2014), a editat volume colective, semnând totodată numeroase studii şi articole.
Volumul de faţă explorează „Problema Macedoneană” relansată în 1991, la destrămarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, odată cu proclamarea independenţei Republicii Macedonia. Apariţia noului stat, singurul care s-a desprins pe cale paşnică din fosta Iugoslavie, a provocat însă opoziţia îndârjită a vecinilor din est (Bulgaria) şi sud (Grecia). Cele două state au contestat numele republicii precum şi modul în care era definită naţiunea, considerându-le uzurpări ale moştenirii lor istorice şi culturale. În plus, discursul naţional al Republicii Macedonia a fost perceput ca potenţial iredentist de către cele două state vecine. Roudometof examinează în aproximativ 300 de pagini relaţiile diplomatice dintre cele trei state în deceniul 1990-2000 pornind de la premisa conform căreia la baza conflictului se află concepţii asupra istoriei naţionale (historical narratives) divergente.
Lucrarea este structurată în şase capitole urmate de un al şaptelea care reuneşte concluziile volumului şi de un amplu postscriptum (pp. 211-223) dedicat evoluţiilor recente în zonă (2000-2001) asupra căruia voi reveni.
Cadrul teoretic, în care esenţială este discutarea celor două modele de construire a identităţii naţionale, cel bazat pe cetăţenie care dă accesul la naţiune, model folosit îndeobşte de democraţiile Occidentale şi cel bazat pe ethnos, implementat în Balcani (p. 16), ocupă primul capitol. Odată stabilită interdependența dintre identitate națională și apartenența la etnia dominantă, importanța acordată modului de alcătuire al discursului despre trecut (p. 5 și următoarele) devine perfect justificată.
Capitolul al doilea detaliază conflictul dintre Macedonia și Grecia până la acordul din 1995, prin care Grecia recunoaște noul stat sub numele provizoriu de FYROM (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei) iar Macedonia renunță formal la orice pretenții teritoriale în Grecia. Conflictul dintre cele două state este legat în bună măsură de recuperarea și transformarea în simboluri de stat a unor bunuri în esență culturale (numele Macedonia, imaginea lui Alexandru cel Mare sau steaua de pe artefacte descoperite în mormintele regale de la Verghina, Grecia) de către ambele părți. Disputa purtată în jurul mizei simbolice a avut însă grave repercusiuni asupra economiei Macedoniei (prin embargoul impus de Grecia) care au impus în final medierea internațională.
Originile conflictului sunt examinate în următoarele două capitole în care Roudometof, urmându-l pe Foucault (p. 57), face o arheologie a „Problemei Macedonene”. Paginile care urmează sunt o interesantă incursiune în istoria Balcanilor în secolul XIX. Autorul pune astfel în evidență un cumul de factori (moștenirea identității colective create în sistemul otoman al comunităţii definite în termeni de religie, millet, se îmbină cu recursul la alte elemente culturale, precum limba, pentru a trasa demarcațiile, la acea dată fluide, între creștinii din Balcani, sub impactul ideii occidentale de națiune) care au contribuit la specificul construirii statelor moderne în zonă. În cazul teritoriului extins cunoscut ca Macedonia, consideră Roudometof, individualizarea lingvistică, culturală și religioasă nu s-a putut realiza, populația slavofonă fiind prea apropiată lingvistic de bulgari. Împărțirea zonei între Grecia (Macedonia Egeeană), Bulgaria (Macedonia Tracică) și Regatul Iugoslav (partea străbătută de Vardar a Macedoniei) la finalul Războaielor Balcanice (1912-13) suspendă temporar aspirațiile locuitorilor spre alcătuirea unui stat național. Perioada interbelică e marcată de eforturile eșuate ale celor trei state de a asimila populația zonei, tentative care au lăsat în urmă comunităţi înstrăinate de statul în care se aflau. Roudometof argumentează convingător că succesul partidelor comuniste în spațiul macedonean, atât în Grecia cât și în Iugoslavia, se datorează în bună măsură promisiunii de a forma un stat al Macedoniei (p. 101).
Revitalizarea sentimentelor naţionale în rândul diasporei stabilite în Statele Unite, Canada sau Australia este un fenomen foarte interesant de „recuperare”, în fapt creare, a unei identităţi naţionale departe de spaţiul asupra căruia e proiectată (transnational national identity, p. 120). Fenomenul este pus în legătură cu doi factori. Pe de o parte apartenenţa la stat şi exercitarea drepturilor politice sunt condiţionate de cetăţenie. Prin urmare identitatea etnică nu participă la construirea identităţii naţionale în ţara de rezidenţă. Pe de altă parte promovarea, în noile patrii, a valorilor pluralismului a permis recuperarea, uneori chiar descoperirea, unei identităţi etnice distincte de cea naţională. Capitolele V şi VI explorează conturarea minorităţii macedonene în contextul complet diferit al politicilor etnice din statele balcanice. Situația populației de etnie macedoneană din Grecia și Bulgaria se conturează oarecum neclar. Deși autorul prezintă atât date din statisticile oficiale cât și din cele colectate de asociațiile de apărare a drepturilor omului, rămâne sceptic în privința obiectivității ambelor surse. Tinde să considere însă că, deși etnici macedoneni există în ambele state, aceștia nu întrunesc condițiile, în principal din punct de vedere numeric, pentru a fi recunoscuți ca minoritate națională (p. 145). Situația minorității albaneze din Macedonia e tratată în contextul mai larg al înrăutățirii bruște a relațiilor dintre cele două state la începutul anilor 2000 (capitolul VI).
Cartea lui Victor Roudometof, un studiu bine documentat, sintetizează vasta bibliografie dedicată evoluţiilor recente din Balcani la nivelul anului 2002. Unghiul ales de autor, studiul articulării identităţilor etnice în zonă în ultimele două veacuri, îi permite să atingă punctul nevralgic al numeroaselor conflicte regionale, oferind interpretări interesante prin punerea în perspectivă istorică a discursurilor naţionale create de fiecare dintre părţile implicate (Macedonia, Grecia, Bulgaria, Albania). Studiul este accesibil unui public mai puţin familiarizat cu istoria recentă a Balcanilor evenimentele fiind discutate comprehensibil. Se remarcă totuşi o disproporţie în ceea ce priveşte ponderea sesizabil mai mare a informaţiei referitoare la Grecia faţă de celelalte state aduse în discuţie. Pe de altă parte analiza este inevitabil deschisă, având în vedere că la acea dată conflictul armat din Kosovo abia se încheiase (iar statutul său internaţional nu este încă soluţionat), diferendele dintre Grecia şi Macedonia în privinţa numelui acesteia din urmă nu sunt complet soluţionate (Grecia foloseşte încă acronimul FYROM în relaţiile sale diplomatice), iar „Problema Albaneză” era în plină desfăşurare la data la care a fost publicat volumul. În sfârșit, având în vedere natura încă foarte sensibilă a discuţiilor privind minorităţile etnice în Balcani, o monografie obiectivă şi echilibrată este încă dificil de găsit. O perspectivă care explorează mai adânc versiunea macedoneană poate fi găsită în Macedonia and Macedonians: a History (Leland Stanford Junior University, 2008) a istoricului canadian de origine macedoneană Andrew Rossos.