Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Doctrina ordinii universale în epoca postrenascentistă

Doctrina ordinii universale în epoca postrenascentistă

După îndelungata noapte a Evului mediu, fiorul ordinii universale va fi fost perceput iniţial de către artiştii renascentişti graţie intuiţiei lor remarcabile dar şi ca urmare a luminii aduse de către acel mare învăţat bizantin pe numele său adevărat Giorgios Gemistos Plethon1 (1355-1452) care-l repune în drepturi pe marele Proclos şi, odată cu aceasta, întreaga filozofie neoplatiniciană, necunoscută Occidentului, în cea mai mare parte, la acea vreme. În anul 1439, Plethon ajunge la Florenţa şi are aici întâlniri la vărf cu reprezentanţi de seamă ai intelectualităţii acelor timpuri, între care Cosimo de’ Medici, cardinalul Bessarion etc. Drept urmare, la scurt timp, Marsilio Ficino va înfiinţa Academia platonică din Florenţa şi va traduce în latină lucrări importante ale antichităţii2 readucându-le astfel în circuitul public.
Ştafeta luminii este preluată apoi, treptat, de către reprezentanţii ştiinţei experimentale3 între care, cei mai importanţi, sunt Giordano Bruno (1548-1600), Galileo Galilei (1564-1642), Francis Bacon (1561-1626) şi Johannes Kepler (1571-1630). Încet dar sigur convingerea că există o ordine universală ce poate fi revelată omului cu ajutorul geometriei devine o certitudine; în secolele ce au urmat această doctrină se consolidează treptat, îndeosebi, în urma contribuţiei decisive a savanţilor care, mai târziu, vor fi incluşi în curentul ştiinţific denumit Raţionalism4; amintim, dintre aceştia, pe René Descartes (1596-1650), Gottfried Wilhelm Leibnitz (1646-1716) şi Isaac Newton (1643-1727).
În fine, după ce mai mulţi gânditori remarcabili, precum (Baruch Spinoza (1632-1677), Blaise Pascal (1623-1662) etc.) vor fi dezvoltat susţineri consistente privind ordinea universală, concepţia privind această problematică va fi fost preluată definitiv de către filozofii Iluminismului, Voltaire (1694-1778), Hegel (1770-1831), Kant (1724-1804) etc., care au rafinat fascinante sisteme de reprezentare menită să oglindească o realitate complexă ce pare a fi ordonată şi menţinută după precepte geometrice şi după un plan prestabilit de către o voinţă supremă, non-umană, realitate greu de explicat şi de surprins în formule categoriale.
Să consemnăm, aşadar, pentru început, în cadrul acestei perioade denumite, mai târziu, epoca ştiinţei experimentale, episodul semnat de către Galileo Galilei, savantul care, cum se ştie, prin vigoare exprimării, prin claritatea ideilor şi eleganţa demonstraţiilor sale, a revoluţionat, întreaga ştiinţă a veacurilor următoare. El a studiat filozofia, matematica, fizica şi chiar medicina şi, după toate acestea, a constatat ferm că aristotelismul practicat de scolastica medievală deveniseră profund inadecvat în raport cu geometria şi astronomia timpului său. Ca şi Kepler, cu care, de altfel, a corespondat o vreme, Galilei era, în esenţa gândirii sale, un veritabil şi devotat adept pithagoreic ce încerca să explice, întrucâtva, ordinea universală cu ajutorul matematicii şi de aceea, prin natura lucrurilor, nu putea accepta sub nicio formă misticismul dominant al epocii în care a trăit. (Dumitriu, pp. 431-433; Smith, pp. 212-215)
În lucrarea intitulată Il Saggiatore (Testamentul), publicată în anul 1623, există un pasaj edificator privind concepţia lui Galileo Galilei despre ordinea universală: Filosofia e scrisă în această mare carte, universul, care stă mereu deschisă privirii noastre… Cartea, însă, nu poate fi înţeleasă decât dacă înveţi mai întâi să-i înţelegi limba şi să citeşti literele cu care este scrisă. E scrisă în limbajul matematicii şi caracterele sale sunt triunghiuri, cercuri şi alte figuri geometrice fără de care e omeneşte imposibil să înţelegi vreun cuvânt: fără acestea, rătăceşti în labirint. (Smith, p. 213)
În anul 1632, Galileo Galilei a publicat cea mai importantă carte a sa, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii; în lucrare, el pleda fără echivoc în favoarea tezei lui Nicolaus Copernic (1473-1542) potrivit căreia soarele se află în centrul universului și pământul se roteşte în jurul acestuia. La un an de la acest eveniment, Inchiziția îl va acuza vehement de erezie şi-l silea să nege învățăturile heliocentric aflate în evidentă contradicţie cu doctrina catolică; pentru acest afront, Galilei este trimis, la scurt timp, în fața unui tribunal care-l va condamna la închisoare; ascultând liniştit sentința iraţională şi nedreaptă, Galilei ar fi murmurat, totuşi, celebrul său dicton rămas pentru eternitate: E pur si muove! (Draper, p. 244)
