Splendida comedie de Geo Saizescu Dragoste la zero grade (1964) a fost „oferită” italienilor (și nu numai!) ca „made in Italy”; regele comediei românești mi-a relatat (scrie și în memorille sale) cum a fost invitat la Festivalul de Film venețian în 1966, unde un prieten regizor italian l-a întrebat de ce a renunțat la drepturile de autor și a vândut filmul. Mirat, hâtrul oltean spune că nu știe de așa ceva și află, în culmea uimirii, că filmul a rulat sincronizat perfect, ca producție pur italiană, la cinematografe, apoi la TV. Menționez acesta pentru a ne „răcori” și mințile în plină vară: prea des se aud afirmații aberante că tot ce e românesc ante-1990, inclusiv cinema-ul, a fost propagandă și fără valoare! Un cras exemplu (din multele) recent din Week-End Adevărul /
11-13.02.2022 cu titlul mistificator „Filmele comuniste erau puternic personalizate în jurul conducătorului ideal”, unde se susține că perechea Ceaușescu vedea și cenzura personal fiecare film. Câtă ignoranță și rea intenție!! Mai mult: în 01.02.2022 CNA a recomandat ca televiziunile să scrie înainte de vizionare „Filme din perioada comunistă sub cenzură și propaganda de stat”, deși foarte multe n-au nimic ideologic cu acea epocă și mai puțin cu Ceaușescu, în ciuda existenței aparatului coercitiv. Lista e lungă, nu intrăm în detalii și începem cu așa-zis „primul propagandistic” Răsună valea (1949, r: Paul Călinescu), care redă viața reală plină de speranțe profesionale și o viață mai bună pentru majoritatea tinerilor țărani de atunci (68% analfabeți condamnați să fie zilieri săraci toată viața!). După câteva pelicule de ideologie (Nepoții gornistului/1953, Răsare soarele/1954), din 1955 irumpe o întreagă pleiadă de îndrăznețe filme (Nota bene: cum sunt comedii mai reușite decât multe „chinuite” din Vest!) de actualitate fără politică, dar subtil sau chiar îndrăzneț critice la realitate: Directorul nostru (Jean Georgescu, 1955), Pe răspunderea mea (Paul Călinescu, 1956), Alo, ați greșit numărul! (Andrei Călărașu, 1958), Băieții noștri (Gheorghe Vitanidis, 1959), Vin cicliștii! (Aurel Miheleș, 1968), Doi băieți ca pâinea caldă (Andrei Călărașu, 1962), Post-restant (Gheorghe Vitanidis, 1962), Vacanță la mare (Andrei Călărașu, 1962), Partea mea de vină (Mircea Mureșan, 1963), Un surâs în plină vară (Geo Saizescu, 1963), Balul de sâmbătă seara (Geo Saizescu, 1967), Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1968) și anii ’70-’80: Operațiunea Monstrul (Manole Marcus, 1976), Acțiunea „Autobuzul” (Virgil Calotescu, 1978), Astă seară dansăm în familie (Geo Saizescu, 1978), Nea Mărin, miliardar (Sergiu Nicolaescu, 1979), Glissando (Mircea Danieluc, 1982), Sosesc păsările călătoare (Geo Saizescu, 1984) ș.a. Închei lista mult incompletă cu ecranizarea romanului Cădere liberă de Grigore Zanc: Probleme personale (David Reu, 1981) care începe cu un virulent rechizitoriu al epocii făcut de un conferențiar la filosofie în fața studienților (la Cluj și se pare că l-a inspirat pe Marin Preda cu personajului său identic Victor Petrini, în același oraș), la fel de dur ca postul de radio american Europa Liberă! Interesant să menționez excepționalul Bijuterii de familie (Marius Teodorescu, 1957), un film noir mai bun decât unele „faimoase” occidentale! Apropo, filmele istorice românești: specialiștii știu că sunt mai bune și mai puțin „tendențioase” decât cele italiene, americane… –nu întâmplător, Dacii lui Nicolaescu e predat ca model (!) la facultățile de film americane! Oare datorită „indicațiilor” perechii Ceaușescu!? Să fims erioși! Cei sub 45-50 de ani nu cunosc de loc (nu numai) istoria filmului și cred, în naivitatea lor, că doar în România așa-zis „comunistă” (în realitate se transformase din socialism într-o dictatură mascată a aparatului opresiv securisto-milițienesc!) era propagandă!! Dacă ar vedea filmografia hollywoodiană a anilor ’30-’40, ar remarca mai multă distorsionare a realității și propagandă decât în România ante-1990: faimoasele screw-ball comedies numai cu personaje super-bogate ori asistente medicale cu apartamente elegante și mașini de lux (totul „perfect minunat” în USA!) negau cea mai cruntă perioadă de sărăcie, șomaj, zeci de mii de sinucideri/an, revolte etc. din istoria americană! Abia tinerii furioși englezi, apoi americani impun, temporar, realitatea: Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller/1949, ecranizare 1951! Numai studio-ul Warner Bros. îndrăznea să producă filme critice social-politic, în ciuda presiunii cenzurii impuse cu (în plină epocă dictatorială McCarthystă cu sute de actori, regizori, scenariști ș.a. interziși să mai profeseze – adică muritori de foame!) un celebru Pe chei (1954, Marlon Brando, Premiul Oscar „Cel mai bun actor”)! Tot WB a vrut să facă un film anti-fascist despre Germania lui Hitler în 1937 și despre acest fenomen în State: li s-a interzis – câteva „modele” de cenzură în Occident! Din anii ’80 s-a terminat cu libertatea prin cumpărarea studiourilor de carteulul bancar trecându-se, din nou, la mistificarea grosolană a adevărului și realității de care suferă azi, peste tot, întreaga „cultura”!
În articolul incriminat la început, e intervievat tânărul istoric Bogdan Jitea, care „își dă cu părerea” despre filmul românesc 1947-1989, dovedind că nu știe bine realitatea istorică (n-a văzut nici filmele, doar a luat comentarii și avize din documentele autorităților responsabile) de atunci, „operând” cu judecăți stereotipe de felul „mai tot era prost și rău”! De fapt, volumul său Cinema în RSR e mai nuanțat și recunoaște valențe valorice, în epocă, în comparație cu generalizata și radicala părerologie paușală. Însă responsabilii mass-media aleg titlul și sub-titluri negative scoase din context! Așa se „justifică”, azi, șarlatanii din (in)cultură. Un caz simptomatic: am fost invitat, de curând, la montarea de final de an III, la o Facultate de Teatru. Studenți în mare parte buni, montarea acceptabilă însă cu știutele „șabloane” americane: mereu se strigă, amalgam neo-baroc de cântece, dansuri, scâlâmbăieli, decoruri și costumații fanteziste etc. După eveniment, câțiva avizați reproșează țipetele permanente – o conferențiară „știe” imediat cauza: Asta e moștenire comunistă! Când i-am spus că nu e adevărat, a plecat ofuscată – dialogul nu e dorit.
Una din multele dovezi că nu e cum zic afonii culturali actuali e modelul exemplar oferit în cadrul menționatului val de cultură de calitate vădit anti-propagandistic: Dragoste la zero grade (1964) de Geo Saizescu și Cezar Grigoriu. Scenariul inteligent și modern-universal: H. Nicolaide cu Cezar Grigoriu, iar distribuția are o parte din elita tinerilor viitori mari actori: Iurie Darie, Florentina Mosora, Dem Rădulescu, Coca Andronescu, Dumitru Rucăreanu, Ovid Teodorescu, Sebastian Papaiani cu „seniorul” Nae Roman. Imaginea lui George Cornea e foarte modern-jucăușă oscilând între mici detalii nostime și panorama „vis de iarnă în Carpați”. Melodiile de George Grigoriu sunt perfect „încrustate” în poveste, încât spectatorul nu-și dă seama că e și un musical cu exclusiviste accente coregrafice: melodii de neuitat: Hai, căluț cu săniuța-n zbor, Tu ești fotogenică, Poiana soarelui etc. demne de orice top internațional, atunci, cărora se adaugă patru numere de mare rafinament cu Ansamblul de Balet al Operei din Brașov în două decoruri de vis: o peșteră imaginară și modernul design interior al unui magazin de electronice, măiestrit inclus coregrafic. Scenografia – Liviu Popa și Virgil Moise – și costumele Lidiei Androne sunt o explozie de bună dispoziție, și modernitate de bun gust, fără nici o deosebire de cele mai distinse în Occident.
Savoarea acțiunii și întâmplărilor, personaje veridice, qui-pro-quo-uri și răsturnările de situație aferente pline de umor, comicul și inteligența dialogurilor mereu pline de sens, plăcerea interpetării și jocul improvizațiilor, schimbările de ritm, mesajul generos și fețele vesele ale figuranților reflectă încrederea optimistă a unei similare Epoci Flower Power (dar fără droguri!) și la noi. Filmul a mai constituit și o excelentă publicitate pentru frumusețile României, nu numai pe timp de iarnă, ceea ce a adus o adevărată „avalanșă” de turiști vestici la noi. În neo-română: un film genial ridică și rating-ul unei țări! Iată multiplele calități ale acestei capodopere care depășește multe comedii cunoscute cu mari actori din Vest (ca faimoasa What’s new, Pussycat?, Peter O’Toole și Peter Sellers, de o crasă banalitate plină de ridicole eforturi de a fi comică) i-au făcut pe italieni să o „fure” ca fiind „a lor”! Sunt acest exemplu și multe alte filme românești „propagandă comunistă” de valoare zero!? Să fim serioși, stimabililor!