Un alt remarcabil savant al epocii, Johannes Kepler – matematician strălucit, astronom şi astrolog, dar şi un trăitor mistic, în mare măsură – realizează şi el că vechiul univers geocentric, aşa cum era acesta prescris de Aristotel şi, apoi, confirmat de către Ptolomeu printr-o pseudo-demonstraţie aritmetică, este în totală neconcordanţă cu realitatea obiectivă. Dată fiind aderarea sa fără rezerve la teoria coperniciană, Kepler va suporta şi el rigorile persecuţiei ecleziale exercitate atât de către protestanţi cât şi de iezuiţi, în egală măsură.5 În tinereţe, savantul german a urmat teologia în cadrul Universităţii din Tübingen dar marea sa pasiune pentru ştiinţele exacte îl face să renunţe la planul iniţial şi să accepte, începând cu anul 1594, funcția de profesor de matematică și astronomie la Universitatea din Graz; şase ani mai târziu se va muta la Praga ca asistent al profesorului Tycho Brahe6, astronomul curții imperial şi, după moartea acestuia din 1601, devine el însuşi titularul funcţiei respective. (Smith, pp. 200-203; Oţetea, p. 246; Draper, pp. 239-248)
Cea mai cunoscută lucrare semnată de Kepler se intitulează Harmonices mundi (Armonia lumii, 1619) aceasta fiind importantă întrucât a desfiinţat fără drept de apel credința seculară potrivit căreia orbitele planetare ar fi circulare, dar şi pentru că străveche idee pitagoreică a unui univers prescriptibil prin formule matematice prinde contur în ştiinţa vremii. Pentru prima dată în istorie, Kepler va fi dezvoltat un model matematic privind ordinea universală. (Livio, 2017, p. 37; Atlas, p. 95) Iată, de pildă, ce menţiona Kepler referitor la geometrie ca instrument calificat al raţionamentului uman prin care se poate reflecta ordinea universală: Geometria are două mari comori; una este teorema lui Pithagora; cealaltă este împărţirea unui segment în medie şi extremă raţie. Cea dintâi poate fi asemuită cu o măsură de aur, a doua poate fi numită un giuvaer preţios. Se sugerează aşadar că Secţiunea de aur este acel giuvaer preţios cu rol de factorul integrator şi unificator pentru domenii care, aparent, nu pot fi relaţionate, precum matematica, arta, ştiinţele naturale, astronomia, etica etc. (Livio, 2012, p. 76 şi p. 171)
Cel de-al treilea personaj din epocă, nominalizat aici spre a ilustra modul cum doctrina ordinii uneversale s-a impus în lumea modernă este nimeni altul decât marele Francis Bacon, ilustrul filozof, jurist şi eseist englez care, deşi nu era matematician, a intuit cu o deosebită acuitate întreagă argumentaţie subtilă despre ordinea universală şi planul divin. Graţie gândirii sale originale şi de largă cuprindere, dublată de un admirabil talent literar, Bacon devine un important formator de opinie în epocă şi astfel, prin scrierile sale reuşeşte să confere inspiraţie marilor proiecte de reformă spirituală și socială.
Cel care, între altele, avea să fie creditat cu titlul de fondator al empirismului,7 a avut şansa de a beneficia de o educaţie aleasă la Cambridge (Trinity College) unde va studia latină şi filozofia; intrând în contact cu opera aristoteliană, își dă seama că multe din concepțiile Stagiritului erau inoperante în raport cu exigenţele vremii. În anul 1576, Bacon devine ucenic la Gray’s Inn la Londra – un colegiu de tradiţie în studierea avocaturii și a jurisprudenței, organizat, în acele timpuri, ca o veritabilă şcoală iniţiatică; contactul cu acest mediu special va marca decisiv gândirea lui Bacon înobilând-o cu subtilităţi şi raţionamente analogice şi misteriozofice dintre cele mai alese. În plus, Bacon pare a fi în acord cu metafizica alchimică şi cu kabbalah renescentistă, deopotrivă. (Stoenescu, pp. 69-115) Mai trebuia adăugat că Bacon se dovedeşte a fi foarte familiarizat cu doctrina rozacruciană care tocmai se năştea la începutul secolului al XVII- lea. (Yates, pp. 141-152) Cu toate acestea, în consonanţă cu spiritul științei experimentale, Bacon își va fi asumat sarcina elaborării unui sistem adecvat care, în opoziție cu străvechea scolastica sterilă şi rigidă, să favorizeze cercetarea științifică şi cunoașterea și să conducă, în cele din urmă, la stăpânirea de către fiinţa umană a naturii capricioase.
Bacon lasă posterităţii două importante opere; prima dintre acestea, considerată a fi capodopera sa, cea intitulată Novum Organum (1620), caracterizată prin folosirea analizei, observației și experimentului, va pune bazele metodei inductive. Reprezentându-şi universul mundan şi realitatea, în genere, ca fiind de natură exclusiv materială şi având ca proprietate inalienabilă o veşnică transformare dintr-o stare în alta, Bacon recunoaște existența multiplelor forme de mișcare, precum și a diversității calitative a naturii. În acest cadru, intensificarea rolului analizei și al inducției în ceea ce priveşte cunoașterea umană (în detrimentul sintezei și al deducției) au conferit abordărilor baconiene un caracter vag hermeneutic. (Hegel, pp. 363-377; Dumitriu, pp. 473-492; Durant, pp. 107-154)
Cea de-a doua operă importantă semnată de către Bacon se intitulează New Atlantis (Noua Atlantidă) şi a avut o influenţa semnificativă privind consolidarea doctrinei masonice îndeosebi prin aceea că a sugerat, în premieră, metafora edificării Templului ideal al umanităţii. Această utopie baconiană, scrisă în 1623 (rămasă neterminată), pare să fi materializat intenţia autorului de a formula o sinteză filozofică destinată a valorifica toate reprezentărilor sale asupra realităţii socio-umane. Există unele speculaţii bazate pe interpretarea operei gânditorului englez potrivit cărora misteriosul Francis Bacon este, nici mai mult nici mai puţin decât, fondatorul ideatic al Francmasoneriei moderne, această organizaţie fiind menită a edifica aici, pe Pământ, Planul divin; aşadar, chiar dacă în lucrare nu este menţionată ca atare doctrina armoniei universale, faptul că Bacon invocă existenţa unui Plan celest sugerează, pe cale de consecinţă, fondarea unei societăţi socio-umane cu misiunea de a descifra ordinea atotcuprinzătoare şi de a o reproduce în mundane vorbeşte de la sine despre o intenţie reformatoare. (Stoenescu, pp. 69-106)
Considerat a fi întemeietorul raţionalismului ca sistem de gândire întemeiat pe convingerea că orice spirit bine condus poate ajunge adevăr, René Descartes se dovedeşte a fi şi el preocupat să identifice resorturile ordinii universale şi să transpună în ecuaţii toată această cunoaştere; raţiunea este, pentru el, supremul instrument prin care se poate ajunge la cunoaşterea de sine şi, mai departe, la demonstrarea existenţei lui Dumnezeu. În spirit prudenţial şi pentru a se elimina toate confuziile, Descartes propune o metodă calificată – îndoiala sistematică – impunând, prin aceasta, un stil de gândire original menit să încununeze supremaţia raţiunii şi să favorizeze, astfel, eliberarea reflecţiei filozofice din chingile dogmelor religioase şi din încorsetările politice de orice fel. (Atlas, pp. 105-108; Larousse, p. 75; Hegel, pp. 407-435)
Sub aspect metodologic, Descartes este cel care impune aplicarea algebrei în rezolvarea problemelor de geometrie şi, prin aceasta, devine părintele incontestabil al geometriei analitice. (Draper, p. 312) Pe de altă parte, în cartea sa Principia Philosophiae (1644), el distinge trei mari şi importante secţiuni ale filozofiei: logica, fizica şi metafizica. Privind metoda logică, Descartes afirmă în mod repetat că matematica trebuie să fie acel instrument8 consacrat – mathesis universalis – pentru decelarea adevărului, temeiul acestei mathesis universalis fiind ideea de ordine care se relevă prin măsură.9 Lumea lui Descartes este ordine şi măsură, ordo et mensura, şi ştiinţa universală va fi o ştiinţă a ordinii şi a măsurii. (Dumitriu, p. 495 şi pp. 493-501)
Indubitabil, capodopera carteziană este Discurs asupra metodei (1637) care proclamă, în mod programatic, celebrul enunţ Cogito, ergo sum!, demontează definitiv metodologia scolastică şi pe cea renascentistă, deopotrivă, şi astfel, relansează un nou modus vivendi în filozofie şi în cercetarea ştiinţifică. Dincolo de raţionalismul său funciar, despre Descartes cel educat de către iezuiţi va circula în epocă zvonul că era rozacrucian. El se arată, de altfel, foarte preocupat de elevarea spirituală autentică şi, în acest sens, este de menţionat cartea sa Meditaţii metafizice (1641), dar şi credinţa lui fermă asupra faptului că Dumnezeu este just şi perfect prin armonia universală pe care a proiectat-o şi pe care o întreţine în mod miraculos. (Smith, pp. 216-223)
Cel de-al doilea mare reprezentant al raţionalismului este Baruch (Benedict) Spinoza; el pare să pună în centrul reprezentării sale filozofice privind realitatea categoria numită de el substanţă, înţelegând prin aceasta unică esenţă care se deosebeşte de toate celelalte lucruri pentru că acestea pot fi înţelese doar din relaţia lor cu alte entităţi similare. Dumnezeul spinozial reprezentat ca substanţă este …acel ceva al cărui concept nu necesită conceptul altui lucru pentru a fi format cu ajutorul acestuia. (Atlas, p. 109; Filosofie. Idei fundamentale, pp. 126-127) Dumnezeu este existenţa infinită, este natura, însăşi, (Deus sive natura!), Dumnezeu este lumea, cauza absolută şi unitatea supremă, Principiul inseparabil de universul pe care El îl creează neîncetat. Pentru această reprezentare pe care o propune, Spinoza e considerat de către unii exegeţi ca fiind profund fascinat de Fiinţa supremă, în timp ce criticii îl văd ca pe un ateu panteist a cărui carenţă este tocmai necredinţa sa. (Larousse, pp. 318-319; Flew, pp. 317-319)
Principala contribuţie filozofică, lucrarea intitulată Ethica ordine geometrico demonstrate (1677), este o cutezătoare încercare de a unifica tot ce se ştia, la mijlocul secolului al XVII- lea, în metafizică, religie şi ştiinţă. În anul 1656, Spinoza va fi excomunicat ca eretic de către autoritatea rabinică, urmând ca în anul 1670, la apariţia lucrării sale Tractatus theologică-politicus, să fie atacat vehement şi de către unii teologi creştini pentru vederile sale privind textele biblice. (Flew, p. 317; Hegel, pp. 436-469) Ordinea matematică imprimată de Spinoza lucrării sale nu urmărea doar o conciziune maximă prin formularea axiomelor care, apoi, erau urmate de demonstraţii şi explicaţii laborioase căci, mai mult decât atât, autorul sugerează, în egală măsură, că şi în filozofie, ca şi în geometria lui Euclid, din principiile prime sunt deductibile toate celelalte fiind propoziţii subsecvente. În carte, Spinoza va spune explicit că …ordinea şi conexiunea ideilor reprezintă acelaşi lucru ca şi ordinea şi conexiunea factuală. (Atlas, p. 109; Smith, pp. 240-244) Cu alte cuvinte, ordinea celestă a ideilor determină fizicalitatea, derularea evenimentelor în plan faptic, material.
Ca important filozof novator şi reformator, Spinoza a fost inclus în curentul raţionalist, alături de René Descartes,10 pe care-l continuă şi alături de Leibnitz, pe care-l precede, chiar dacă vor fi fost identificate la el puternice influenţe iudaice venite pe filiera Moise Maimonide. Determinarea cu care Spinoza insistă să demonstreze enunţurile primare din Ethica sa este exemplară şi, prin ea însăşi, aceasta pledează pentru rigoarea metodei şi consecvenţa gândirii autorului în demersul său logic, raţional, menit să conducă la adevăr. (Durant, pp. 155-205)
Considerat a fi prototip al eruditului universal al timpurilor sale, Leibnitz va duce mai departe raţionalismul11 şi va proclama cu vigoare conceptul de monadă ca fiind substanţa elementară a întregii realităţi şi principiul a tot ceea ce este; în acest context, Leibnitz vede materia ca nimic altceva decât o facultate pasivă a acestor entităţi constitutive. (Atlas, pp. 113-115) Monada este, prin urmare, pur şi simplu închisă în ea însăşi şi nu poate fi determinată de altceve; acest altceva nu poate fi pus în ea. Ea nu poate nici ieşi din sine, nici primi în sine altceva. – spune Leibnitz în a sa Principia philosophiae. (Hegel, p. 507)
În fine, Leibnitz – matematician de geniu dar şi alchimist, în mod paradoxal – este cel care a întrevăzut încă din tinereţe principiile calculului diferenţial şi integral; mai târziu, prin descoperirile sale în materie de calcul infinitezimal, a determinat forma şi expresia reprezentărilor sale metafizice. În lucrarea sa căpătâi, Monodologia (1714), Leibnitz îşi expune concepţia despre univers, despre armonia prestabilită şi despre Dumnezeu ca fiind voinţa supremă care a proiectat şi a impus întreaga ordine universală. (Flew, pp. 195-201; Dumitriu, pp. 704-726; Larousse, p. 184, p. 216)
Metafizica lui Leibnitz este considerată a fi o filozofie bazată pe ideea inteligibilităţii universului, această reprezentare fiind în opoziţie flagrantă cu empirismului britanic reprezentat de John Locke (1632-1704) şi de David Hume (1711-1776); în viziunea lui Leibnitz, esenţa adevărului este întotdeauna un rezultat al gândirii raţionale, singura în măsură a reflecta ordinea universală. Leibnitz şi-l reprezintă pe Dumnezeu ca fiind Fiinţa universală, Monada monadelor, Cauză a lumii şi Unitatea absolută ce determină armonia universală. (Hegel, pp. 501-519)

 

 

Bibliografie
Bacon, Francis – Noul Organon, Ed. Academiei, 1957;
Draper, John William – Istoria conflictului dintre religie şi ştiinţă, Ed. Herald, 2019;
Dumitriu, Anton – Istoria logicii, Ed. didactică şi pedagogic, 1969;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine – Căi de acces la ezoterismul occidental, vol. I, 2007;
Flew, Antony – Dicţionar de filozofie şi logică, Ed. Humanitas, p. 1996;
Livio, Mario – Este Dumnezeu matematician?, Ed. Humanitas, 2017;
Oţetea, Andrei – Renaşterea şi reforma, Ed. Ştiinţifică, 1968;
Smith, Martin Seymour – Cele mai importante cărţi din istoria omenirii – Ed. Lider, 2007;
Stoenescu, Alex Mihai – Istoria ideilor masonice, Ed. Rao Class, 2015;
Yates, Frances A. – Iluminismul rozicrucian, Ed. Humanitas, 1998;
* Atlas de filozofie, Ed. Rao, 2004;
* Filosofie. Idei fundamentale, Ed. Litera, 2016;
* Larousse. Dicţionar de filosofie, Ed. Univers enciclopedic, 1998.

 

 

Note
1 Filozof neoplatonician care a adus la Florenţa tradiţia platonico-pithagoreică supravieţuitoare în Bizanţ după închiderea oficială a şcolilor păgâne de către împăratul Justinian.
2 Corpus Hermeticum, Eneadele lui Plotin, cărţile lui Iamblichos etc. (Faivre, pp. 132-133)
3 Principiul ştiinţei experimentale, stipulând că orice gen de cunoaştere a lumii fizice pleacă de la observaţii, ipotezele rezultate din observaţii urmând a fi supuse experimentului pentru ca astfel să se poată stabili legităţi obiective, omnivalabile, a fost enunţat de Tommaso Campanella (1568-1639). (Dumitriu, pp. 432-433)
4 Doctrină potrivit căreia adevărul poate fi relevat doar prin rațiune; altfel spus, rațiunea este sursa cunoașteri.
5 În anul 1609, Kepler a publicat lucrarea Astronomia nova în care a demonstrat matematic două dintre legile sale.
6 Tycho Brahe a enunţat faptul că orbita planetei Marte este eliptică şi a calculat timpul de revoluţie a acestei mişcări cosmice; în baza acestor observaţii şi a fundamentărilor matematice, Kepler îşi va formula celebrele sale legi.
7 Curent filozofic bazat pe convingerea că informaţia autentică despre lume trebuie obţinută prin experienţă.
8 Metoda logică patentată care, potrivit gândirii carteziene, îl învaţă pe om să-şi conducă bine raţiunea pentru a descoperi adevărurile pe care, de altfel, le-ar ignora / omite cu detaşare.
9 Pe frontispiciul Templului din Delphi era înscris, între altele, dictonul Măsură în toate!
10 În anul 1663, Spinoza publică un studiu intitulat Principii ale filosofiei lui Descartes.
11 În anul 1676, Leibnitz face comentarii asupra Ethicii lui Spinoza iar în lucrarea sa Meditaţii asupra cunoaşterii, adevărului şi ideilor (1684), introduce unele distincţii semnificative între filozofia sa şi cea a lui Descartes.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg